Anul omagial, 2013, Constantin cel Mare
Introducere
În fiecare
an, la data de 21 mai, creştinătatea îi cinsteşte pe Sfinţii Împăraţi
Constantin şi mama sa, Elena, ca pe nişte Apostoli ai creştinismului. În anul jubiliar, 2013, se împlinesc 1.700 de
ani de la promulgarea, în luna februarie, anul 313, a Edictului de la
Mediolanum, oraşul Milano, de astăzi, un adevărat „certificat de naştere al
creştinismului universal”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la
iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţa de lucru din 25
octombrie, 2011, a hotărât ca, anul 2013, să fie proclamat „Anul
omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”[1].
Obiectivele acestei hotărâri
au fost: prezentarea rolului şi a importanţei Sfinţilor împăraţi Constantin şi
Elena la încetarea persecuţiilor, pe motive religioase, în Imperiul Roman, şi
recunoaşterea creştinismului, ca religie licită; contribuţia Sfinţilor împăraţi la apărarea dreptei credinţe şi
susţinerea Bisericii creştine; cinstirea lor, ca mari ctitori de lăcaşuri
sfinte; efortul spiritual şi material, pe care l-au depus, pentru educaţia
creştină; contribuţia lor la susţinerea şi dezvoltarea lucrării
social-filantropice a Bisericii[2].
În Biserica Ortodoxă Română, cinstirea Sfinţilor Împăraţi
Constantin şi Elena este prezentă, din cele mai vechi timpuri, pentru că
domnitorii şi boierii români, urmând exemplul acestor Împăraţi creştini, au
ridicat biserici şi mânăstiri, au apărat şi au ajutat Biserica Neamului
Românesc. În zilele noastre, ca semn de
evlavie şi cinstire a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, în multe
localităţi găsim lăcaşuri de cult parohiale sau mănăstireşti, puse sub
ocrotirea lor, iar aproape două milioane de români, poartă numele sau derivate
ale numelor Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena[3].
Receptrea contemporană a lui Constantin cel Mare
Timp
de 300 de ani, moștenirea Romei și a Greciei, amenințată de invaziile popoarelor barbare, a fost
transferată, treptat, la Bizanț, iar Imperiul Roman a căpătat caracterele esențiale ale Imperiului Bizantin. Actul
fondator îl constituie crearea noii Rome, Constantinopolul, pe malurile
Bosforului, la decizia lui Constantin ce Mare, data de 11 mai, 330. Personalitatea
istorică, destinată să inițieze acest îndelungat
proces, este împăratul roman Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n.
27 februarie 272 – d. 22 mai 337), cunoscut sub numele de Constantin cel
Mare, care s-a bucurat, încă din timpul vieții, de aprecierea unor ilustre personalități ale lumii antice, ale căror informații sunt credibile.
Cel dintâi este Eusebius de Cezareea, (*cca 260-†340), părintele istoriei bisericești și prieten apropiat al împăratului, cu lucrările Θεοφάνεια
sau Istoria Bisericească, a cărei
primă ediție datează din anul 312
d. Hr. și Laudes
Constantini sau Vita
Constantini, realizată între anii 336-339. Al doilea este apologetul creștin de limbă
latină, Lucius Cæcilius Firmianus, zis
Lactantius, *cca 250-†325, autorul lucrării, Divinae institutiones, Instituțiile
divine, prima ediție 304-311, și al lucrării De mortibus persecutorum[4], Despre moartea
prigonitorilor, prima ediție 313-316, și prieten cu Crispus, fiul lui Constantin cel
Mare.
