 |
| Afis lansare de carte, 28 mai 2013 |
Sfârșitul unui mit
(fragment din romanul Maia, vol. II, capitolul III)
Când Trifon ajunsese la el acasă
se simțea dărâmat. Avea tulburări de vedere și obiectele
la care se uita i se păreau dublate. Nici nu mai știa ce-i cu el. Dacă la frate-su a
fost tot un freamăt, la el, casa i s-a părut pustie. În curte era o liniște apăsătoare. Cățelul pechinez, odorul neveste-sii,
care dormita cu botul pe lăbuțe așezat comod pe preșul pus la ușa de la intrare, i-a sărit în cale
gudurându-se, lătrând și dând din coadă. De
data asta, ca niciodată, Trifon nici nu-l băgă în seamă, așa de rău se simțea. Soarele asfințise și Marița lipsea. „Probabil îi plecată după
cumpărături!” gândi el.
- Piki, stai mereu, că n-am chef de
tine!... și îl împinse cu piciorul din drumul său, pe cățelul blând și jucăuș, cu blana moale maronie și tunsă îngrijit. Altădată îl lua în
brațe și-l mângâia pe botișor.
Luă cheia de la locul știut, descuie broasca și intră în casă. Era primitoare,
cald și plăcut. Se
dezbrăcă de pardesiu, puse pălăria și haina pe
cuierul din hol, scoase pantofii din picioare și merse în sufragerie. Se așeză pe fotoliu și iarăși îl fulgeră un junghi în piept.
Mâinile îi amorțiseră și încercă să strângă și să întindă palmele convins că poate așa îi trec durerile. Ca să uite de
disconfortul fizic, începu să se gândească la întâlnirea de ieri cu cei care
i-au fost și mai sunt,
nevastă, frate, cumnată, fiică și ginere. Trecuse prin mari emoții! Nici lor nu le-a fost mai ușor când l-au recunoscut pe cel declarat mort de 35 de
ani. „Ce noapte și zi de pomină!” gândea Trifon, reîntors în casa lui.
Îi veni în minte mutra de uimire pe
care a făcut-o Mărgăreta când, în casa în care a făcut copiii cu el, uitându-se
la lada de zestre așezată în același loc de când s-au împreunat, Trifon i-a dat un plic lipit cu ceară roșie, în care era o scrisoare, redactată
într-o limbă necunoscută ei, așa i-a zis el, cu dorința să-l deschidă Petrică numai atunci când este
prezentă și soru-sa. Cum
îl privea când i-a spus să aibă grijă
de clopot și căldărușe; să le învelească într-o cârpă de
borangic și să le pună pe
fundul lăzii de zestre, unde nu umblă nimeni în afară de ea.
- „Da’, clopotul l-am avut la gâtul
vacii! …și acum să-l pun
în ladă între lucrurile de țânut?” a zis
Mărgăreta contrariată de ceea ce i se cricise.
- „Acum nu-ți spun mai multe, că o să aflați când Petrică va citi ce scrie în
plic. El știe că este
scris în limba franceză și pentru oricine, în afară de voi, este secret, un mare secret. Dacă
nu-l respecţi și tu și eu ajungem la
pușcărie. …Jură
Mărgăretă că ții seama de ce-ți spusei!”
- „N-ai încredere în mine, Trifoane?
În mine care ți-am făcut toate rosturile și te-am plâns 35 de ani și mie alt om nu mi-a mai trebuit. Că
și asară te-am
plâns! Mă uitam la tine și nu-mi venea să cred că tu ești ăla cu care
m-am drăgăluit și am făcut copiii. Dar, ca să nu mă crezi alfel, uite că jur! Da’ ce să
zâc?” Și începu să plângă.
- „Liniștește-te și zi așa: Jur că voi ține clopotul, căldărușa și plicul primite de la omul meu
învelite și ascunse în
ladă, nu voi vorbi și nu voi spune la nimenea străin,
și nu voi
mai umbla la ele decât odată cu Petrică și Domnica. Și apoi închină-te și mai zi: …Așa să-mi ajute Dumnezeu!”
Mărgăreta jurase cum îi spusese omul
ei, făcuse întocmai și mai dăduse și cu tămâie în odaia cu lada unde era ascunsă comoara, numai de ea știută și cum i-a zis Trifon.
