Din eseurile și aforismele lui Aristotel (Pârvulescu)

ARISTOTEL C. PÂRVULESCU - ESEURI

Reflecții din perspectiva vieții cotidiene

O recuperare literară a fiului autorului, Mihail Brebinaru

Prefață

De profesie magistrat, dar nu unul oarecare, ci cu mare vocație, Aristotel Pîrvulescu a fost, în egală măsură, autor de eseuri, aforisme și butade. Fiind înzestrat cu harul scrisului, creațiile sale sunt mărturii grăitoare ale unui talent incontestabil.

     A fost – îl putem numi așa – un scriitor prolific deoarece scrierile ce-i aparțin depășesc cu mult, ca număr, pe cele aflate în volumul de față.

     A intrat în contact cu personalități literare și a publicat la revistele vremii, iar acest fapt confirmă cu tărie capacitatea sa creatoare.

     În eseurile acestui volum întâlnim reflecții asupra condiției umane, o incursiune prin labirinturile vieții, dar exprimate atât de simplu și firesc, uneori cu umor spumos, încât în foarte multe se pare că recunoaștem crâmpeie din propria viață.

     Autorul dispune de un uriaș potențial de a concentra, de a exprima foarte multe în cât mai puține cuvinte, reușind, totuși, să se facă perfect înțeles.

     Cartea captivează de la primele pagini, o citești cu plăcere și curiozitate și nu-ți dă voie s-o abandonezi.

     Esența acesteia, conform gândirii autorului, ar fi: voința, perseverența, munca și omenia conduc spre atingerea idealului visat.

     Aristotel Pîrvulescu a fost un neobosit iscoditor de amintiri cu vivacitatea și persuasiunea unui căutător printre sipeturile comorilor ascunse vederii, dar vizibile sufletului..

         

Prof. Mihaela Botezatu

Din paginile acestui volum am ales pentru cititorii „Sămănătorul”:

Râsul  în  sine  și  râsul  cu  tendință

Dacă veți avea ocazia să citiți vreun eseu asupra umorului, nu sunt sigur că veți râde, după cum, dacă veți citi aceste rânduri, sunt convins că mai mult vă vor interesa decât vă vor distra. Una este să vorbești unui comesean despre cultura viței de vie care îl interesează și alta este să-i servești un pahar cu vin care îl înveselește sau, parafrazându-l pe Arghezi (pare-se), una e să faci copii și alta e să spui cum ai procedat. Mircea Pavelescu îl prefera pe cel care știe să facă umorul celui care vrea să-l definească.

Dacă, totuși, am curajul să scriu despre umor, este datorită speranței că pot găsi pe cititori în bună dispoziție. La origine ,,necazul” a fost ,,nehazul”. Este cert că la început a fost râsul și apoi a urmat umorul, pentru că mai întâi râzi și apoi te întrebi ,,ce-oi fi având de râd?”

Știu în mod sigur (nu vă pot indica sursa) că râsul a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale și va dispărea odată cu acea cauză care l-a generat: contrastul. ,,Râsul a apărut din contrast” ne spunea profesorul de psihologie cu ceva ani în urmă. Și, cum opoziția dintre două situații surprinzătoare nu va dispărea niciodată, râsul va subzista totdeauna.

Omul, mai întâi a râs și apoi a vorbit. Gestul, și nu vorba a stârnit pentru prima dată râsul. Când omul s-a întrebat de ce râde, a apărut umorul. Râsul este legat de umor așa cum ginerele este lipit de mireasă la Oficiul stării civile. Ca să provoci râsul trebuie să ai umor; ca să guști umorul trebuie să ai simțul umorului. Mai bine haz fără umoriști, decât umoriști fără haz; mai bine umor din tristețe, decât tristețe din umor. Seriozitate nu înseamnă tristețe. Dumnezeu ajută pe cei veseli pentru că El Însuși are simțul umorului. Este motivul pentru care l-a lăsat pe Adam fără o coastă.

Râsul ține de inteligență; este măsura seriozității omului:,,spune-mi de ce râzi ca să-ți spun cât de serios ești!” Pe cel care, în mod inteligent mă face să râd, nu-l întreb ce studii are. În Jurnalul său, Jules Renard remarca, pe bună dreptate:,,O vorbă de duh bine găsită face mai mult decât o carte prost scrisă.”

