 |
| Dumitru Vlăduț pe când era prof. la Sibiu |
O PRIMĂVARĂ CU GHIOCEI
ÎN DECEMBRIE 1989
Gânduri
despre România altor vremuri. O fi fost ceva bine pe vremuri sau totul a fost
rău?
Aşa credeam noi că în toamna anului 1989 am dat peste
o primăvară cu ghiocei şi speram că fiecare dintre noi ne vom împodobi odăile
cu buchetele albe ale ghioceilor. Toţi sau aproape toţi speram că s-au schimbat
anotimpurile SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI. Aproape toţi românii credeam că a început să
strălucească un soare cald pe câmpiile mănoase ale ţării noastre. Speranţele au
fost mari, aşteptările întârziau. Cei ce au luat frâiele noii orânduiri s-au
instalat în fotoliile comode ale Guvernului şi ale noii preşedinţii. Ei s-au
instalat comod, dar se pare că pe zi ce se instalau tot mai confortabil au
uitat de speranţele românului de a mai culege frumoasele flori albe ce credeam
că au înflorit în decembrie 1989. In decembrie 1989 tot românul sau aproape
toţi au văzul deasupra ţării un cer senin şi înstelat şi cu un soare la care
sperau o căldură şi o binecuvântare a necunoscutului.
În noua orânduire - românul a observat foarte târziu
că de pe cerul înstelat cădea zilnic câte o stea, în locul stelelor a apărut
câte un nor alburiu, întunecându-se în timp. Aşa au început să cadă stele de pe
cerul speranțelor de pe teritoriul României. A căzut o stea, peste o săptămână
cădea altă stea şi tot aşa au căzut stelele industriei româneşti. La început au
căzut luceferii industriei româneşti - marile uzine vândute pe un euro şi apoi
în locul modernizării marilor uzine - acestea s-au transformat în mormane de
fier vechi, iar cei ce le-au cumpărat cu un euro s-au îmbogăţit, iar românul
care muncea aci în acest luceafăr industrial a rămas fără speranţele în care au
crezut, speranţele în care au crezut după anul 1989.
Încet, încet peste cerul înstelat a început eclipsa.
Soarele strălucitor în care am crezut în ’89 a fost uşor întunecat de
speranţele frumoase ale românului. Nu a fost suficient că au fost duse la ruine
luceferii industriei româneşti, lăsând fără loc de muncă oameni muncitori ce
lucrau ziua şi noaptea pentru a-şi întreţine familia şi pentru a-şi găsi un loc
mai comod într-o locuinţă, într-o gospodărie mai frumoasă şi mai bogată, dar
cerul ce acoperea România se tot întuneca. Eclipsa a cuprins toată industria
românească, au dispărut combinatele de confecţii, modernele fabrici de bere, de
lapte şi micile fabrici industriale mărind numărul oamenilor care culegeau in
decembrie ’89 falsele flori albe şi speranţele lor într-un cer cu soare
strălucitor. Zeci de mii de oameni au rămas fără loc de muncă, şi astfel, în
câţiva ani cerul României a intrat în eclipsă totală.
Industria a fost distrusă, agricultura a intrat în
colaps, irigaţiile şi serele au fost distruse prin furturi şi jafuri,
agricultura s-a transformat în livezi pline de bălării şi uscăciuni. Aducem
legumele şi fructele din străinătate, chiar şi din ţările vecine, unde eclipsa
nu a pătruns şi unde cerul are încă stelele industriei iar românul pleacă din
ţara lui să le culeagă fructele, legumele, să lucreze în construcţii şi să
îngrijească câte un bătrân, care la el în ţară se bucură de o pensie frumoasă
ce-i permite să trăiască decent şi să plătească şi pe românul plecat din ţara
lui fugind de sărăcie. De acolo trimit bani şi la familia rămasă în fosta
Românie bogată altă dată.
