„Timbrul cultural”: înc-o lege manea la parlament.
Aferim!
Cutuma dictatorului
comunist Putin care ne cântă anual câte o manea cu secera şi ciocanul punând
de-o sămânţă de răzmeriţă prin vetrele slavo – hunice ale Coanei Europa a rămas
desuetă! Iată că, mai habotnici,
„dipotaţii” noştri - în ritm revoluţionar - pun de-o manea la fiecare ieşire a
corului fiscului care interpretează cu patos cunoscutul şlagăr postdecembrist
„N-avem bani!” când e vorba de popor!
Maneaua timbrului
cultural fu scrisă în secret prin decembrie 2014, după Sf Nicolae. O cântară decidenţii
penali de sărbători şi ajunse plagiată la urechile „prostimii” taman când să
fie votată! După moda dâmboviţeană a mahalagismului perpetuu, creatorii mai guralivi
din cultură se împărţiră imediat în două tabere, aidoma sensului cunoscutului
„Aferim!” ce primi „Ursul de argint” la Berlin. Cum se ştie de prin mahalale, „Aferim!”
se poate interpreta şi în sensul bun al interjecţiei, „Bravo, măi Romnicel[1] !” dar şi ironic „Aferim,
Romino pal[2]!
Cu alte cuvinte, în România de la „foarte bine” la „Doamne fereşte!” nu-i
decât un pas de îndată ce ANUC şi USR făceau mătănii de
mulţumire deputaţilor ce vor să modifice legea timbrului cultural iar editurile,
în frunte cu Polirom şi Nemira, puneau legea la blesteme. Până una alta, cei
chitiţi pe iniţiativa legislativă puseră legea la naftalină pentru că adevăratele
lor intenţii răsuflaseră. Aşa că iniţiatorii, dacă între timp nu vor fi puşi la
popreală, o vor scoate iar pe şest de la naftalină în vremuri mai bune şi când
treaba va fi demult uitată.
Legea
fiind clasată, lumea o crezu şi casată, deci, pe la sfârşitul lui februarie,
brusc, toată lumea amuţi! Nimeni nu mai stă azi să cerceteze cine ar fi avut în
final dreptate şi cine nu. Doar nişte întrebări au rămas. Dacă legea există din
iunie 1994, plăteşte cineva timbrul literar? Pentru că pe cărţi nu s-a văzut, nimeni
nu ştie cum arată! De 20 de ani românii ştiu doar de timbrele de pe pachetele
de ţigări şi de pe sticlele de băuturi. Şi cam toate false! Şi timbrele şi
conţinuturile…
O bomboană mare pe colivă
Ce-i drept, coliva culturii române aştepta demult bomboana timbrului
cultural. Pentru că e imposibil să faci cultură cu 0,16 % din PIB. Iar la
minister, fie am avut un ministru maghiar oportunist ce şi-a făcut steaguri,
hărţi, afişe şi pliante cu inexistentul Ţinut Secuiesc, fie am avut un guraliv
ca Daniel Barbu care credea că dacă taie din amărâtele de salarii ale
funcţionarilor ministerului s-a rezolvat învierea culturii române de la o
moarte sigură.
În România se ştie bine că atunci când vrei să îngropi o anchetă faci o
comisie iar când n-ai bani, mai pui de-o taxă. Şi la cultură e la fel de simplu:
apelezi la „dipotaţii” responsabili în parlament cu comisia culturală să modifice
legea timbrului cultural. Cum se modifică? Se transferă problema noilor
angajaţi, adică, rudele şi responsabilii din campania electorală cu afişele.
Adică, eşalonul doi din minister format
din consilieri, foşti şomeri fără bac. O cutumă generalizată la nivelul tuturor
parlamentarilor şi a tuturor ministerelor.
Se mai miră careva pentru că
România e condusă de eşaloanele doi? De la moartea lui Stalin încoace, tot
eşalonul doi face treaba, nu şeful. În expunerea de motive, aceste eşaloane
zise şi echipa de paste/copy, ne arată că instituirea timbrului cultural este
necesară şi este cerută de toate uniunile de creatori din România - Uniunea
Scriitorilor din România, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, Uniunea
Teatrală, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Cineaştilor, Uniunea Arhitecţilor.
 |
| Expunerea de motive - Text complet |
Ai văzut, scriitorule? Timbrul cultural se face pentru „uniuni”, nu
pentru tine un amărât ce-şi pierde nopţile scriind eseuri şi romane! Crezi că
numai la tine s-a aşezat talentul în pat? Ia uite tu la consilierii deputaţilor
penelişti Traian Dobrinescu, Varujan Vosganian şi Gigel Sorinel Ştirbu ce
talent de scriitor au în expunerea de motive prezentă pe site-ul cdep.ro : „Cultura românească, deşi este copilul
inteligent şi talentat al familiei, a fost trimisă la colţul străzii să se
descurce. Şi nu se descurcă la colţul străzii! Timbrul cultural poate, însă, rezolva problema existenţei ei,
dar poate rezolva şi evaziunea fiscală existentă acum prin comercializarea
produselor de artă (carte, tablouri, obiecte de artă, CD-uri, DVD-uri, bilete
de spectacole etc.)
