Iulian Chivu - Elegii în Nirvana, cu Eugen Dorcescu

Citesc cu tristețe și compasiune cel mai recent volum de versuri al lui Eugen Dorcescu (Nirvana, Ed. Mirton, Timișoara 2014) și evenimentul sumbru care l-a produs îmi aduce în memorie iubiri emblematice, de genul Orfeu-Euridice, Abélard-Héloïse, Dante-Beatrice, Petrarca-Laura, Goethe-Charlotte… Versurile din Nirvana, împărtășesc ab initio eterna tristețe a speciei lucide, recurente în fiecare existență; bănuiam tonul general al volumului cu atât mai mult cu cât am aflat printre primii, în toamna trecută, despre decesul distinsei sale soții, Olimpia Berca ‒ remarcabil critic, istoric literar și stilistician de mare rafinament. Dincolo de reflexivitate și de trăirea consecutiv-obsedantă a transdefinitului, comune ființei umane, înțelese cum altfel decât ca temporalizare a temporalității, poetul Biblicelor (Ed. Marineasa, Timișoara 2003) și al Pildelor (aceeași editură, 1998) revine la fel de elegiac ca în Moartea tatălui (idem, 2005) și adaugă noi variațiuni în același registru al melancoliilor anunțate încă din Epistole (Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1990) și reluate în Psalmi (Ed. Excelsior, Timișoara 1993), ori în Ecclesiastul (Ed. Marineasa, Timișoara 1997).

Volumul Nirvana se anunță o postbiografie in memoriam închinată în definitiv armoniilor vieții conjugale frânte pe nedrept și rememorate în lamentații lirice cu profunzimi și cu rafinamente reverberate la tensiuni de recviem. De fapt, aceste tensiuni se înscriu cu ascendențele lor dramatice în cele treizeci de elegii din sumar spre hotarul conturat nestatornic cu Absența (prefigurare din 30 octombrie 2014), reținută pe coperta a IV-a, apoi cu Prolog (decembrie 2011), cu O arhi-elegie (2003), preluate din repertoriul liric al poetului, și cu Epilogul datat vag (2014, toamna) – un interludiu în tristețea mereu adăugită a efemerității. Citind și recitind cele triezeci de elegii ale volumului, acesta se definește a fi un corpus al elegiilor absenței, scrise cald, în registrul lamentațiilor personale, tangente de fiecare dată la aceeași tristețe a tranzitoriului despre care vorbește o bună parte din poezia universală și din care filosofia a făcut un inepuizabil prilej de reflecție de la Socrate la fenomenologi, iar religiile și-au asumat pe seama ei verdicte ireconciliabile.