Frumoasele amintiri din copilăria mea unde am crescut
şi am învăţat în România de altă dată, nu se pot uita uşor. Cum să poţi uita o
viaţă plină de amintiri, de un învăţământ sănătos şi cu temelii bine
conservate. Azi, prin presă şi prin televiziuni vezi numai acuzaţii aduse
profesorilor, învăţătorilor, educatorilor care critică elevul care vine
îmbrăcat cum pofteşte el şi nu cum ar trebui să-şi respecte instituţia unde se
pregăteşte, sădindu-i sămânţa caracterului în memorie, bunele învăţăminte cu
care să-şi creeze un viitor pentru el şi pentru o familia pe care o va crea
într-un viitor apropiat.
Într-o zi am auzit şi văzut emisiuni unde unele
posturi de televiziune criticau o profesoară că a trimis o elevă acasă că a
venit la cursuri cu o rochie înflorată. Crimă mare - subiect pentru televiziuni
- cum îşi permite profesoara să trimită o elevă acasă. Îi cereau demisia
profesoarei şi scoaterea din învăţământ, ba ceva mai rău, a venit la şcoală
mama elevei şi o trăgea la răspundere pe profesoară cum îşi permite să-i
trimită fata (eleva) acasă? Pentru că a îmbrăcat o rochie care-i plăcea ei?
Greşeală? Da, un regres în educaţie domnilor de la
televiziune şi mamelor care vă protejaţi copiii, dându-le o educaţie bolnavă
care îi afectează în restul vieţii. Credeţi că în viaţă trebuie să se comporte
cum vor ei?
Ştiţi domnilor care transmiteţi aceste absurdităţi şi
voi mamelor care vă protejaţi copiii în nerespectarea disciplinei şcolare cum
mergeam noi la şcoală? Mergeam cu uniforme şcolare, cu număr de înmatriculare
şi cu emblema liceului sau a şcolii unde ni se pregătea viitorul. Nu aveam voie
în zilele de sărbători şi duminicile să circulăm pe străzile unde se plimbau
oamenii maturi. Nu aveam voie să mergem la şcoală fără uniforme. Ori, dacă azi
sistemul bolnav al educaţiei le permite să meargă la cursuri cu fuste scurte,
cu ruj pe buze, cu unghii vopsite, cum să mai respecte regimul şcolar şi cum să
nu se petreacă atâtea violuri? Cine se face vinovat că azi un elev răspunde
obraznic unui dascăl sau uneori sărind la profesori ameninţându-i. Ce ziceţi
domnilor de la aceste televiziuni care criticaţi dascălul şi nu elevul - ce se
va alege de acest elev când va termina şcoala? (Voi aveţi copii?). Vor proceda
la fel; îşi vor insulta directorul, şeful de producţie sau patronul? Păi atunci
unde vor găsi loc de muncă? Ce va deveni acest tânăr sau ce va face când va fi
bun pentru muncă? Cine va lucra cu acest tânăr? Şi cum îl va primi în fabrica
lui, dacă a fost crescut în desfrâu şi în apărarea comportamentului bolnav pe
timpul şcolii sau al oricărei forme de învăţământ.
Se gândesc cei care fac asemenea transmisiuni sau
părinţii care iau apărarea proastelor comportări în şcoală şi în societate,
unde va ajunge copilul lor?