Ia uită-te domnule, unde zăcea literatura! Te uiţi la expunerea de
motive ca beţivul ce se uită la alcoolul prefăcut din sticlă şi se întreabă: „- Ce-avem noi aaaiici !”
Car’ va să zică, scoţi cultura îmbrăcată-n minijupă la colţul străzii
şi nu se uită nici dracu la ea, deşi e pozată cu cur şi ţâţe de ICR[3]-ul din SUA! Adică a ajuns un fel de colivă din grâu cu neghină fără
nicio bomboană pe deasupra. Şi numai necazuri! Bomboana timbrului fiscal fiind introdusă
în iunie 1994 „s-a dovedit greu
aplicabilă şi, în consecinţă ineficientă”. Aferim! Păi ori e bună ori e
proastă, hotărâţi-vă odată domnilor care pregătiţi legile pentru parlamentari !
Pentru că noi vedem că interesul real al legii nou propuse se produce astfel:
iei bani din buzunarul muzicantului prin timbru fiscal şi-i dai înapoi pentru
cântare tot din acel timbru fiscal.
Dar aşa cum spuneţi în expunerea de motive, timbrul cultural e necesar şi
pentru că evaziunea fiscală dă peste oală în cultură! Atunci, să zicem domnilor
deputaţi că aplicarea timbrului ar fi bomboana pusă pe coliva culturii pentru
rezolvarea evaziunii fiscale. Dar cum vor trece inspectorii banii din grămada
amenzilor fiscului la ministerul culturii? Că-şi vor cere partea şi vameşii. N-ar
fi mai bine să faceţi o lege şi pentru evaziune? Pentru că vedem că vă
pricepeţi la fel de prost şi când vine vorba de „comercializarea produselor de
artă” ce se „evazionează” şi când vine
vorba de numărarea lor cu precizie, adică exact, „jumătate din obiectele de artă existentă pe piaţă”. Vai ce
literatură de-a lui Conu Iancu prin expunerile de motive din parlament!
Comercializarea
produselor de artă:
CARTEA –
prioritatea care nu mai există
Romanul poliţist pluri-conceptual „Expunere de motive” din Parlamentul
României identifică, deci, „produsele de artă”. Prima pe listă fiind cartea, înseamnă
că aici ar fi nevoie mare de bani. Cum o vom face? Legea ne spune destul de
clar: dăm bani din timbrul fiscal pentru cărţile unor aleşi şi punem taxă pe literatura
ne-cazonă, independentă. Nu vă miraţi! După 25 de ani de legi date de
parlamentarii noştri nu mai există nicio îndoială că legile se fac pentru nişte
aleşi. Aleşii în cazul cărţilor, sunt uniunile şi organizaţiile de creatori,
dacă îndeplinesc, cumulativ, nişte condiţii: desfăşoară activităţi în domeniile
literar (Sic!) şi au fost recunoscute ca fiind de utilitate publică; minimum
90% dintre membrii acestora sunt titulari ai drepturilor de autor sau ai
drepturilor conexe; acestea, şi-au exprimat intenţia de a deveni beneficiare ale
sumelor provenite din aplicarea timbrului cultural, printr-o declaraţie autentică.
Simplu, nu?
Dar nu vă înghesuiţi: câte condiţii, tot atâtea capcane! Astfel, după
lege, învăţătorul sau pensionarul din Pocruia Gorjului sau din Pocreaca Iaşului
nu pot primi bani din timbrul cultural pentru a scrie monografia satului lor, pentru
că nu sunt membri într-o uniune sau organizaţie de creatori. Aşa că dau bani
din leafa, respectiv, pensia lor mizerabilă şi se înscriu într-o uniune de
creatori. Umblă pe la ghişee vreun an ca să primească bani, pentru că la toate
ghişeele din România, o ştim bine, obligatoriu „mai trebuie o hârtie” după ce
ai depus o cerere. Anume, musai ca uniunea de utilitate publică să fie USR –
Uniunea Scriitorilor din România, unde veşnicul reales este reprezentantul
nostru la U.N.E.S.C.O., cine altul decât ilustrul coordonator al dicţionarelor
scriitorilor români, Nicolae Manolescu. Şi unde vicepreşedinte este „Ghici
ciupercă cine-i?”, taman văru Vosganian ce dădu împreună cu „pretenu’” Gigel
Sorinel Ştirbu legea ştirbă a timbrului cultural.