Al treilea este Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, (*cca 329-†390), cunoscut și
ca Grigorie de Nazianz, care, în poemele sale, face referințe
la Vechea și Noua Romă, considerând Constantinopolul „o punte” între Bisericile
Răsăritului și cele ale Apusului. Cei trei admiratori ai împăratului Constantin sunt urmați
de către Arnobius, (*cca. 250- †327), cu lucrarea Adversus Nationes,
Împotriva păgânilor, de către Atanasie, (*295-†373), cu lucrarea Oratio contra gentes, Discurs împotriva păgânilor, realizată înainte de anul 325, de către Iulius Firmicius Maternus, (*cca. 300/310-†?), prin
lucrarea De errore profanarum religionum, Despre greșelile religiilor păgâne, realizată între anii 343-350 și prin bogata operă omiletică a
prelaților care le-au urmat acestora. Un
contestatar deosebit de dur al împăratului este Zosimos, (425-518), un
reprezentant fanatic al cultului păgân al zeilor și
al împăratului, ca „Pontifex Maximus”. Lucrarea sa, Noua Istorie, este singura lucrare non-creștină
despre începuturile creștinismului bizantin[5].
Unul dintre marii critici moderni ai lui
Constantin cel Mare este Edward Gibbon (1737-1794) , în lucrarea The History of the
Decline and Fall of the Roman Empire,
Istoria Declinului și căderii Imperiului Roman,pubicată în șase volume, între anii
1776-1789, în care arată cu nu este vorba de Imperiul Bizantin, ci despre Noua
Romă. El afirmă că este vorba despre continuarea sistemului politic și spiritul al vechii
Rome. Consideră că scrierile Părinților Bisericii și ale istoricilor
bisericești sunt „surse secundare” și contestă numărul tradițional de martiri creștini estimat de către
aceste izvoare teologice și istorice.
Din perspectivă contemporană, specialiştii afirmă că împăratul roman
Constantin, merită pe deplin atributul „cel Mare”, deoarece, deoarece in 15
ani, din cei 30, cât a durat domnia sa, a luat două decizii fundamentale, care
au modificat destinul şi viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea
creştinismului drept religie oficială a Imperiului Roman, iar, a doua a fost
transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două
decizii, cu uriaşele lor consecinţe, i-au conferit lui Constantin dreptul de a
concura pentru titlul „omul cel mai influent din istorie”.
Istoricul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa
„Vita Constantini”, şi apologetul latin creştin Lactantiu, în lucrarea „De
mortibus persecutorum” relatează pe larg acest două evenimente importante din
istoria universală şi din istoria Bisericii universale. Până la Constantin cel
Mare credinţa creştină nu era deloc o religie tolerată, adesea era persecutată.
Creştinii puteau maxim să spere în libertatea religioasă. Dar, imediat ce
creştinismul a devenit religia Imperiului roman, el a încetat să fie tolerant
faţă de celelalte religii. Ce înseamnă „el”, în acest caz, este o formulare
ambiguă[6].
Nu înseamnă nici
Biserica, nici numai împăratul. Conducătorii erau interesaţi de fundamentele şi
de unitatea imperiului lor, Biserica era interesată să cucerească inimile
poporului. Dar, în pofida diversităţii intereselor acestora, cele două instituții
cooperau. Politica a devenit instrument de apărare pentru religie şi religia,
ca singura concepţie adevărată despre realitate, instrument de validare, pentru
politică. Acest binom nu înseamnă că susţinătorii respectivei alianţe au
persecutat imediat şi în mod constant persoanele care aparţineau altor
credinţe. Într-un prim moment, aceste persoane au fost, pur şi simplu,
discriminate și numai autorităţile cultelor
păgâne erau constrânse, uneori, să se retragă din viața
publică sau să se exileze. Violenţa latentă era prezentă, fără ca nici politica
nici autorităţile ecleziastice să o încurajeze, în mod explicit[7].
Un exemplu interesant
este uciderea cu pietre, la Alexandria, a Hypatiei, una dintre ultimele reprezentante ale filosofiei
neoplatonice, care a avut loc în anul 415, de către o mulţime creştină foarte
agitată. Ca împărat roman, Constantin cel Mare nu a repudiat, dintr-odată toată
tradiţia imperială păgână, ci, ca şi tatăl său, Constantius Chlorus, a
continuat să considere Soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi
oameni. El va înclina, însă, din ce in ce mai mult, spre creştinism din
raţiuni spirituale şi politice.