S-au uitat multe! Şi eu am fost elev dar aveam un
respect faţă de dascălul meu. Dacă eram nerespectuos nu veneam cu lecţia ne
învăţată, dacă făceam dezordine în clasă - imediat eram pedepsit. Dascălul ne
punea în genunchi, uneori pe coji de nucă sau pe boabe de porumb. Dar cine
venea sau îndrăznea să critice un dascăl care urmărea ca în clasa lui să fie
ordine? Şcoala primară unde am învăţat am avut învăţători cu metode de predare
excelente; plecai cu lecţia învăţată - dar am avut şi învăţători care nu aveau
zestrea de dascăl. Am învăţat la o şcoală cu 4 săli de clasă, învăţam 7 clase,
cei mici dimineaţa, cei mari după masă. Am avut dascăli buni - Auraru, Aurel
Cocîrlă, soţia acestuia, Slivilescu Nicolae - dar am avut şi dascăli ce nu
aveau darul de dascăl cum era învăţătoarea P. M. dascălul C.N. care era o brută
şi nu dascăl. Toţi aceştia au funcţionat în comuna Tismana, Gorj - locul meu de
naştere. In aceşti ani, 1940 - 1941, a funcţionat pe lângă şcoală şi cantina
săracilor care servea masa la terminarea cursurilor, cantina era în vechiul
sediu al primăriei. Când treceam pe lângă ea, avea un miros miraculos. Am rugat
pe unchiul meu, învăţător la această şcoală, să mă lase să mănânc şi eu măcar o
dată la această cantină.
Mi-a îndeplinit dorinţa. La începutul mâncării se
făcea o rugăciune. O ţin minte şi azi, suna aşa: Mânca-vor săracii şi vor
lăuda pe domnul. La terminarea mesei mulţumeam domnului pentru
binecuvântarea hranei pe care am servit-o. În liceu se purtau uniforme şcolare
cu emblema şcolii şi nr. de înmatriculare. Dacă făceai o dezordine pe stradă,
cineva îţi lua numărul de înmatriculare şi şcoala la care învăţai, anunţa pe
diriginte sau pe directorul şcolii şi îţi primeai pedeapsa prin observaţii în
faţa întregii clase sau şcolii pentru comportamentul urât de pe stradă.
Nu era nevoie de poliţişti sau de 112 ca azi ca să
poţi descoperi dacă este sau nu elev. Cei care duc frâiele învăţământului după
’89 nu au făcut decât rău învăţământului, au schimbat la legi in fiecare an,
dar totul a fost în zadar.
Noi am învăţat primele litere cu tăbliţe şi cu
condeie, dar am învăţat bine şi am ocupat locuri în viaţă meritate. Azi
învăţământul este în colaps, televiziunile şi presa critică dascălii nu elevii
care au comportări necuviincioase şi rochii deasupra genunchilor. Ce ziceţi cei
din televiziune e bine, voi aveţi copii?
Pornirea presei şi unor televiziuni împotriva
dascălilor este în defavoarea tinerilor elevi şi studenţi care vor porni în
viaţă pe cont propriu. Dacă nu vor reuşi în viaţă să devină buni ortaci, vin
televiziunile să-i ajute?? Dar cine se gândeşte la ce va urma? Gândesc doar
să-şi facă audienţă. Eu prefer învăţământul din timpul copilăriei mele, chiar
dacă umblam în opinci şi dacă dascălul meu mă pedepsea că nu învăţ, nu sunt
îmbrăcat decent sau nu port uniformă şcolară. Dascălul era în satul meu
luceafărul ce ne lumina calea vieţii, azi dascălul este supus criticilor unor
televiziuni, unor părinţi ce nu gândesc la viitorul copilului său. Care devine
din lipsă de educaţie în viaţă un
violator, nu-şi respectă aproapele şi chiar pe cei ce l-au crescut.
Sunt însă şi părinţi care se gândesc la viitorul
copiilor lor. Aceştia au loc în societate, sunt respectaţi, sunt căutaţi de
patroni şi instituţii ale statului şi le oferă confortul meritat, mulţumind
părinţilor şi dascălilor ce le-au canalizat viitorul.
Dacă căderea stelelor de pe cerul României s-ar opri
aici! Dar nu se opreşte căderea stelelor, întunericul cuprinde toate ramurile
României. Sănătatea este sub nivelul dorit. Doctorii te tratează ca pe un
muritor când ai intrat pe uşa spitalului sau a unui cabinet particular. Rar
întâlneşti doctori amabili ce-ţi dau speranţe pentru viaţă. Într-o zi am
solicitat la un cardiolog din Tg-Jiu un consult. Mi-a răspuns că nu are timp
chiar dacă este grav. Refuzaţi? Da, nu am timp. Păi acesta este jurământul
dumneavoastră când azi eşti doctor? Ironic mi-a răspuns: ce te priveşte, eu
hotărăsc dacă consult sau nu. Aşa funcţionează azi sistemul de sănătate.
