Alexandru Melian - CÂNTECE FĂRĂ ŢARĂ

CÂNTECE  FĂRĂ  ŢARĂ

Motto : « Nu rostul meu, de-a pururi pradă

                                                                       Ursitei maștere și rele,

                                                                                   Ci jalea unei lumi părinte,

                                                                                   Să plângă-n lacrimile mele. »

            In acest an se comemorează 100 de ani de la primul măcel mondial, expresia suprema a vocatiei ucigaşe și sinucigașe a omului. Nu e de mirare,din această perspectivă,  că unii nu comemorează, ci aniversează.

            Din acest tablou al infernului terestru, dezlănțuit în 1914 și încheiat după patru ani, - de fapt, nu încheiat, ci întrerupt doar vreo 20 de ani , pentru a-l continua, în parametri și mai diabolici, cu cel de al doilea cataclism – am simțit nevoia unui decupaj din istoria românească. Dar nu din istoria reprezentată de manuale și tratate, ci din aceea transfigurată în expresie artistică, menită să se adreseze sensibilității, afecțiunii  umane. O istorie autentificată de binecuvântările iubirii și de blestemele,  morții, de lacrimile suferinței și de strigătele chemării. Este vorba de istoria acelor ani, reprezentată bogat în arta românească, mai ales în literatură.

Dintre toți artiștii marcați de această experiență tragică, pentru români și pentru întreaga umanitate, și care au reprezentat-o în culorile sumbre impuse de realitate, figura cea mai emblematică a fost, fără nici o îndoială, poetul Octavian Goga. Deși biografia lui, - ea însăși un roman tragic – este profund relevantă și revelatoare, nu asupra ei ne vom opri. Vom încerca doar să reactualizăm o mărturie a celui care a fost « logodnicul durerii,/Cobzarul cu aceleași strune,/Ce-și țese cântecu-nvierii/Din stihuri de îngropăciune. », a celui care-a fost  « o harfă spânzurată/Pe-o strașină de închisoare » și care a trăit profundul sentiment de consubstanțialitate cu poporul din care făcea parte, așa cum o mărturisea, înaintea lui, George Coșbuc – poet pe care O. Goga, în discursul de primire la Academie, - adresându-se regelui Ferdinand - îl situa în complementaritatea exponențiala a lui Eminescu.

Crezul artistic al celui care a întemeiat Samanatorul, - « Sunt suflet din sufletul neamului meu/Si-i cânt bucuria și-amarul/In ranele tale durutul sunt eu/Si-otrava deodată cu tine o beu/Când soarta-ți întinde paharul » (Poetul) – se revarsă subteran și asumat în în Rugăciunea (1) celui ce a scos la Budapesta Luceafărul, surioara mai tânără și mai temerară a Samanatorului, a celui care, într-un soi de bilanț existențial, se identifica atât de coșbucian : « Zidit din lacrimi și dezastre,/Eu am vestit o lume nouă/Voi mi-ați dat vaierele voastre,/Eu v-am dat inima mea vouă. » (Am fost)

Iar mărturia la care vreau să mă refer este prilejuită de frământările celor doi ani de neutralitate. Se știe că intrarea României în primul război mondial s-a făcut în urma unei veritabile confruntări între partizanii Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria) și cei ai Antantei (Franța, Anglia, Rusia,Italia), adică între cei care, având în frunte pe regele de origine germană Carol I, voiau să se conformeze unui tratat secret semnat în 1883, între rege și guvernul Germaniei de atunci, și între cei pentru care eliberarea Transilvaniei de sub oprimarea seculară a Austro-Ungariei era nu doar un obiectiv vital, ci și o oportunitate istorică. In rezultatul aceastei confruntări, poetul pătimirii transilvane a jucat, nu atât un rol politic, cât unul mobilizator, prin harul poeziei. Nici închisoarea, nici riscul condamnării la moarte, - ceea ce s-a și întâmplat, în contumancie – nu l-au oprit să pună în practică decizia de a trece Carpații în țară, pentru a pleda cauza transilvănenilor și a înclina balanța în favoarea celor care doreau să se alăture Antantei.

