Aristotel
C. Pârvulescu, Eseuri. Reflecţii din
perspectiva vieţii cotidiene. O recuperare literară a fiului autorului, Mihail
Berbinaru, Editura Semănătorul, Tismana, 2016.
Recenzie de Maxim (Iuliu-Marius) Morariu
Domnul Aristotel C. Pârvulescu, a
fost, în mod cert, nu doar un magistrat erudit, cu o bogată cultură generală,
ci şi un scriitor înzestrat şi prolific. O dovedeşte volumul de faţă, o
recuperare, ce-i drept, cam tardivă, a fiului dânsului, care ne pune în faţă un
scriitor talentat ce ştie să îmbine cu măiestrie umorul şi cultura, dispunând
de o remarcabilă capacitate de a fi concis în exprimare, după cum remarcă
prefaţatoarea lucrării, doamna profesoară Mihaela Botezatu[1].
De altfel, tot dânsa ne arată complexitatea personalităţii lui, caracterizându-l,
în caracterizarea din debutul lucrării. Cităm:
,,De profesie magistrat, dar nu unul oarecare, ci cu mare
vocaţie, Aristotel Pârvulescu a fost, în egală măsură, autor de eseuri,
aforisme şi butade. Fiind înzestrat cu harul scrisului, creaţiile sale sunt
mărturii grăitoare ale unul talent incontestabil.
A fost – îl putem numi aşa – un scriitor prolific,
deoarece scrierile ce-i aparţin depăşesc cu mult, ca număr, pe cele aflate în
volumul de faţă.
A intrat în contact cu personalităţi literare şi a publicat
la revistele vremii, iar acest fapt confirmă cu tărie capacitatea sa
creatoare"[2].
Volumul se
deschide cu o scurtă autobiografie semnată de autor (pp. 7-13), în paginile
căreia, acesta descrie, într-o notă ludică pe alocuri, pasaje din copilăria şi mai
apoi, din viaţa sa. Relaţiile cu părinţii sau bunicii sunt frumos surprinse
aici, autorul fiind un adevărat maestru al descrierilor, deşi nu face abuz de
ele. Iată, de exemplu, cum îşi descrie el bunicul:
,,Tata-moşu era înalt, uscăţiv, drept şi sprinten în
mişcări, în ciuda celor 75 de ani pe care îi înşcherbase. Avea trăsăturile
feţei ascuţite, pielea pigmentată, fruntea lată şi întinsă, nasul acvilin,
marcat de mustaţa albă pe care o mângâia cu degetul arătător în dreapta şi
stânga. Ducea o viaţă de sihastru. Era taciturn, întunecat, aspru, dar
respectuos şi sobru. Se bucura de multă stimă din partea sătenilor. Deosebit de
cumpătat în vorbă şi în purtări, ţinea la demnitatea personală până la orgoliu.
Nu existase dată în care să nu mă atenţioneze în faţa musafirilor: Aristică,
fii modest şi rezervat! Expresia devenise proverbială. La orice mişcare eram
zeflemisit în special de ai mei: Aristică, fii modest şi rezervat!" (pp. 8-9).
Urmează apoi
adevărate pastile, în cadrul cărora, autorul
vorbeşte despre anumite momente ale vieţii cotidiene, dă sfaturi, sau scrie
texte cu o bogată tentă umoristică. Foarte interesant este modul în care
autorul reuşeşte să pătrundă în profunzimea lucrurilor, chiar şi atunci când
vorbeşte despre lucruri ce compun banalul cotidianului. Un astfel de exemplu îl
constituie pastila dânsului despre răs şi ilaritate. Aici, după ce se scuză în faţa
cititorului pentru îndrăzneala de a aborda un asemenea subiect, în condiţiile
în care nu poate fi clasificat drept un specialist al său, vorbeşte despre
originile comportamentului şi relaţia lui cu vorbirea şi inteligenţa:
,,Ştiu în mod sigur (nu vă pot indica sursa), că râsul a
apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale şi va dispărea odată cu acea
cauză care l-a generat: contrastul. ,,Râsul a apărut din contrast", ne
spunea profesorul de psihologie, cu ceva ani în urmă. Şi, cum opoziţia dintre
două situaţii surprinzătoare nu va dispărea niciodată, râsul va subzista
totdeauna.
Omul, mai
întâi a râs şi apoi a vorbit. Gestul, şi nu vorba a stârnit pentru prima dată
râsul. Când omul s-a întrebat de ce râde, a apărut umorul. Râsul este legat de
umor aşa cum ginerele este lipit de mireasă la Oficiul stării civile. Ca să
provoci râsul, trebuie să ai umor; ca să guşti umorul, trebuie să ai simţul
umorului. Mai bine haz, fără umorişti, decât umorişti fără haz; mai bine umor
din tristeţe, decât tristeţe din umor. Seriozitate nu înseamnă tristeţe.
Dumnezeu ajută pe cei veseli pntru că El Însuşi are simţul umorului. Este
motivul pentru care l-a lăsat pe Adam fără o coastă.
Râsul ţine
de inteligenţă; este măsura seriozităţii omului: ,,spune-mi de ce râzi, ca să
îţi spun cât de serios eşti!" Pe cel care, în mod inteligent mă face să
râd, nu-l întreb ce studi are. În Jurnalul său, Jules Renard remarca, pe bună
dreptate: ,,O vorbă de duh bine găsită, face mai mult decât o carte prost
scrisă" (pp. 25-26).
Cu astfel de
pastile scurte, dar bine scrise, abordând teme de actualitate şi împletind
seriozitatea textului literar bine încropit cu umorul, acel dat ontologic al
românului, reuşeşte Aristotel Pârvulescu să-şi coopteze cititorii. Lucrarea lui
se constituie într-o adevărată antologie literară, cu pasaje umoristice şi cu
un conţinut ce-l califică între scriitorii contemporani importanţi. E meritul
fiului său acela de a-l fi restituit circuitului literar şi cititorilor şi cel
al domnului profesor Nicolae Tomoniu, artizanul amplei mişcări culturale
cunoscute sub numele de Semănătorul,
de a-i fi oferit publicului cititor posibilitatea de a se delecta lecturându-i
pastilele şi eseurile.
Având în vedere valoarea literară a operei domnului
Pârvulescu, nu putem decât să felicităm editorii pentur iniţiativa avută şi să
recomandăm cititorilor dornici de o carte bine scrisă, să poposească asupra
însemnărilor sale.
 |
| Maxim (Iuliu-Marius) Morariu |
[1] Dânsa spune: ,,Autorul dispune de un
uriaş potenţial de a concentra, de a exprima foarte multe în cât mai puţine
cuvinte, reuşind, totuşi, să se facă perfect înţeles". Mihaela Botezatu,
,,Prefaţă", în Aristotel C.
Pârvulescu, Eseuri. Reflecţii din
perspectiva vieţii cotidiene. O recuperare literară a fiului autorului, Mihail
Berbinaru, Editura Semănătorul, Tismana, 2016, pp. 3-4.