Eram mic, aveam 4 ani, am răcit şi am fost internat la
un spital din Baia de Aramă. Spitalul era cu aparatură modestă, dar cu medici
cu dragoste de meseria lor. În fiecare zi, de 3 - 4 ori, venea medicul în
salonul meu unde eram internat însoţit de mama - şi mă întreba de fiecare dată:
„Mitruţ ce faci, să ai grijă să iei medicamentul la ora scrisă», şi uite
aşa două săptămâni doctorul de la Spitalul din Dealul Baia de Aramă m-a făcut
bine. La plecare a venit în salon şi m-a atenţionat să nu mai stau în frig.
Stau azi şi gândesc - prefer doctorul de acum 75 - 80 de ani - mai apropiat de
pacient şi cu devotament pentru bolnav chiar dacă nu aveau aparatura medicală
de azi. Te vindecau cu vorbe frumoase, cu încurajare şi cu grija de a-ţi lua
tratamentul prescris la ora fixată de doctor.
Omul simplu, fără carte multă, nu are succes nici în
necazurile create de semenii lui. Sunt unii judecători care nu le înţeleg
necazurile, se bazează pe armata de experţi judiciari, care unii dintre ei lucrează
în interesul lui de a cumula venituri necuvenite, vânzându-şi cinstea şi omenia
în schimbul unor bani necuveniţi. La influenţa acestora şi la unele rapoarte
ale acestor aşa-zişi experţi, unii judecători nu mai studiază cazul unui biet
sărac şi bazându-se pe unele rapoarte ce conţin falsuri in interesul avuţilor,
dau sentinţe eronate. Se zice că sunt judecători care nu iau în seamă unele
rapoarte depuse de topografi corupţi. Nu le iau în consideraţie şi dau soluţii
după acte, martori şi convingere personală ca soluţia să fie cea mai corectă.
Câţi asemenea judecători sunt? Chiar dacă obţii o sentinţă corectă, vin
recursuri cu alte expertize care prezintă date false şi duc în eroare
judecătorii.
Pe timpuri - judecătorii pentru convingerile lor
personale se deplasau la faţa locului şi îşi formau opinia, nu aşteptau
rapoartele topografilor. Azi s-au declarat zeci de experţi judiciari dar este
foarte greu să găseşti unul corect. De fapt aşa este omul format, nu se mai
poate schimba in fuga lui pentru venituri necuvenite. Aşa este România de azi:
deputaţi corupţi, guvernele care au stăpânit timp de 25 de ani România şi au
reuşit să stabilizeze furtul, minciuna şi turnătoriile dintre semenii lor.
Domnilor, ştiţi voi ce conduceţi? Ţara Românească cu
oameni cinstiţi, cu muncitori obligaţi să plece peste hotarele ţării, altădată
cu profesori devotaţi meseriei lui, cu un doctor ce stătea la capul bolnavului,
cu un judecător care venea la faţa locului pentru a-şi forma convingerea lui în
pronunţarea unei sentinţe drepte. Nu ştiţi asta domnilor guvernanţi! Ştiţi doar
să spuneţi poveşti neadevărate pentru ţară, pentru poporul pe care-l guvernaţi,
să vă lăudaţi cu creşteri economice, să ascundeţi creşterile de preţuri, să
promiteţi un nou cer cu stele strălucitoare înainte de alegeri, ca în timp
stelele să rămână tot in cerul întunecat ce acoperă România, iar stelele
strălucitoare despre care vorbiţi şi promiteţi se ascund în continuare după
nori negri ce i-aţi adus deasupra Românilor după ’89. Aţi creat instituţii în
ţară ce se concurează în abuzuri şi supremaţie, nu se ştie cine conduce şi cine
execută, totul datorită vouă GUVERNANŢILOR, s-a abătut asupra românilor
blestemul pentru care în ’89 am aplaudat cu toţii.