 |
| Nicolae Manolescu /Foto Agerpres |
De ce e musai să te înscrii acolo, nu e o enigmă! E singura uniune care
este de utilitate publică. Nu vă grăbiţi să spuneţi că monografia lui Manolache
de Pocreaca e de utilitate publică, pentru că nu e! Chiar dacă poţi şterge
coasa cu orice foaie din ea, nu e sfinţită ca foile din dicţionarul manolescian
cu scriitorii cazoni aleşi pe sprânceană! Şi aşa se face că nu te poţi înscrie,
spre exemplu, în LSR - Liga Scriitorilor Români din Cluj, care are tot atâtea
filiale şi tot atâţia scriitori, pentru că monopolul utilităţii publice se află
doar în pixul lui Manolescu. Aşa că, înghiţi
în sec, te retragi de la LSR sau din altă uniune pentru că altfel USR nu te
primeşte şi mai dai iar nişte bani să te înscrii la gogoşeria magică a lui
Manolescu. Dar alt prag te-aşteaptă: te înscrii şi primeşti în cel mai bun caz
10% din gogoaşă! Pentru partea de gogoaşă de 90%, musai să fii de-acum membru şi
în ANUC - Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori. Ne spune „Contemporanul” ce
se întâmplă:
„Este pentru prima dată când în ultimii 25 de ani
Parlamentul României include printre priorităţile strategice finanţarea celor
mai importante reviste de cultură ale României – o măsură vitală pentru cultura
de vârf a ţării, care se defineşte inclusiv prin circa treizeci de publicaţii
de tradiţie şi de patrimoniu. În Cererea de reexaminare asupra Legii pentru
finanţarea revistelor de cultură, formulată în data de 16 decembrie 2014, este
menţionat următorul aspect definitoriu pentru perfectarea acestui act
legislativ salvator pentru cultura română: „Distribuirea sumei pentru finanţare
nu este făcută în mod echitabil între revistele culturale româneşti, având în
vedere faptul că nu toate revistele reprezentative apar sub egida Alianţei
Naţionale a Uniunilor de Creatori, iar cea mai mare parte a sumei alocate
revine revistelor membre ale ANUC şi doar un procent de 10 % din sumă va fi
repartizată de Ministerul Culturii pentru finanţarea celorlalte reviste şi
publicaţii culturale, în afară de cele propuse de uniunile de creatori”.
Din
lipsa unei informaţii exacte şi obiective, referitoare la revistele de
tradiţie, inclusiv cele de patrimoniu, în actuala formulă, din păcate, Legea
pentru finanţarea revistelor reprezentative din România calcă Art. 6, Art. 30
(1-12), precum şi Art. 33 (3) din Constituţia României. De asemeni, prin
această Lege se violează principiile cartei PEN Internaţional la capitolul
libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulaţie a ideilor. Vă
aducem la cunoştinţă câteva calcule, precum şi situaţia exactă a revistelor
culturale, stabilită de reprezentanţi ai Academiei Române – forul ştiinţific şi
cultural suprem al ţării, for neafiliat nici unei grupări politice, care era
firesc să fie consultat de Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori, inclusiv
de conducerea Uniunii Scriitorilor – iniţiatorii acestui act legislativ. Suma
totală alocată celor 14 reviste membre ale ANUC este de 4.500.000 lei, mai
puţin 10 %, care vor reveni altor reviste culturale, nespecificate în textul
Legii: 450.000 lei. Dacă facem o medie de finanţare alocată fiecărei reviste
ANUC, ajungem la suma de 289.285,71 lei/ revistă. Cealaltă sumă, respectiv, de
450.000 lei, este împărţită pentru circa 10 reviste, deci, suma medie alocată
fiecăreia este de 45.000 lei, deci, de 6.43 de ori mai puţin decât va primi o
revistă membră a ANUC. Prin ce anume se justifică o asemenea inechitate
discriminatorie? Din ce motive revistele ANUC – inclusiv revistele USR –
urmează să fie sprijinite cu sume exorbitante, în bloc, pe când celelalte
reviste culturale – majoritatea dintre acestea de patrimoniu şi de tradiţie,
conduse de scriitori de anvergură naţională!! – sunt tratate la grămadă? Din ce
motive nu se iau în calcul vechimea, prestigiul, tradiţia, ritmicitatea
(lunară, bilunară, trimestrială, săptămânală)? Cine şi când a stabilit faptul
că revistele ANUC sunt cele mai reprezentative în contextul cultural românesc
şi, mai cu seamă, pentru ce grupuri de interese sunt reprezentative? Oare nu
este ANUC un paravan pentru a acoperi o seamă de abuzuri? Experienţa din anii
trecuţi a operatorilor culturali, precum şi propunerea de lege în actuala ei
formulă oferă un răspuns limpede şi cât se poate de evident la această
întrebare. Conform acestei Legi – de o importanţă vitală pentru existenţa
publicaţiilor culturale de tradiţie, inclusiv a publicaţiilor de patrimoniu,
prin care s-a fondat România modernă – de pildă, România literară, săptămânal
editat sub egida USR de Fundaţia România Literară, condus de acad. N. Manolescu
(dacă luăm în calcul suma medie promulgată prin lege) va beneficia anual de
289.285,71 lei. Pe când revista de patrimoniu Cultura (înfiinţată la 1924 sub
direcţia lui Sextil Puşcariu şi relansată ca săptămânal în 2005 de acad.