La întrunirea organizată în București de Liga politică a tuturor românilor (15 februarie 1915), această frază din luarea sa de cuvânt este emblematică : « Pentru jertfa de mâine am trecut granița, să venim în Tara Românească. Noi ne-am pierdut tara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm dumneavoastră, faceți ce vreți cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea. »

Din păcate, politicienii bucureșteni n-au făcut mai nimic cu aceste capete. Tratativele și pertractările interminabile, imprevizibile și adesea insalubre cu puterile Antantei, dar și cu partizanii încă puternici ai regelui Carol I, deși acesta trecuse în neființă, au tergiversat peste un an decizia pe care o așteptau toți ardelenii și toți românii ne-germanofili. Dezamăgirea, revolta și până la urmă disperarea au devenit lințoliu negru peste sufletele celor care așteptau altceva de la frații lor de dincolo de Carpați.

« De-un an vegheați în pragul porții,

Încremeniți de-un tainic lanț,

De-un an vegheați în pragul porții,

Bolnavi, ce-n frigurile morții

Vedeți un chip de dorobanț… »

           

In acest context, cel care-i cerea lui Dumnezeu, în volumul de Poezii din 1905,

            « Dă-mi tot amarul, toată truda

            Atâtor doruri fără leacuri,

            Da-mi viforul în care urlă

            Si gem robiile de veacuri.

            De mult gem umiliții-n umbră,

            Cu umeri gârbovi de povară…

            Durerea lor înfricoșată

            In inimă tu mi-o coboară.

            In suflet seamănă-mi furtună,

            Să-l simt în matca-i cum se zbate,

            Cum tot amarul se revarsă

            Pe strunele înfiorate;

            Si cum sub bolta lui aprinsă,

            In smalț de fulgere albastre,

            Incheagă-și glasul de aramă:

            Cântarea pătimirii noastre.

acest aed al veacului XX dăltuiește în versuri de granit dorurile fără leacuri  ale robiților de veacuri, care se simt abandonați și tranzacționați de frații lor, într-un moment de răscruce a istoriei. Apostolul pătimirii transilvane scrie, în vremurile acelea de îngenunchere vremelnică, 24 de poezii adunate în volumul Cântece fără țară, al cărui titlu este dat de prima poezie. Un poem tulburător care, sintetizând  mesajul îndoliat al întregului volum, transgresează evenimențialul imediat pentru a se proiecta în eternitatea semnificațiilor sale. Citarea lui nu poate fi atotcuprinzătoare dacât în totalitate :     

« Eu sunt un om fără de țară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleț scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveștile din țara mea.
Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas, Și dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.
Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt țipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei și-al urii,
Un visător de biruinți,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moștenire din părinți.
Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede și reci,
De unde-aducerile-aminte Țin straje unui gând de veci. Și cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în frați,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morților uitați.
Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineața mea de ieri,
Cum cântul meu se înfășoară
În giulgiul veșnicei tăceri... Și printre voi îmi duc povara
Stropit de râs și de noroi, Căci vai de cine-și pierde țara
    Ca să și-o ceară de la voi... »

            Cei doi ani de neutralitate și, mai ales ultimul, i-au rănit sufletul și i-au prăvălit ființa în disperare. Jalea ancestrală, devenită aproape mitică în volumul din 1905, se metamorfozează în Cântece fără țară, sub biciuirea prezentului năucitor, în « țipăt muiat în sânge », în lacrimă a dezamăgirii și a rușinii, în giulgiu « al veșnicei tăceri » .