„Vedenia” sa, dinaintea bătăliei şi
bătălia de la Pons Milvius, „Podul Vulturului” sau Saxa Rubra, „Stâncile
roşii”, de pe Via Flaminia, la 10 – 12 km. nord-est de Roma, a facut din
Constantin stăpânul absolut al Europei[8].
Acest eveniment a
marcat, totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puţin momentul din care el
a devenit protectorul creştinilor. El a oferit creştinilor posibilitatea de a
intra în administraţia imperială şi chiar a încurajat dezvoltarea civică a unor
comunităţi religioase creştine, precum cea din Maiuma, din Gaza, şi Orikistos,
din Frigia, ca „adepţi ai celei mai sfinte religii”. Oraşul
Byzantion, de unde vine numele de Bizanţ, a fost fondat pe malul vestic al
Bosforului, în jurul anului 660 î.d.Hr. Poziţia sa geografică, deosebit de
favorabilă, i-a permis să aibă succese economice şi politice notabile, încă de
la înfiinţarea sa[9].
Acest oraş domina comerţul dintre Marea Neagră şi Marea Egee,
dintre Europa şi Asia Mică, fiind uşor de apărat, înconjurat pe trei laturi de
ape. Cu toate acestea Bizanţul nu şi-a putut apăra graniţele sale, fiind
cucerit pentru o scurtă perioadă de perşi, la sfârşitul secolului al VI-lea.
Adevărata glorie a oraşului va începe în timpul domniei lui Constantin cel
Mare, cel care îl va transforma în capitala Imperiului. Foarte
mulţi cercetători au considerat că Imperiul Bizantin a fost o continuare
directă a Imperiului Roman, numindu-l, începând cu anul 395, „Imperiul Roman de
Răsărit”. Afirmaţia nu este lipsită de temei, deoarece Împăraţii bizantini au
păstrat, o lungă perioadă de timp, titulatura Împăraţilor romani, și
s-au considerat, până la sfârşitul Imperiului, urmaşii acestora, revendicând
toate teritoriile asupra cărora aceştia stăpâniseră. În Imperiul Bizantin au
supravieţuit forme de organizare statală, administrativă și
socială de tradiţie romană. Dreptul şi normele juridice romane au rămas în
vigoare multă vreme, cu modificări neesenţiale. Chiar şi limba oficială a
Imperiului a fost, până la începutul secolului al VII-lea, latina. La rândul
lor, locuitorii Imperiului Bizantin se numeau pe sine „romei”, iar ţara lor era
„Románia” sau „pământul roman”[10].
Rolul Imperiului Bizantin, în istoria
europeană şi a poporului român, nu poate fi neglijat chiar dacă mulţi îl trec,
uneori, cu vederea. Întreaga istorie a creştinismului, din momentul în care a
devenit religie liberă, s-a desfăşurat în cadrul acestui Imperiu. Prin
studierea Istoriei şi Spiritualitatăţii Bizanţului, putem înţelege mai bine
cadrul şi modul în care creştinismul s-a dezvoltat, şi-a formulat dogmele şi
normele sale de bază, a creat opere de cultură, artă şi arhitectură, a dat
viaţă unor forme superioare de trăire spirituală şi s-a impus în viaţa
societăţii determinându-i cursul. Bizanţul a fost, aşa cum spune
bizantinologul, Steven Runciman, „Imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palidă
imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu din Cer”[11].