*
…De la Mărgăreta de acasă până la cursă, pe Trifon l-a dus cu cabrioleta Dumitru lui Pricină, fiindcă l-a rugat
gineri-su Vasile, spunându-i că, „la soacră-sa a venit un domn care lucrează la
București care i-a
adus un pachet de la Petrică. Acu’, omu’ acela nu se simte bine și neapărat trebuie să ajungă la RATA de după
amiază, cu care pleacă spre casa lui!”
Când Dumitru s-a întors de la
cursă, a oprit calul la poarta dodii
Mărgăreta și i-a spus că domnul acela părea tare obosit și n-a vorbit nimic tot timpul cât au
mers împreună! Atâta doar i-a mai spus Dumitru. „M-a rugat să las calul mai
încet că-l doare rău capu’,” vorbe ce o făcură pe Mărgăreta să fie și mai îngrijorată. „L-am lăsat pe
bancă, unde era umbră, și n-am stat până a venit cursa de târg. Nici calu’ nu mai avea răbdare,
că era nemâncat” și plecă pe drum la Deal să scoată vitele din obor la păscut.
Când s-a urcat în mașină, pe Trifon l-a ajutat o
femeie care călătorea și ea la Târg și pasagerii, văzându-l împăienjenit, i-au făcut loc
chiar pe bancheta din față, de lângă ușă, unde până aci sta un tânăr care s-a ridicat imediat și a mers mai în spate, că mașina era mare și erau multe locuri libere. Tot timpul, şoferul - om
plin de respect - l-a urmărit cu coada ochiului și a condus autobuzul cu multă grijă
ca „să nu-l hurducăie rău pe domnul bolnav și necunoscut!” pe
drumul care era plin de gropi.
Ba mai mult, l-a întrebat dacă are
nevoie de ceva și unde vrea să coboare, „să-i spună
că-l lasă acolo unde zice el!”
*
…De când s-a hotărât să plece la Valea Mare,
Trifon a fost cuprins de emoții. Cele mai mari erau când se gândea „cum îl vor primi și care va fi reacția lor și a lui, când le va spune cine-i el și ei, încremeniți, vor afla tot adevărul!?”
Când a ajuns la poarta casei lui
Nicolae era pe la chindie și praznicul abia se terminase. Neamurile venite, care
dincotro, se mai îngârluiau pe bătătură și parcă nu catadicseau să plece.
Trifon i-a văzut, dar nu s-a oprit la poartă și s-a mai preumblat, când la deal și când la vale, pe drumul plin de
praf, până s-a făcut liniște în curtea casei în care a văzut lumina zilei. Încerca să-și imagineze interiorul. Și-l aducea aminte bine cum a fost,
cum erau orânduite lucrurile prin casă. „Dar ce mai rămăsese și cum o arăta acum
după 35 de ani?” era întrebarea
care-l obseda. Or mai fi din lucrurile
pe care le știa moștenite de la mumă-sa și de la tată-su: icoana, paturile,
scoarțele care
împodobeau pereții în odaia bună, masa mare înaltă cu dulăpior și două sertare, unde, când era mic, îi plăcea să scotocească
prin actele cu multe ștampile și Stemă Regală aplicată la început pe fiecare document. Diploma de
picher și Actul de
angajat la drumurile naționale a lui tată-su? Teancul de poze prinse cu fir roșu de arnici împletit ca să nu se
împrăștie, l-or mai
avea? Doamne, cum a trecut timpul! Parcă a fost ieri, și prin câte greutăți am trecut în acești zeci de ani…Ce scurtă-i viața omului!”
*
…Când Marița se întoarse de la coafor, că acolo
fusese, văzu becul aprins în holul de la intrare și cățelul Piki lipsă. Nu mai dormita, ghemuit pe preșul unde îl lăsase „stăpân” și de unde îi spusese să nu plece.
Bănui, și se bucură că
bărbatul ei se întorsese și se juca împreună cu el. Ardea de nerăbdare ca Trifon să-i povestească
totul: cum a fost, cum l-au primit ai lui, ce le-a povestit el, ce-au zis ei de
toate astea. Cum l-au întâmpinat
Mărgăreta, Domnica și Vasile, frate-su Nicolae și gureșa aia de Ioana, pe care a cunoscut-o
destul de bine de câte ori s-a prefăcut că-i ghicește mersoarea și norocul în cărți și în ghioc.