Augustin Buzura, editor: Fundaţia Culturală Română) va beneficia de 45.000 lei,
deci, de 6.43 de ori mai puţin decât România literară. Conform aceleiaşi legi,
revista Apostrof, lunar înfiinţat acum 25 de ani, va primi 289.285,71 lei, în
timp ce revista de patrimoniu Contemporanul, înfiinţată la 1881 – deci, având
peste 130 de ani şi făcând parte din patrimoniul ţării – publicaţie condusă de
acad. N. Breban, cu subtitlul Ideea Europeană, va beneficia de 45.000 lei.” [4]
Deci calvarul unei mici subvenţii pentru monografia de la Pocreaca nu
numai că nu s-a terminat dar ghişeul cu cereri depuse s-a mutat prin Nebuloasa
din Andromeda. Aţi auzit undeva că un om simplu, „d’al nostru din popor” a
primit de la A.F.C.N.[5] bani să publice o carte „de utilitate publică” pentru satul lui? Doamne
feri, vorba oşenilor!
Ştiţi ce mi-au spus domnii
de-acolo când am făcut cerere de finanţare (de trei ani o tot fac în fiecare an!)
pentru o subvenţie ca să tipăresc monografia Tismanei? Că monografia Tismanei
nu e de importanţă naţională! Aferim, corijenţilor la istorie! Vă împietreşte Sfântul
Nicodim ca pe balaurul Stârminei! Sau dacă s-o scula din morţi Mircea cel
Bătrân, moşul lui Ţepeş, multe capete de la cultură vor cădea sunând a sec! Conform
celor de la A.F.C.N. cultura naţională nu e o sumă a culturii locale oriunde
s-ar găsi ea ci doar aceea de pe malurile Dâmboviţei, din buricul Bucureştiului!
M-au trimis să cer bani de la primărie. Un an a durat ca să întoarcă consilierii
pe toate feţele şi să se convingă că există şi Legea privind susţinerea şi
promovarea culturii scrise nr. 186/2003 si
Legea nr. 350/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi
non-profit de interes general. După ce s-au convins că există şi asemenea legi,
nu mi-au dat bani pentru monografie, erau prea mulţi! Aşa că m-am mulţumit cu
un mezelic de 250 lei pentru Asociaţia „Semănătorul Tismana”, ca să scoatem
lunar revista „Sămănătorul” revista de patrimoniu a Tismanei dar şi a României,
revistă înfiinţată de George Coşbuc, ruda dascălilor din Tismana şi de
prietenul lui Alexandru Vlahuţă.
Şi s-a aprobat să scoatem revista un an, ca să vedem cum „merge”. A
mers prost, a trebuit să dublăm suma din fondurile Asociaţiei „Semănătorul
Tismana”, şi astfel, de visteria noastră alegându-se praful. Acum suntem
nevoiţi să scoatem revista trimestrial. Să nu credeţi că o scoatem la începutul
anului, bugetul prin provincie se aprobă ori de lăsata secului ori la Buna
Vestire! Şi mai durează până la Paşti ca să ajungă actul la contabilitate şi apoi
să vireze banii. Deci, nu numai ministerul culturii prin AFCN doreşte să se
scape de scriitorii de pe întinsul patriei, ci şi cei cărora ar trebui să le fie
dor să citească şi literatură, nu numai gâlcevi dâmboviţene pe „feisbuc”.
 |
| Reviste "Sămănătorul" |
Conform reprezentanţilor Academiei Române există trei criterii
definitorii pentru stabilirea listei revistelor de tradiţie, inclusiv a
publicaţiilor de patrimoniu: 1. Vechimea şi anvergura; 2. Dacă este sau a fost
condusă de o mare personalitate a culturii române, personalitate validată de
critica de specialitate, lectori şi timp; 3. Criteriul regional, cu condiţia să
fie o publicaţie de amploare naţională, şi nu exclusiv locală.