Încă din perioada regatelor daco-gete,
locuitorii de la nord de Dunăre, de pe actualul teritoriu al României, Bizanțul
a avut un rol hotărâtor în continuitatea daco-romană, în creştinarea noastră,
în procesul de formare a poporului şi a limbii române, în organizarea şi viaţa
bisericească, în cultură şi artă. În perioada migraţiei popoarelor, Imperiul
bizantin a reprezentat singura formaţiune politică din sud-estul european care
a reuşit să se impună în faţa barbarilor, obligându-i pe aceştia să dea
libertate de viaţă şi de credinţă autohtonilor daco-romani. De la Bizanţ a fost
condusă activitatea misionară de creștinare
din Dobrogea și, apoi, de pe întreg
teritoriul românesc actual. Mai târziu, când s-au constituit Statele feudale
independente româneşti, în secolul al XIV-lea, întemeierea mitropoliilor şi
organizarea bisericească, formele pe care le-a îmbrăcat monahismul, toate s-au
făcut în strânsă legătură cu Bizanţul[12].
Caracterul grecesc al
lumii bizantine s-a accentuat începând cu secolul al VII-lea, cu domnia
împăratului Heraclius, când latina este înlocuită cu greaca. Grecismul va
deveni mai pregnant în secolele următoare, când între Apus şi Răsărit vor
interveni disensiuni religioase majore, precum iconoclasmul, diverse schisme şi
chiar conflicte politice, ca în cazul cruciadelor. În această perioadă,
bizantinii au fost numiți, ocazional sau izolat,
și „helleni” sau „helladikoi”, dar, în mod
frecvent, li s-a spus „romei”. Persistenţa tradiţiilor greceşti şi a populaţiei
de limbă greacă în Imperiul Bizantin l-a determinat pe istoricul August
Heisenberg să spună că: „Bizanţul este Imperiul Roman, devenit creştin, dar de
naţionalitate greacă”, iar pe Karl Krumbacher să considere elenismul ca al
doilea element fundamental al civilizaţiei noastre. De altfel, și
grecii de astăzi consideră că istoria Bizanţului este, de drept, istoria lor
naţională. În definiţia lui Krumbacher şi a altor cercetători, se menţionează
creştinismul, ca al treilea element constitutiv al Imperiului, deoarece, după
cum se ştie, religia creştină a reprezentat osatura spirituală a Impe-riului
Bizantin[13].
Întreaga viaţă publică şi
particulară a bizantinilor era pătrunsă de învăţătura creştină. Literatura
bizantină, ca şi majoritatea creaţiilor artistice şi arhitectonice îşi au sursa
de inspiraţie în creştinism. De aceea, Istoria şi Spiritualitatea Bizanţului
presupune preocuparea pentru cunoaşterea
istoriei creştine pe o perioadă de 1.000 de ani, atât cât a durat
Imperiul Bizantin. Italia, Olanda și
Franţa sunt ţări în care interesul
pentru Bizanţ a fost evident, fenomen favorizat şi de relaţiile
privilegiate pe care, îndeosebi Franţa, le-a întreţinut cu Imperiul otoman
începând cu secolul al XVI-lea[14].
Bizantinologia a apărut, ca ştiinţă şi
ca disciplină aparte, destul de târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai
ales prin contribuţia savantului german Karl Krumbacher (*23 sept.1845-†12
decembrie1909), care este unul dintre principalii fondatori ai studiilor bizantine, consacrate ca o
disciplină academică independentă în universitățile
moderne. Preocupările pentru studiul perioadei împăratului Constantin cel Mare și
a istoriei bizantine datează, în Germania, din secolul al XVI-lea, și
interesul pentru ea s-a manifestat, mai întâi, prin ediţii şi traduceri de
texte. Reprezentanții Reformei, în căutarea
„celuilalt creştinism”, au găsit în cultura și
religia bizantină un teren de studiu și de
argumente extrem de favorabil. În Austria, s-au remarcat ca bizantinologi
Herbert Hünger și Johannes Köder[15].
Pentru ţările balcanice putem
aminti, mai întâi, Iugoslavia, cu personalitatea lui G. Ostrogorsky, autorul
unei Istorii a statului bizantin,
iar, în Bulgaria, au activat cercetătorii Vasilka Tapkova-Zaimova, Elisabeta
Todorova, Petar Angelov, cu toţii urmaşi ai lui Ivan Dujcev, trecut la cele veșnice
în anul 1985, colaboratori la Etudes balkaniques, redactată de Institutul de
Studii Balcanice, de la Sofia. În Grecia, studiile de bizantinologie sunt
focalizate în Universitățile din Thessalonyki și
Athena, cultivate în cadrul a două organisme foarte active, Centrul de
Cercetări Bizantine şi Institutul de Studii Balcanice. Principalii bizantinologi sunt Alexis D.