Nirvana este în cele din urmă o trimitere generică și nu o opțiune, deoarece poetul face dese trimiteri la Cele ce sunt, la Eden, la Cel care este ‒ un El Shaddai (O, Dumnezeul meu preaiubit!/ Cât de crunt m-ai făcut/ să-nțeleg./ Cât de crunt m-ai trezit!) față de care Samsara (p.39) nu este o profanare eretică, ci numai o semnificare poetic mai expresivă a Trecerii, tot așa cum Nirvana exprimă, cu semnificația ei brahmanică, un spațiu al liniștii desăvârșite, ceea ce nu se suprapune exact peste ideea creștină de Rai. Repet, volumul ar putea fi socotit în spiritul universal al morții, la primă vedere, un șir de lamentații sincere, când într-o dialogistică retorică a lor, când într-o confidențializare a trăirilor culpabilității (Orice fac, mi se pare/ că fac pe-ascuns, pe furiș,/ că te-nșel…; p.36), când a celor vag disculpabile (Dorm, ca strămoșii mei, pe/ lănci și scut./ Și-o singură iubire am/ avut...; p.48). Luciditatea cu care destinul este primit se conjugă ușor când ca o constatare, când ca o conformare, niciodată însă ca protest (Cât de teribil mă-ncerci, Tu,/ Dumnezeul meu preaslăvit!/ Cât de amarnic, de greu!/ Cine sunt eu, să mă iei/ astfel în seamă?/ Cine sunt eu?/ Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,/ de ce m-ai părăsit?‒ p.9), nici mai mult, nici mai puțin decât ca în lamentația Mântuitorului din Gradina Ghetsemani (Eli, Eli, lama sabahtani!). Lamentația poetului e la fel de sinceră, personalizată ca în tradiția ritualului de înmormântare (Scumpa mea și/ adorata mea,/ pentru ce m-ai părăsit?/ Strig din adâncuri și/ nu mă auzi…; p.8), altfel decât în declinările de rol formalizate de bocet. Eugen Dorcescu nu întâmplător își temporalizează simțirile urmând derularea firească a succesiunii momentelor ritualizate de tradiție ca atare. De la presentimentul morții ‒ luciditate, nu anxietate (Mă absorb ochii tăi/ Ca două lacuri adânci, ca/ două metafizice văi./ Chiar și atunci când, în salonul 01,/ dormeai…; p.29), la trăirea despărțirii (În 2 noiembrie, la al treisprezecelea ceas,/ ne-am luat, cu ce/ zdrobire de inimă,/ bun rămas…; p.41, ori Mi-e greu, iubita mea. Dar n-am de-ales./ Exhib certificatul de deces…/ E totul cât se poate de firesc./ E inuman, dar foarte omenesc…; p.7) și mai apoi la ecourile prelungite până la hotarul abandonului de sine (De ce fără tine?/ Desăvârșit pentru ce,/ pentru cine? p.25). Metatextual, și nu numai, Eugen Dorcescu transcende simpla și fireasca lamentație pe care o însoțește cu reflecții asupra cărora merită să aruncăm o privire tocmai pentru a nu risca o eclipsare a lor sub prevalența sincerităților trăirii. Samhara sufletului, la care se făcea trimitere (p. 18, 39, 40), nu este o simplă transgresare a unor spații vide, de genul vămilor pustii, a furcilor caudine, fiindcă trecerea pragului se face în contextul larg al viziunilor creștine, al unei metafizici lipsite de controverse și mai ales noncondiționale (Te-am iubit când/ erai trup și sânge/ și duh./ Te iubesc și cenușă…; p.46). Asigurările de natură să liniștească (Îmi spui că stai sub zarea/ Celui Sfânt./ Îmi spui că ești de duh,/ nu de pământ…; p. 47) nu sunt scutite nici ele de întrebări, de îndoieli, de consolări cauzale (Și tu ai rezistat cât/ ai putut./ De dragul meu, desigur,/ știu prea bine./ Căci lumea asta nu era de tine…; p.19). Reprezentările escatologice trec și ele din imagistica spațial-cosmologică (Zburan, cu aripi străvezii,/ Precum lumina în lumină./Nu erau ceruri, nici pământ./Dar nici nu le doream…; p.5) în percepția confuză dintre essentia și existentia (Începe-o zi sinistră, ca un hău./ Sunt dincolo de bine și de rău…; p.44). Acolo, O grea cătușă/ ne leagă cu teluric/ legământ./ Să ne desprindem, deci,/ tu ‒ gând, eu ‒ gând,/ și-așa ne vom uni din nou,/ zburând,/ și liberi,/ și eterni,/ și jubilând… (p.43). El Shaddai, nu discreționar, ci în numele autonomiei Lui atotputernice veghează implacabil între res extensa și res cogitans (O, atotputernice, atotțiitorule,/ o, nimicitorule El Shaddai!/ Tot ce mi-ai dat, mi-ai luat…; p.17, ca dreptul Iov). Poetul (Călătoream, de mult, către apus…; p.20) este trezit crunt și se găsește un strop de duh și-un/ munte de pământ…(p.23), un heideggerian revers al ființei/ al ființării (p.24), amăgit cu fericirea/ de-a iubi și/ de-a fi el însuși…(p.24), destul cât să se întrebe, după logica efemerității: Desăvârșit pentru ce,/ pentru cine?(p.25) și identificându-se cel mai sigur ca o subcontiguitate alternativă a lui Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei, 5.48), în condițiile în care Chiar Domnul, pentru simțuri, e-o absență (coperta a IV-a). Așadar, încă o emoționantă adăugire de obol din preaplinul evenimentelor funeste în estetica suferinței.

Sursa: http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/01/13/elegii-in-nirvana-cu-eugen-dorcescu/

 

Olimpia Berca la Editura online "Semănătorul":

         OLIMPIA BERCA - ( Poieni - Cluj), Critic si istoric literar, eseist, cercetător stiintific. Căsătorită cu poetul Eugen Dorcescu.  Prezentare.

        - Poezia lui Eugen Dorcescu, comentată de... - Crestomatie critică, critică şi istorie literară, documentaristică, comentarii dedicate cărţilor lui Eugen Dorcescu, format pdf, 1128 Ko, vedeti coperta jpg, 349 kb (mart. 011)
         - Departe de centru, aproape de centru, – cronici literare, comentarii dedicate cărţilor unor scriitori precumpănitor contemporani, format pdf, 300 Ko (dec. 09)