Îmi aduc aminte cu zeci de ani în urmă când îmi
exercitam meseria de dascăl în Ardealul nostru, eram înconjurat de oameni
gospodari, cinstiţi, muncitori, de preoţi curaţi - azi se găsesc greu -
învăţători cinstiţi şi omenoşi ca fostul pământean, director de şcoală
Ungureanu Vasile, care plecat la 96 de ani dincolo de poarta necunoscutului,
alături de părinţi, rude şi oameni cinstiţi deja trecuţi în lumea unde este
dreptate.
Dar să reamintesc şi de viaţa noastră de dascăli la
şcoala pe care Ungureanu Vasile o păstorea. Eram 17 cadre didactice şi o
instructoare superioară de pionieri. Majoritatea cadrelor didactice eram
tineri, necăsătoriţi. Când voiam să facem câte o chermeză (dans), ne fiind
căminul cultural - construit abia în 1956 - 1957 - organizam pe sub ascuns câte
o chermeză sâmbăta seara noi dascălii tineri şi mai invitam şi colegi de la
alte şcoli. Totul se organiza în secret pentru că directorul Ungureanu nu voia
să dansăm în una din multele săli ale şcolii. Aveam un acordeonist în satul
şcolii noastre, îl chema Volony. Il tocmeam şi pe acesta în secret ca să nu
afle directorul Ungureanu şi când aveam totul pregătit, aveam un aliat care ne
susţinea organizarea chermezei, altfel nu aveam posibilitatea să intrăm în
şcoală. Directorul încuia şcoala şi ţinea cheia la el acasă. Aliatul nostru în
organizarea chermezei era doamna Victoria, soţia d-lui director. Colegii mă
trimiteau pe mine la doamna Victoria, eram naşul copiilor lor. Ziceau colegii:
mergi tu la doamna Victoria şi cere-i cheia de la intrarea în şcoală. Soţia
directorului Victoriţa ne dădea cheia în secret şi ne atenţiona, după ce
intraţi în şcoală încuiaţi uşa de la intrare, suciţi cheia ca să nu mai poată
directorul să intre în şcoală cu cheia de la oamenii de serviciu. Aşa făceam.
Respectam instrucţiunile. Începea petrecerea fără prea mult zgomot, dansam
tangouri, valsuri, şi alte jocuri de Ardeal. Fetele dăscăliţe veneau frumos
îmbrăcate, nu cu fuste deasupra genunchilor şi nici nu se strâmbau în toate
felurile în timpul dansului cum se vede azi pe ecranele televiziunilor sau la
anumite aniversări.
Lunea începeau cursurile, ne aşteptam la muştruluire
(critici şi observaţii) din partea directorului Ungureanu, ne făcea morală, dar
mai moderată. Doamna Victoria, soţia directorului, avea grijă să domolească
furia directorului împotriva noastră, a tinerilor dascăli,aşa că scăpam mai
uşor.
Având aliat de nădejde pe doamna Victoria. la 3 - 4
săptămâni organizam alte chermeze, iar supărarea directorului era tratată cu
multă dibăcie de soţia sa.
Ar mai fi multe de spus despre timpurile frumoase
petrecute de-a lungul vieţii, dar le voi depăna poate în alte scrieri unde voi
descrie amintiri reale, nu poveşti. Pentru că noi avem ce spune generaţiilor ce
ne urmează dar ei ce vor spune copiilor lor? Le vor povesti de o tinereţe
sădită între anii ’89 şi 2015 cu neimplicări, cu fuga după căutarea unei
slujbe, cu o viaţă petrecută în minciună şi cu speranţa că într-o zi va răsări
şi pentru ei soarele dreptăţii? Sperând că pe cerul României vor apărea stelele
care au căzut după *89 de pe cerul industriei Româneşti, că va veni de undeva
din necunoscut o şcoală cu învăţătură aşa cum a fost odată, cu un medic care să
supravegheze cu devotament un bolnav şi o justiţie care să facă dreptate şi
omului sărac şi cinstit, fără să deosebească săracul de bogat, de cei cu
relaţii şi de cei fără relaţii.