Zakythinos și Jean Nikolaus Svoronos
(1863-1922), care și-au publicat studiile în
revistele Epétèris Hetaireias byzantinôn
spoudôn, respectiv, Anuarul Asociaţiei de Studii Bizantine, Studii balcanice, sau Cyrillomethodianum[16].
Bibliografia românească referitoare la istoria
lui Constantin cel Mare și la Istoria Bizanțului este impresionantă, începând cu Nicolae Iorga,
continuând cu Nicolae Bănescu şi cu Gheorghe I. Brătianu,
iar, după cel de-al doilea război cu Alexandru Elian, Nicolae Stănescu, Vasile
Grecu, Emilian Popescu și Stelian Brezeanu. O
sinteză a lucrărilor acestor personalități
ale istoriografiei românești, referitoare la
personalitatea, activitatrea și influența
împăratului Constantin cel Mare asupra spațiului
carpato-danubiano-pontic, evidențiază faptul că, începând
cu anii 324 – 325, asistăm la instaurarea unui nou curs în politica dunăreană a
Imperiului Roman impus de Constantin cel Mare care, preluând iniţiativa
militară şi politică, abandonează defensiva activă, de la Dunărea inferioară,
promovată, în intervalul anilor 312-323, în favoarea unei politici ofensive de
mari proporţii, îndreptată împotriva neamurilor barbare, stabilite la nord de
fluviu, care, prin incursiunile lor repetate, la sud de Dunăre, reprezentau o
ameninţare permanentă pentru provinciile nord-balcanice ale Imperiului, inclusiv
pentru noua capitală însăşi[17].
În aceste condiţii,
factorului militar i-a revenit rolul determinant în impunerea politicii
Imperiului, la nord de Dunăre. Ofensiva romană răsăriteană, precedată şi
anunţată de o puternică ripostă dată unei invazii a goţilor, din anul 323, care
duce forţele imperiale până în Câmpia Munteană, unde îi zdrobesc pe germanici,
avea să ducă la reincluderea în hotarele Imperiului Roman de Răsărit a teritoriilor Daciei sudice, din regiunea Banatului
şi până la Gurile Dunării şi Limanul Nistrului, la o jumătate de secol după
abandonarea lor de către Aurelian. Noua
politică dunăreană a Imperiului Roman înregistra un moment de vârf, în anul
326, materializat într-o viguroasă campanie militară întreprinsă la nord de
Dunăre[18].
Acţiunea de forţă a
Imperiului Roman a avut ca obiectiv aducerea la ascultare a turbulentelor
neamuri barbare stabilite în regiune, fapt confirmat de unele surse istorice
mai târzii, inspirate, cu certitudine, din altele mai vechi. O astfel de
informație aparține
cronicarul bizantin Theophanes
Confessor, din secolul al VIII-lea: „În acest an, Constantin, victoriosul şi
preacucernicul, a pornit cu oaste împotriva germanilor [taifalilor, n.n.], sarmaţilor
şi goţilor şi a dobândit o izbândă temeinică cu ajutorul crucii; şi după
ce i-a pustiit, i-a adus la cea din urmă sclavie[19].
Având în vedere prodigioasa activitate a
împăratului Constantin cel Mare în recunoașterea
religiei creștine, precum și
ecoul milenar, în tradiția creștină
și în lumea științifică
universală, Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române a hotărât ca anul 2013
să devină An omagial al Sfinților Împărți
Constantin și Elena, drept pentru care a
fost emisă Hotărârea Sfântului Sinod
Bisericii Ortodoxe Române, care stipulează: „Având în vedere că, în
şedinţa Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc, din 7 septembrie,
2011, a fost aprobată iniţiativa
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, cu privire la declararea anului 2013
ca „Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, la
împlinirea a 1.700 de ani de la Edictul de toleranţă religioasă de la Milano,
din anul 313, şi s-a stabilit ca aceasta să fie supusă examinării şi aprobării
Sfântului Sinod[20].