Aha! Va să zică de aia ne trimit la primărie „utilitarii publici” ai
lui Manolescu şi cei de la AFCN. După mintea lor, dacă vom fi subvenţionaţi
local, vom fi şi publicaţie locală. Iar gogoşeria lui Manolescu fiind
subvenţionată de la centru, e vezi doamne singura naţională! Respectă ea
Constituţia, precum şi principiile cartei PEN International, capitolul
referitor la libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulaţie a
ideilor? Facem retorică degeaba: noi, după părerea AFCN, suntem publicaţie „de nişă”. Chiar au şi un
paragraf nărod numit 1.3
Publicaţii de nişă în chestionarul lor
pentru aprobare de fonduri şi pe care m-au obligat să-l completez. Iată ce le-am scris eu în contestaţie: „Evaluatorii dvs. externi caută explicaţii
puerile pentru sintagma nefericită „Publicaţii de nişă”, care este o zeflemea a
scriitorilor din literatura „cazonă”! Este uimitor faptul că evaluatorii n-au
remarcat aici termenul de „publicaţie”, termen care se referă în primul rând la periodice, ziare, reviste, buletine, etc.! Avem de-a face acum
cu un proiect pentru „cărţi” fie ele în volume colective sau
în volume de autor. Şi „nişă” (firidă anume lăsată într-un zid, în peretele
unei sobe, la o mobilă etc., în care de obicei se aşează obiecte decorative,
obiecte de uz casnic etc.) e tot zeflemea sau mai rău, de incultură. În lipsa unui vocabular adecvat, se foloseşte găselniţa nişelor din construcţii.
Termenul adecvat este „scrieri subsidiare” studiilor la comandă efectuate de
cercetătorii din mediul academic. Monografia este o lucrare complementară,
făcută într-adevăr pe plan local dar de interes în toată România. Pe turistul
venit să caşte gura, să facă mici sau să se închine la mănăstire, evident că
nu-l interesează asta, dar interesează specialiştii şi autorităţile locale din
toată ţara! Ea ne arată că deturnarea turismului real - in favoarea unui
capitalism sălbatic distrugându-se mediul, patrimoniul şi sistematizările
urbanistice anterioare - a devenit un fenomen îngrijorător.”
Spuneam şi într-un interviu dat jurnalistului Bogdan Lupescu de la
„Formula AS”: „A face această revistă nu
e doar un „ideal” care mă mobilizează ci o luptă continuă faţă de degradarea
societăţii noastre, stâlcirea limbii române, subvenţionarea scriitorilor cazoni
în detrimentul nostru, care redescoperim şi modelăm după vremuri
semănătorismul, un vechi curent literar considerat „perimat” , „de nişă”.
Observaţi domnule Bogdan: nici măcar n-au atâta cap aceşti detractori să spună
că există literatură alternativă, subsidiară sau complementară! “Literatură de
nişă” poate să spună un scriitor de puşcărie, nu un membru al USR ! (Altă
aiureală pentru care se dau bani degeaba! Ce educaţie îţi poate da o carte
scrisă de un hoţ care n-a pus mâna pe condei din timpul şcolii?) Dar asta e!
Dăm bani lui Patapievici care să scoată cărţi în care se pişă pe limba română
sau îngerului băsescian „Cărtărăscu” care-şi bagă într-un articol …sula în
regina Angliei.
Iar nouă, nu ni se aprobă de ani
buni la AFCN – Administraţia Fondului Cultural Român - bani să ne scoatem o
revistă pentru care există reguli programatice mereu amintite dar neimpuse
celor ce ne bat la poartă. Le-aţi văzut mereu în articolele revistei. Vă rog să
mă lăsaţi să le mai citesc odată:
„Scrierile
trimise să fie creaţii moderne ale curentului social, cultural şi literar
iniţiat la începutul sec. XX, în România, de revista „Sămănătorul” fără a
idealiza, ca atunci, satul patriarhal în opoziţie cu oraşul „viciat” de
civilizaţie. Scrierile vor evita totuşi noile tendinţe ale presei cazone,
subjugată politic. Ele vor reconsidera, promova şi păstra civilizaţia rurală
veche, depozitara unor valori naţionale pe cale de dispariţie. Substituirile şi
chiar dispariţiile cutumelor patrimoniale legate de domeniul publicistic şi
scriitoricesc au loc azi prin:
- agresiunea trusturilor de presă asupra
vocabularului limbii române, înlocuind cuvinte româneşti consacrate de secole,
cu englezisme; (ştirile cu brekingniuzurile, noutăţile cu praitaimniuzurile,
portarul cu goalkiperul, magazinul cu marketul, ş.a.)