 |
| Piața Universității după decembrie 1989 |
Poate într-o zi divinitatea ne va ierta pentru
aplauzele anilor ’89, în sfânta zi a NAŞTERII LUI ISUS când fluturam steagul
găurit fără să ştim că prin această gaură a steagului intră ura, dispreţul şi
distrugerile FRUMOASEI INDUSTRII ROMÂNEŞTI.
Vlăduţ Dumitru
NOTA REDACȚIEI
Mai avem nevoie de gândurile lui Nea
Mitică Vlăduţ?
Aceasta ar fi întrebarea pe care
ne-o pun unii. Da, avem nevoie de amintirile lui nea Mitică fie şi numai pentru
a face o comparaţie între lumea din secolul trecut şi cea de astăzi, între
şcoala de ieri şi cea de azi..
Desigur că la
şcoală nu se mai folosesc demult pedepsele iar nuiaua la palmă e luată în
derâdere. Dar e bine de ştiut că ea a fost folosită şi poate că a dat rezultate
pe altă concepţie de educaţie şi instrucţie. Rezultate, care astăzi se obţin
prin cu totul alte mijloace, numai dascălul să aibă dragoste de meseria sa.
Asta e cheia! O spune chiar Mitică
Vlăduţ: unii dascăli vechi n-aveau înclinaţie spre educaţie. (Numele întreg din
articolul trimis nu a fost folosit de noi, ci doar iniţialele)
De pildă, chiar în paginile 7-14 ale
acestei revistei Sămănătorul - Anul VI. Nr. 1 - febr. 2016, puteţi citi despre felul de
organizare al învăţământului preşcolar din cuvântările doamnelor Mariana
Buzianu şi Camelia Croitoru dar şi din comportarea acestora la această
manifestare care se cheamă învăţământ practic, învăţământ complementar lecţiei
clasice. Copiii sunt învăţaţi să se integreze în comunitatea satului lor,
alături de părinţi, să observe atitudinea civică şi comportamentală a lor la
această manifestare.
Astăzi copiii nu
mai fac desen ca pe vremea lui nea Mitică. Participă la expoziţii de desene
tematice, creaţiile lor au fost expuse la Festivalul Internaţional al
Tradiţiilor organizat la Tismana. Pe timpul Festivalului Castanului aţi putut
vedea o expoziţie pe această temă a micuţior din grădiniţa dnei Camelia
Croitoru şi a colegei dânsei.
Organizarea şcolii
de la Tismana implică elevul în activităţi la care participă părinţii iar
creaţia literară îşi are locul în cadrul şcolii care tipăreşte propriile
reviste şi cărţi cu tematică literară specifică sau de patrimoniu cultural
local.
Este un prim pas al copiilor dar nu amestecăm
lucrurile - aşa cum sugerau unii - între
revistele şcolare şi revista noastră cu scriitori consacraţi. Redactorii noştri
sunt membri ai uniunilor de creaţie naţională sau/şi internaţională. Când e cazul, revista Sămănătorul promovează
elevii (v.
pg. 18)
şi aşteptam propuneri din partea profesorilor de la şcolile din Tismana. Dar să
nu uităm că fiecare revistă îşi are profilul său propriu, linia programatică şi
menirea ei.
Cei care ne sugerează să scriem despre cotidian,
despre şah, oină, fotbal, despre cazurile de încălcare a legii, despre
comportamentele unor oameni, să înţeleagă că există deosebire între revistă şi
ziar şi există deosebiri între genurile literare. Am sugerat celor care-şi dau
cu păreri de novice despre publicaţii să scoatem un ziar la Tismana. Dar nu
făcut de alţii! Păreri au toţi! (NNT)