Ţinând seama că această
iniţiativă are ca obiective: prezentarea rolului şi a importanţei Sfinţilor
Împăraţi Constantin şi Elena la încetarea persecuţiilor pe motive religioase,
în Imperiul Roman, şi recunoaşterea creştinismului ca religie licită; evlavia
lor în apărarea dreptei credinţe şi susţinerea Bisericii creştine; cinstirea
lor ca mari ctitori de locaşuri sfinte; zelul lor pentru educaţia creştină;
contribuţia lor la susţinerea şi dezvoltarea lucrării social-filantropice a
Bisericii. În
acest context omagial, la nivel național,
în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, s-au desfășurat
ample acțiuni de comemorare și valorizare a tezaurului creștin
datorat Sfinţilor Împăraţi Constantin și
Elena[21].
Concluzii
De multe ori a fost pusă
întrebarea de ce Sfinții Constantin și
Elena sunt numiți întocmai cu Apostolii. De ce
un împărat roman, botezat în ultimii ani ai vieții,
își împarte numele cu Sfântul Petru, care a slujit
toată viața lui Hristos și
a murit cu moarte martirică? Acestea sunt întrebări omenești,
care își pot afla răspunsul doar în
mediul liturgic. Acolo unde, dincolo de cuvinte, putem să fim împreună în
cinstirea lui Dumnezeu. Din perspectiva Bisericii creștine,
domnia împăratului Constantin (306-337) a fost cea mai importantă schimbare pe
care a cunoscut-o istoria Bisericii. Pacea adusă, prin sfârşirea persecuţiilor,
a introdus lumea într-o nouă istorie a creştinismului. Convertirea împăratului biruitor, la Pons Milvius,
şi semnarea Edictului de Toleranţă, din anul 313, au fost evenimente prin care s-a schimbat
situaţia creştinismului.
Scrisorile prezentate de către istoricul
Eusebiu de Cezareea demonstrează că împăratul Constantin nu a fost mulţumit
doar cu semnarea Edictului de la Milan. Scriind prefectului Anullinus,
împăratul recunoaşte Bisericii dreptul de proprietate corporativă în cadrul
statului roman, la care se adaugă scutirea clerului creştin de „munera civilia”. Măsurile adoptate de către împăratul Constantin
au avut, la bază, convingerea că lui i s-a încredințat
de către Dumnezeu misiunea de a converti întreg Imperiul. „În
timp ce voi sunteţi episcopi, pentru
cele dinăuntrul Bisericii, eu sunt numit de Dumnezeu episcop pentru cele din
afara lor”, spunea împăratul, după cum mărturisește
istoricul Eusebiu.
Hotărârile favorabile
au înlăturat obstacolele care împiedicau acţiunile de evanghelizare în lumea
necreştină. În toate regiunile Imperiului, convertirile la creştinism s-au
înmulţit, ajungând în rândul tuturor categoriilor sociale. Se poate vorbi chiar
despre o politică imperială de răspândire a religiei creştine, al cărei exemplu
era dat de însuşi Constantin, care a devenit, şi el, adept al noii doctrine. Prin
această politică, între anii 310-340 sunt consemnate cele mai importante
progrese în mişcarea de evanghelizare a lumii cunoscute. Domnia lui Constantin
cel Mare, care va transforma Imperiul păgân într-unul creștin,
iar Roma va fi deposedată de primatul ei în favoarea Constantinopolului,
marcheaza începutul istoriei bizantine. Trebuie, însă menționat
faptul că nu vom asista acum la o ruptură netă între istoria romană și
cea bizantină: timp de trei secole până la eșecul
lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea Imperiului, el va apărea
mai degrabă ca o continuare a romanității.