- stâlcirea dicţiei clasice a redactorilor de ştiri
şi a reporterilor prin adausuri de mârâieli între cuvinte, inserţia unor vocale
în expunere aidoma şcolarului prins cu lecţia neînvăţată;
- abandonarea discursului elaborat, respectuos şi
academic în favoarea unor exprimări vulgare împrumutate de la interlopi şi
borfaşi, limbaj care începe deja să facă parte, din cotidianul televiziunilor
partizane, destinate linşajului mediatic”.
Nişa din literatura
română nu o formează revistele din provincie ci găştile mafiote care au pus
mâna fondurile ce ar trebui să le aloce ministerul culturii tuturor, fără
intermediari.
Aura Christi de la "Contemporanul", articolul "Adevărata
cultură e subterană?"[7] ne relatează că într-o întâlnire cu un literat american acesta i-a
spus că România nu e singura ţară din Estul Europei, ce nu aduce întotdeauna în prim-plan, valori
majore, reale. Extragem câteva paragrafe.
"Iată motivul pentru care
editorii şi agenţii literari sunt tot mai interesaţi, în primul rând, de scriitori marginali, căci aceştia constituie, nu o dată, valorile reale, nu rareori
incomode pentru oficialităţi. Unii reprezentanţi ai culturilor europene au înţeles, aşadar, că ceva este extrem de putred în Danemarca de
pe malurile Dâmboviţei, unde – radicalizându-se pe
parcursul ultimului deceniu – câteva grupuri abuzive aflate la putere în
cultura română au purces la soluţia de o brutalitate unică şi în esenţă incalificabilă: decimarea elitelor creatoare ale ţării noastre în piaţa publică, fenomenul care a luat proporţii îngrijorătoare fiind necrofagia."
"Nu pricep din ce motive
statul român, prin instituţiile sale abilitate, continuă să exporte în
majoritatea cazurilor valori care nu ne reprezintă, din contră, ne deservesc
imaginea; de altfel, s-ar putea face o antologie a ruşinii din noianele de scabrozităţi sau nedreptăţi, calomnii ori insanităţi, ce au ca ţintă naţiunea română, dimensiunea naţională, limba română, identitatea naţională, tradiţia sau scriitorii ce constituie exponenţii identitari de vârf ai României, în frunte cu Mihai
Eminescu etc ., aberaţii denigratoare, scrise de-a
lungul anilor de H.R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi alţi intelectuali de curte ai lui T. Băsescu. Statul
român continuă să promoveze o politică de discriminare a literaturii naţionale în condiţiile în care profesorul emerit al Universităţii
Cambridge, scoţianul James Mirrlees, laureat al
Premiului Nobel pentru Economie, susţine că „rădăcinile
voastre sunt clătinate, iar acestea nu se pot repara”. Și noi ştim că acest cărturar are, din nefericire, dreptate: România
profundă, România eternă este împânzită, sabotată, calomniată şi subminată
– în proporţii alarmante – de hibrizi culturali, după cum îi
numea Mircea Eliade pe cei ce pierd iremediabil orice legătură cu rădăcinile
identitare. De
fapt, grave nu sunt atât diatribele antinaţionale ale acestor indivizi; grav e că – fiind la
curent cu paginile lor antiromâneşti, niciodată regretate public – o parte covârşitoare a presei culturale, prin reprezentanţii ei de prestigiu, n-a ezitat să le laude în exces
prin diatribele şi operele lor de câini de pază
ai ideologiei politic corecte. Să fie acesta un semn de oportunism, un indice
al fanariotizării unei părţi a scriitorilor români?”
Dar să n-o cităm doar pe Aura Christi să vedem ce zice Eugen Simion, membru al
Academiei Române (1991), (distins şi cu Premiul
Academiei Române în 1977), al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere
din Danemarca, 2003; al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din
Franţa (2004); al Academiei din Atena (2009), membru al Academiei
Regale a Doctorilor din Barcelona (Spania); al Academiei de Ştiinţe din
Moldova; al Academiei Europeea (Londra). Este Doctor honoris
causa al Universităţii din Belgrad şi a peste zece universităţi din ţară.