- Hello! veniși? strigă Marița intrând în holul liniștit și cu becul rămas aprins. Era
fericită că în lipsa lui își găsise timp și mersese la coafor să-și aranjeze părul. Dorea să-i facă surpriză și de aceea nu-i spusese nimic înainte
de a pleca el la Valea Mare.
- Ham, ham! îi răspunse cățelul care, la ușa camerei, pe interior, începu să
râcâie cu lăbuțele marcându-și acolo existența.
- Taci tu, ștengarule, că acum vin și eu la voi! vorbea Marița cu Piki în timp ce-și aranja pardesiul alături de-al soțului său, semn pentru ea că acesta
era în casă.
- „Ce o avea Trifon de nu-mi
răspunse! gândea Marița în timp ce-și scotea pantofii din picioare.
Altădată îmi ieșea înainte, mă lua în brațe și mă săruta și acum nici nu-mi răspunde. S-o fi necăjit din ceva cu ai
lui, că altfel nu se explică atitudinea asta. S-or fi supărat ei că nu s-a
arătat până acum, sau Doamne ferește de altceva. Ciudată-i purtarea lui de azi!”
La ușă, Marița bătu discret și încercând să-și ascundă nemulțumirea mai vorbi ca să se audă mai bine și să atragă atenția cu prezența ei.
- E voie domnul, să intru și eu? Dar nici de data aceasta nu primi un răspuns de la bărbatu-său, care trebuia
să fie înăuntru, unde era și cățelul. De-acum, cu teamă, deschise ușa încet și Piki năvăli distrăgându-i atenția. Lătra și se rostogolea nervos pe tălpile
picioarelor ei băgate în papucii de pâslă cu ciucuraș, luați de sub cuier.
- Fii cuminte, nestașnicule! și împinse de ușă, până se deschise larg, fiind convinsă că Trifon
nu-i acolo…
*
…Când au auzit-o pe Marița țipând, vecinii ei, români și țigani, au sărit să vadă ce i s-a întâmplat și s-o ajute. Care, cum, în fugă au ajuns la ea. Era căzută în dreptul porții, pe aleea betonată ce dădea în
stradă. Leșinase și se zbătea în convulsii. Cățelul Piki sta lângă ea și o lingea pe obraz. Era îmbrăcată
în fustă și pulover și în picioare avea doar ciorapii și papucii. Ținuta era de casă și nimeni nu știa ce i se întâmplase. Doi bărbați vânjoși au ridicat-o de pe betonul rece și fiindcă da semne că-și revine, susținută de subsuori o sprijineau și o conduceau s-o bage în casă.
Nimeni nu știa ce fusese.
Când urcau scara să intre în hol, Marița începu din nou să țipe și să-și smulgă părul din cap proaspăt
vopsit și frumos
ondulat.
- De ce plângi, vecină? Ce-ai pățit de ești așa de întoarsă, o întrebă Ninel Popa, proprietarul casei vecine
de peste drum, om săritor și de toată isprava, prezent în toate împrejurările în curtea
lor.
- Nu poate să vorbească! îi răspunse Gheorghe
Stănculete, care îi sărise lui Ninel în ajutor. Hai s-o ducem repede în casă,
s-o așezăm pe pat să
nu răcească. Nu vezi că tremură ca varga! Vai de ea săraca, e nenorocită! Văd
că uşile sunt deschise și nu se aude c-ar mai fi cineva prin
odăi. Nu cumva i-o fi spart hoții casa și i-o fi venit rău când a găsit-o
vraiște. Ieri și azi nu l-am văzut deloc pe-aici pe nea Trifu.
- Da, e posibil, că și la sufragerie ușa este la perete. Ce facem, intrăm
sau o ducem la mine și chemăm Miliția?
- Ninele, hai cu ea la tine, că ne
ies vorbe când vin milițienii. Dau vina pe noi că am
intrat și le-am stricat
probele.
Din scară, ușurel încercară să se întoarcă spre
poartă, dar coana Marița, că așa îi ziceau copiii și tinerii, începu din nou să jelească, de ți se rupea inima când o auzeai.
- Nu mă luați, nu mă luați că mor și eu! …Și plânsul ei se porni și mai tare de impresionă pe toți care se adunaseră la poartă și în curte. Știrea se împrăștie și toți lăieții de pe strada Pomilor veniră la casa bulibașei lor pe strada Măgurii nr.7 bis. Sosi
și doctorul Ion
Cârstoiu, care avea vila pe strada paralelă cu strada Pomilor. Se cunoșteu de când și-au făcut casele, o consultase de
mai multe ori și se considerau vecini buni. Întrebă pe cei adunați la poartă „- ce s-a întâmplat?” și neprimind un răspuns, fiindcă nimeni nu știa, merse la femeia agățată de umerii celor doi bărbați.