El a trecut Carpații « cu fiorul care poartă/ Pe cei încrezători în frați » și, ca purtător de mesaj al lumii transilvane, « V-am plâns la fiecare poartă / Durerea morților uitați. » Din păcate, sentimentul eșecului în misiunea care l-a costat condamnarea la moarte, devine alienant. In poezia Bobotează, « Un sfios și galben fir de busuioc », uitat pe masă de preotul venit cu binecuvântarea, devine simbol metaforic al aducerii aminte,  pribegite « In intunecimea bietului Ardeal », dar, în același timp, devine receptorul unei dezolante întrebări retorice :

« In străinul chiot care strig-afară,

Lângă mine-alături mi te irosești,

Floare cuvioasă, floare de la țară,

         Ce cătarăm, oare, noi la București ?... »

           

 In primăvara anului 1916, cu câteva luni înainte ca România să intre în război pentru a elibera Transilvania, O. Goga tipărește în volum cele 24 de poezii, cu un cuvânt înainte plin de  amărăciune : « Recitesc aceste pagini întunecate înainte de a le da la tipar.Ele s-au desprins pe rând din frigurile neutralității, din așteptarea zadarnică de-un an și jumătate în orașul vesel al Bucureștilor. Credeam că nu vor mai vedea lumina zilei și că,dezmințite de realitate, vor rămânea în sertar pe veci, certificate intime ale unui zbucium care s-a stins – testimoni del perir moi lentos – cum spune atât de frumos poetul italian. Acum însă, când atmosfera de moleșeală a inacțiunii se lasă tot mai greu peste capetele noastre, când dintr-o datorie de sânge de face o socoteală rece de câștig ieftin, acum mi se pare un act de pietate să ne îngropăm morții în văzul tuturora. Iată de ce public aceste versuri. »

            Probabil că volumul acesta, și nu numai, va fi atârnat și el în balanța deciziei de peste câteva luni. Iar când visul Unirii s-a ïmplinit, deși prețul plătit a fost enorm, O. Goga,  credincios hărazirii sale și credințelor care i-au călăuzit toată viața, a crezut că e de datoria lui să însoțească făclia scrisului cu baricada politică. El n-a știut, sărmanul, că baricada politică e altceva decât baricada revoluțiilor. Si s-a rătăcit, dar, mai ales, el a fost rătăcit. Ultima eroare, de fapt eroarea fatală, a comis-o atunci când, la 20 decembrie 1937, n-a avut tăria să-și mențină refuzul inițial în fața solicitării imperative și suspecte a lui Carol al II-lea de a forma un nou guvern. Consecința ?... După nici două luni, el a fost destituit și după mai putin de trei, el moare subit și suspect la două zile după întoarcerea din Germania. Prietenul său, savantul Emil Hațieganu, profesor la Facultatea de medicină de la Cluj, venit imediat la Ciucea, unde se afla bolnavul, după ce l-a examinat, a făcut teribila constatare : « Tavi a fost otrăvit ».(2)

            Este tulburător să afli între postumele lui asemenea versuri :

  

« Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră,

Norocul lui mă mustră și mă doare.

Nu-i visul meu în fericirea voastră,

         Eu am visat o altă sărbătoare.” (Profetul)

Sau această ultimă strofă a poeziei postume Cântă moartea, a cărei variantă a fost găsită pe biroul lui, în dimineața următoare morții:

“Si cum sub tâmpla mea fierbinte,

O lume veche-mi reînvie,

Nu câte-au fost îmi vin în minte,

Ci câte-ar fi putut să fie. »

                                                         Alexandru  MELIAN

------------------------------------------------------------------------------------------------

1.      Vezi studiul Crezul poetic al lui O. Goga, în volumul  Alexandru  Melian, Polemici implicite, Ed. Universității din București, 2003, sau ïn Samanatorul, Ed. online, Februarie, 2011

2.      Vezi articolul « Octavian Goga a fost asasinat ?!... » publicat de Marius Popescu în Jurnalul de Mehedinți, 8 -14 ianuarie 1996