„Uniunea Scriitorilor s-a
transformat într-un sindicat lăţit (ceea ce, în bună parte şi sub alte forme,
trebuie să fie pentru a avea grijă de membrii ei). Şi-a diminuat însă
autoritatea publică într-un moment – cum este cel de azi – în care politicienii
delirează şi se ocupă de interesele lor şi aproape deloc de interesele culturii
române. N-ar fi fost bine şi n-ar fi bine ca Uniunea Scriitorilor să devină o
voce ascultată, responsabilă, apărătoare a valorilor spirituale naţionale, în
haosul vieţii româneşti de azi? Despre asta este vorba, nu de altceva, Domnule
Manolescu, Domnule Varujan Vosganian, senator actual şi viitor…”
Şi încă:
„Cum de am cutezat, cum de mi-am
permis să mă alătur lui N. Breban, Augustin Buzura, Eugen Uricaru şi altor
scriitori şi să contest legea pe care a moşit-o, după cum am aflat, chiar
senatorul Varujan Vosganian? Uite că am cutezat, am îndrăznit… şi cred că bine
am făcut, nu pentru ca legea să fie respinsă (cum zice mincinos şi mitocănesc
publicistul din spatele Ochiului magic), ci pentru că legea – aşa cum este
formulată – face o inacceptabilă discriminare între revistele Uniunii
Scriitorilor şi alte reviste de cultură din ţară care nu fac parte din această
organizaţie, dar care au aceeaşi valoare şi slujesc cultura română, ca şi cele
dinainte. Pe ce temei şi cu câtă justeţe faceţi această diferenţiere, Domnule
Varujan? 90% din bani pentru revistele Uniunilor şi 10% pentru celelalte… Bună,
corectă, democratică socoteală… „Bani cuveniţi, conform legii, doar asociaţilor
de utilitate publică“ – scrie Ochiul magic. Serios? Şi celelalte (Cultura,
Contemporanul, Caiete critice…) nu sunt utile publicului, ele nu fac parte din
cultura română? Ele nu trebuie ajutate? Domnule Varujan, Domnule Manolescu, nu
vi se pare că forţaţi logica şi insultaţi adevărul?”
În
concluzie:
Nu spunem numai noi că forma legii timbrului e o manea proastă ce o
interpretează doar USR. După cum aţi văzut până şi Eugen Simion o spune! Membru
al Academiei Române, decorat cu Ordinul
naţional „Steaua României” în grad de „Mare cruce”, ordinul brazilian „Crucea
Sudului”, ordinul şi diploma daneză „Comandor de gr. I al ordinului Danebrog”, Legiunea de Onoare a Franţei (2002), „Ordinul
Republicii” (Republica Moldova, 2010), Eugen Simion a fost gratulat de cinci ori cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România.
Cui i-au folosit premiile? Marelui meşter sau muribundei USR?
Şi mai e o anomalie: cine îşi închipuie că poate da o lege pentru toate
entităţile culturale amestecă literatura cu manelismul, pe Eminescu cu Copilul
Minune. Nu avem nevoie de o lege manea a timbrului cultural ci de o lege
specifică doar literaturii române, care să faciliteze tipărirea de carte şi de
publicaţii seriale. Iar celorlalte genuri ale culturii, mai degrabă forme ale
inculturii, să li se aplice un timbru fiscal specific alcoolului care ne
distruge fiinţa naţională.
Nu este drept ca un pensionar ce poate scrie literatură să treacă prin
nenumărate praguri administrative, prin tot felul de tertipuri pentru a i se
acorda pe lângă pensie o indemnizaţie care să-l ajute să-şi tipărească operele pe
care le rumegă demult cu mintea lui coaptă. Nu este drept ca unui lăutar aflat
la pensie să-i fie acordată îndemnizaţia de creator cultural, adăugându-i la
pensie 20% pe baza unei simple cereri la orice asociaţie de profil iar unui
scriitor să i se ceară obligatoriu, pentru aceiaşi indemnizaţie de creator, o patalama
de la USR-ul lui Manolescu.
Asociaţia noastră s-a interesat la un director al unei case de pensii
dintr-un judeţ, ales aleatoriu, dacă colaboratorii revistei „Sămănătorul” şi scriitorii
pensionari publicaţi de noi pot beneficia de îndemnizaţia de creator. „Am dat
îndemnizaţia asta la toţi lăutarii şi meşterii artizani care au avut actele
întocmite, mai puţin la scriitori pentru că nu-şi pot completa dosarul datorită
birocraţiei şi monopolului unor uniuni de profil.”
 |
| Daniel Barbu - un ministru cuprins de moda tăierilor |
Mai mult, se aude că s-au mai introdus avize noi în afară de cele de la
ministerul culturii. De ce? Şi-au atins scopurile cei care au dat în parlament
o lege destinată doar unor „aleşi”? Atâta timp cât USR este considerată de
utilitate publică de către guvern prin Ministerul Culturii iar LSR, care este
prin statut, prin evidenţa membrilor şi a filialelor, tot „uniune de creatori”,
nu este considerată, de aceiaşi decidenţi, tot de utilitate publică, considerăm
că nicio altă lege nu mai poate fi dată până când orice discriminare va fi
înlăturată!
Dar e cineva care vrea să asculte în ţara asta pe cei dezavantajaţi,
uneori abuziv?
Răspunsul este nu şi dăm nişte exemple concrete, ca să vedeţi la ce
anomalii sunt supuse asociaţiile care se ocupă de literatura şi jurnalistica
din România:
1. Dosarul LSR - Ligii Scriitorilor este înregistrat la Ministerul
Culturii la nr.882/2011. Se află în instrumentare veşnică la doamna consilier
Geta L.