Nici un suveran în istorie poate că nu merită mai mult
titlul de „Mare”, ca în cazul lui Constantin, deoarece, în 15 ani, el a luat
două decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost
adoptarea creștinismului drept religie
oficială a Imperiului Roman. A doua a
fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste
două decizii, cu consecințele lor extraordinare,
i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai
influent în istoria universal.
Prin Edictul de la Milan din 313, Constantin acorda creștinilor
libertate de cult. La sfârșitul secolului al
IV-lea, Teodosie I va face din religia creștină
singura religie autorizată: creștinismul înlocuia
religia imperială. Universalismul religios se adăuga celui politic. Împărăția
terestră era privită ca imaginea pământească a Împărăției
lui Dumnezeu, iar împăratul devenea locotenentul lui Dumnezeu pe pământ, astfel
încât Biserică și Stat se completează și
se întrepătrund. Biserica urmează, ca organizare pe cea de Stat: se aplică așa-numitul
principiu al acomodării. Ea ia naștere în orașe
și se organizează în acest cadru: conducătorul
comunității locale este episcopul iar
orașul este administrat prin episcopie.
Biserica adoptă și
modelul provinciei care regrupa mai multe orașe
care deveneau provincie ecleziastică sau bisericeasc. Episcopul principalului
oraș devenea episcop mitropolitan, înconjurat de
principalii săi sufragani. Adaptarea cadrului diocezan civil va fi ceva mai
dificilă. Raporturile dintre Biserică și
Imperiu vor depăși destul de repede cadrul
administrativ. Episcopii sunt aleși din rândul aristocrației
municipale, devenind, în scurt timp, membrii marcanți
ai inteligenței orașelor.
Creștinismul devine singura garanție
a civilizației împotriva barbarilor: el
salvează Imperiul Roman, filozofia și etica
cetății grecești
de la distrugere. O religie care crește prin
propria sa energie, cum era cazul religiei creștine,
nu își putea dori altceva decât sa
fie liberă și în siguranță;
acest lucru i-a fost acordat de către Constantin. Împăratul Constantin a
convocat primul Sinod ecumenic la Niceea, în anul 325, unde s-a adoptat formula
că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu
Tatăl și, deci, din veci cu El.
Unul
dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din ţară închinate Sfinţilor Împăraţi
Constantin şi Elena este Catedrala patriarhală din Bucureşti, ctitorie a
voievodului Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab (1654-1658), care a fost
sfinţită în 1658 de patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient,
împreună cu mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi
de Buzău. Sfântul lăcaş a fost forma pe care a îmbrăcat-o evlavia domnitorului
şi a credincioşilor din oraşul lui Bucur faţă de cei doi sfinţi care au marcat
profund istoria creştinismului. De la ridicarea ei şi până astăzi, biserica
respiră duhul acestei evlavii, care se face auzit prin neîncetatul murmur de
rugăciune ce se înalţă în taină către Sfinţii Împăraţi. Bucuria credincioşilor
a fost încununată în urmă cu nouă ani, când vechea biserică domnească, devenită
între timp Catedrală mitropolitană şi mai apoi Catedrală patriarhală, a devenit
baldachinul moaştelor sfinţilor protectori. În
iconografia ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au între ei aşezată
Sfânta Cruce, pentru că Sfântul Constantin a descoperit Crucea pe cer, iar
Sfânta Elena în pământ.
Icoana lor transmite astfel
un sens duhovnicesc, înţelegând că Sfânta Cruce, semnul iubirii
jertfelnice a Fiului lui Dumnezeu întrupat, uneşte tainic cerul şi pământul,
lumea nevăzută şi cea văzută, cele inteligibile şi cele sensibile, în iubirea
infinită şi eternă a Preasfintei Treimi. În lumina acestui tip de înţelepciune
divină, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au înţeles că, după modelul şi cu
puterea lui Hristos, iubirea jertfelnică pentru binele celor mulţi este
flacăra şi puterea misiunii creştine în lume.