Nu toți care râd au simțul umorului. Cine râde întruna și de orice, stârnește milă. Or, mila înlătură râsul. Nu toți care râd sunt spirituali, după cum nu toți care sunt spirituali, râd. Cine spune o glumă, râde la urmă. Doar la glumele șefului se râde înainte de poantă. În materie de umor trebuie să ții mai mult la opinia publică decât la opinia publicului. Râsul publicului este o armă cu două tăișuri: prilej de laudă pentru prietenul care consideră că ai avut umor și prilej de critică pentru adversarul care zice că publicul n-are gust. Râsul fals indispune mai mult decât plânsul sincer. Vai de zâmbetul crispat! Decât să râzi forțat, mai bine plângi de-a binelea!

Când plouă cu zâmbete sunt senin. De omul care cântă mă apropii râzând. Dar, după cum toată lumea știe, sunt glume între glume, sunt glume care distrag și glume care distrug; una e să te prostești în glumă și alta e să glumești în prostie; ironia sorții e să asculți ironii ieftine. Cine se întrece cu gluma este învins prin abandon. Gluma nesărată lasă gust amar, nu se-nghite, sare în ochi. De aceea, când spui glume picante, interesează-te dacă nu e cineva pe-acolo care suferă de ulcer. În zilele noastre se abuzează mult de ,,râsul artificial”. Pe bandă de magnetofon, multe râsete se culeg: tehnica ,,ajută” arta. Dar trebuie să recunoaștem: ,,prostul și banda de magnetofon râd de orice.”

Râsul cere dublu respect: față de sine și față de interlocutor. Cine nu știe să respecte, să nu facă glume. Râsul e o manifestare de veselie fără tendință; se face de dragul umorului, iar umorul se face de dragul omului. A fi vesel este natural; a înveseli pe alții este social.”

Râsul cu tendință degenerează în batjocură Este motivul pentru care, de pildă, la umorul politic nu râde toată lumea; la umorul politic, râsul este partinic, adică... procentual. Ironiile politice nu la independenți se referă: spune-mi cu cine râzi ca să-ți spun de cine râzi. Numai cine gândește frumos, curat și inteligent poate face glume bune. Cine gândește la lucruri plăcute nu moare de urât. Umoristul nu iubește în glumă și nu urăște în serios.

Și acum, în încheiere, vă rog să nu călcați umoristul pe poantă. Dar care poantă? Alegeți din toate pe cea  care vă place. Eu vă recomand pe aceea spusă numai simpaticului nostru casier:,,RIDENDO CÂȘTIGAT MONEY”.

A F O R I S M E

* Umorul se schimbă, râsul rămâne același.

* Mai bine umor din tristețe decât tristețe din umor.

* Greu e să fii senin printre plouați.

* Singurul concurent care nu învinge niciodată este acela care se întrece cu gluma.

* Îmi place umorul abstract dacă mă face să râd...concret.

* Umoriști avem, umor ne mai trebuie.

* Umoristul nu iubește în glumă și nu urăște în serios.

* Neînsoțit de râs, umorul este ca ginerele fără mireasă la Oficiul de Stare Civilă.

* Cine gândește la lucruri frumoase nu moare de urât.

* Seriozitate nu înseamnă tristețe.

* Mai bine haz fără umoriști decât umoriști fără haz.

* Una e să te prostești în glumă, alta e să glumești în prostie.

* Glumele nesărate se gustă, dar nu se înghit.

* Cel care se întrece cu gluma este învins prin abandon.

* Când spui lucruri picante, interesează-te dacă nu e cineva care suferă de ulcer.

* Ironiile ieftine te costă scump.

* Poanta și desertul vin la urmă.

* Nu călcați umoristul pe poantă.

* Gluma nesărată - sare... în ochi.

* Dispus între doi oameni simpatici, cum să nu fie bine dispus la masă?

* Eu stau locului și el mă ia la vale.

* Ca să acuze, umoristul trebuie să amuze.

* Când omul s-a întrebat de ce râde, a apărut umorul.

* Ironia soartei: să asculți ironii ieftine.

* Sunt glume care distrag și glume care distrug.

* Zice că doctorul i-a recomandat glume nesărate.

* Cine nu știe să respecte, să nu facă glume.

* La glumele șefului se râde înainte de poantă.

Și aforismele continuă … la paginile 406-410 din carte,

pe care o puteți citi/răsfoi la Depozitele Legale BNR și la centrele „Sămănătorul” de promovare.