- Doamna Marița, ce-ai pățit? o întrebă doctorul, ca să-i
poată fi de folos cu ceva și să-i dea vreun calmant potrivit.
- …..
- Nu poate vorbi, domn’ doctor,
răspunse Ninel Popa. Noi o găsirăm căzută în alee și crezurăm că o prădară hoții. Uitați! ușile sunt la perete și nu-i nimeni în încăperi. Nu-i nici
domnul Trifu. Nu l-am văzut nici ieri și cred că-i plecat undeva și ea este singură.
- Hai s-o punem în pat, că-i frig și răcește! zise doctorul celor două ajutoare
de care se sprijinea Marița.
- Dar dacă au prădat-o hoții? Ce-o să zică milițienii când vin la cercetare dacă ne
găsesc aici, răspunse Gheorghe Stănculete.
- Intrăm numai noi, o punem pe pat,
închidem ușa folosind o
batistă când punem mâna pe clanță. Unul dintre voi rămâne cu mine și cel care are telefon, merge și sună la Miliție și, până ăia vin, noi stăm aici.
- Pe toți străinii îi rugăm să iasă din
curte, că acum trebuie să vină Miliția! se adresă Gheorghe Stănculete puhoiului de
oameni. Când auziră de Miliție, lăieții se risipiră imediat să nu fie văzuți, mai ales că se zvonea de o
„spargere”, vorbe ce se duseseră printre
ei. De când le-a confiscat aurul și încasaseră destulă bătaie până l-au predat pe tot,
lăieții știau de frica milițienilor și numai pronunțarea numelui de Miliție îi îngrozea.
- Dar au și ei telefon! zise Ninel Popa. Le-a
fost instalat acu’ doi ani, când mi-am pus și eu.
- Atunci e clar, haideți cu ea la căldură! spuse doctorul și urcă pe scară înaintea lor, ca
într-o incintă cunoscută, în care a mai fost și altădată.
*
Doctorul Ion Cârstoiu fusese de mai
multe ori în curtea bulibașei Trifu. Într-o vreme, când
fiica lor Brândușa era copilă, a avut-o în supraveghere s-o vindece de bolile vârstei
infantile și nu se sfia să
le intre în casă. Când era chemat venea repede că știa că lăietele Trifu îi tare omenos
și nu-l lasă
niciodată să plece cu mâna goală. A consultat-o, de câteva ori, și pe Marița. Ca orice femeie avea și ea necazurile ei, mai ales după
menopauză, și internistul
nu era ocolit când trebuia s-o doftoricească. În casa asta a băut de multe ori și a avut parte și de câte o „esență” fină, precum whisky-ul bunăoară, servit în
pahare de cristal de Jena și, nu numai că nu i-a fost silă, dar
îi și plăcea.
„Țiganii ăștia au ceva aparte, iar despre Brândușa, acum studentă la
conservator, am numai cuvinte de laudă!”
s-a exprimat nu o dată, admirativ, doctorul Cârstoiu,
întrebat fiind de colegii de breaslă
care l-au zărit în compania lăieților.
Ajuns la ușa camerei de primit oaspeții, luminată a giorno, că așa arăta după cum era mobilată și aranjată, doctorul, privind înăuntru, amuți de ce-i fu dat să vadă. Pe unul
din fotolii orientat cu fața spre ușă stătea așezat Trifu, soțul Mariței. Era într-o poziție destinsă, proptit de spătar, cu
mâinile sprijinite pe brațele fotoliului și având capul puțin aplecat spre stânga. Avea fața
senină și ochii întredeschiși. Privirea îi era fixă, parcă scruta ceva așezat pe masa din fața lui. Trifu era țeapăn.
Pendula agățată pe peretele încăperii sparse tăcerea și bătu de șapte ori.
- Opriți-vă! le spuse doctorul Ion
Cârstoiu, celor doi bărbați, ajutoarele de sprijin al femeii revenite din leșin. Duceți-o în dormitorul de pe dreapta. Aici nu mai intră
nimeni!... și închise repede
ușa salonului,
rămânând și el pe hol, în
afară.
_________
Ion Gociu,
Târgu Jiu, 2013