Bibliografie
1.
Florin Şerbănescu , Pr. Florin Ctitoriile
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena în Răsărit şi Apus, Popescu, Emilian şi Ioniță,
Viorel(coordonatori) Cruce şi misiune. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, promotori ai libertăţii
religioase şi apărători ai Bisericii; Pr.Mihai HAU (coordonator), Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena în bisericile din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei,în Editura Basilica a Patriarhiei
Române, 2013.
2.
Lemerle, Paul,
Istoria Bizanţului, Ediţie
îngrijită de Bogdan Mateciuc.
3.
Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor. Ediţie bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu
introductiv, table cronologic, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu,
Colecţia Tradiţia creştină nr. 11, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
4.
Eusebius, Life of Constantine.
Averil Cameron and Stuart G. Hall, trans. Oxford: Clarendon Press, (1999).
Eusebiu de Cezareea, Scrieri.Partea I,
în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. XIII, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, Carte tipărită cu
binecuvântarea Prea fericitului Părinte, TEOCTIST, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. prof. T. Bodogae,
Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987.
5.
Runciman, Steven, The
Byzantine Theocracy (1977);
ediția în limba română – Teocrația
bizantină,
Ed.Nemira, 2012.
6.
Condurachi, E, Şantierul arheologic
Histria (1954), în Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, VI
Bucureşti, 1955.
7.
Feidés, VlásiosΕκκλησιαστική
Ιστορία, vol. I, Atena 1992.
8.
Krumbacher ,G. Geschichte
der byzantinischen Litteratur, München
1897.
Reviste
și articole de specialitate
1.
Gheorghe, Şantierul arheologic de la Histria, în Studii şi cerecetări de
istorie veche şi arheologie, V (1954), nr. 1-2.
2.
Pippidi, M, Dicţionar de istorie veche a României, (paleolitic-secolul
al X-lea), Bucureşti, 1976.
[1] Pr.
Florin Şerbănescu , Ctitoriile Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena în
Răsărit şi Apus, Pr.
Emilian Popescu şi Pr.Viorel Ioniță,(coordonatori)
Cruce şi misiune. Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena, promotori ai libertăţii religioase şi apărători
ai Bisericii; Pr.Mihai HAU (coordonator), Sfinţii Împăraţi
Constantin şi Elena în bisericile din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei,în Editura Basilica a Patriarhiei
Române, 2013, pp. 24-35.
[4]. Despre moartea persecutorilor. Ediţie bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu
introductiv, table cronologic, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu,
Colecţia Tradiţia creştină nr. 11, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
[5] Eusebius, Life
of Constantine. Averil Cameron and Stuart G. Hall, trans. Oxford: Clarendon
Press, (1999).
Eusebiu de Cezareea, Scrieri.Partea I,
în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. XIII, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, Carte tipărită cu
binecuvântarea Prea fericitului Părinte, TEOCTIST, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. prof. T. Bodogae,
Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987; Adrian AGACHI, Cronicarul epocii constantiniene,
în ziarul „Lumina” din 22 august, 2013.
[6] Steven Runciman, The Byzantine Theocracy (1977); ediția
în limba română – Teocrația
bizantină,
Ed.Nemira, 2012. pp. 35-76.
[8] E. Condurachi, Şantierul arheologic Histria (1954),
în Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, VI Bucureşti, 1955, nr.
3-4, p. 528-529;
[10] Gheorghe
Ştefab, Şantierul arheologic de la
Histria, în Studii şi cerecetări de istorie veche şi arheologie, V (1954),
nr. 1-2, p. 78.
[12] D. M.
Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României,(paleolitic-secolul
al X-lea), Bucureşti, 1976, pp. 373-374.
[13] Ibidem, pp. 374-375.
[16] Ibidem, pp. 327-329.
[18] Ibidem, p. 376.
[21] Revista online, 02 Ianuarie
2013.