2. UZR (Uniunea Ziariştilor Români) se judecă de zece ani cu Ministerul
Finanţelor. A obţinut statutul de asociaţie de utilitate publică dar membrii
săi pensionari nu primesc indemnizaţia pe care nişte lăutari ce cântă la
televiziunile maneliste o au demult.
3. Reprezentanţii noştri au fost în audienţă la trei miniştri diferiţi
ai Ministerului Culturii. Tocmai când dosarul „era complet” a venit ministrul
Barbu, a modificat ca împăratul roman Nero legea şi a adăugat în ea ca fiecare filială
să aibă cel puţin un salariat.
Ori, fiecare asociaţie e racordată la o uniune de creaţie, are nişte
salariaţi care produc cartea de literatură pe care o ţine (Dacă o ţine!) în
mână guralivul Daniel Barbu. Pentru aceea carte s-au mişcat, tehnoredactori,
graficieni, tipografi, librari, instituţii precum banca, poşta sau Biblioteca Naţională a României.
Multe din cărţile tipărite, care ajung în Depozitul BNR, au ca autori
pensionari care-şi tipăresc în regie proprie cărţile. Adică, scot din pensia
lor amărâtă banii de medicamente şi tipăresc cărţi pe care le trimit,
obligatoriu, Depozitului Naţional.
Pentru ei şi pentru toţi cei
„nealeşi” prin legi manea în parlamentul României, uşa mereu închisă de la Ministerul
Culturii reprezintă simbolul dezastrului culturii române, prezent peste tot dar
care nu-l vede nimeni.
N. N. Tomoniu, director Revista Sămănătorul
ANEXE
Pentru o demonstraţie că Legea timbrului fiscal a ajuns din manea, un
şlagăr-manea interpretat de oricine ştie să scrie şi pe care-l cântă fiecare după
cum îl taie capul, citiţi şi:
 |
| Cică pe când Băsescu cânta cu basul iar Boc era secundaşul s-au dat singurii bani de la guvern pentru cultură! (Manolescu) |
A apărut şi un comunicat pentru liniştirea apelor. Nu ni se spune cine
e de vină că nu s-au încasat banii pentru un timbru de care nu ştia decât
Editura Politică, pardon, Editura Humanitas.
Comunicat din partea
Conducerii Uniunii Scriitorilor din România privind Legea timbrului cultural
Scris de Irina PETRAŞ
În spaţiul public au apărut reacţii vehemente împotriva noii Legi a
timbrului cultural, mai ales din partea editorilor. A fost lansată o serie de
afirmaţii incorecte.
Pentru a aşeza lucrurile în adevărul lor, facem următoarele precizări:
1. Legea timbrului cultural este
în vigoare încă din anul 1994 (ca Legea nr. 35 din 6.06.1994).
2. Argumentul editorilor, că
prin noua Lege are loc o scumpire a produsului cultural, este fals. Scumpirea
despre care se face incorect vorbire, dacă a avut loc, a avut loc în anul 1994,
odată cu apariţia Legii nr. 35.
3. Taxa de timbru cultural sub
formă de timbru literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al
artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment, a fost aplicată în toată
această perioadă.
În ceea ce priveşte timbrul literar, editorii au încasat taxa de timbru,
o taxă plătită de cumpărătorii de carte şi inclusă în preţul de vânzare al
cărţii, dar, cu unele excepţii, cum ar fi Editura Humanitas, n-au virat sumele
cuvenite beneficiarilor, adică n-au respectat Legea aflată în vigoare. Dacă
toţi editorii ar fi respectat Legea timbrului cultural din 1994, nu ar mai fi
fost nevoie de o nouă Lege.
Modificarea actuală a Legii timbrului cultural prevede, în special,
introducerea unui timbru literar fizic, care să fie aplicat efectiv pe cartea
introdusă în circuitul comercial. Această prevedere a Legii înlătură orice
posibilitate de evaziune fiscală şi aduce limpezirea situaţiei în privinţa
tirajelor reale ale cărţilor editate.
[1] Ţigăneşte: romnicel=ţigan, rom=om, romni= femee, romino=ţigan. M. Kogălniceanu - Schiţe despre Ţigani, Tipografia
"Dacia", Iaşi, 1900, pag. 6: "Ţiganii ei singuri se numesc în
limba lor Romnicel (fiul femeii) sau Rom (oameni) : han du me Romnicel ? eşti tu ţigan ?"
[2] Ţigăneşte: pal=frate
[3] Vestitul Institut
Cultural Român de la New York ce a lansat pornografia ca artă modernă şi
pişatul cu ketamină, panaceu universal.
[5] Administraţia
Fondului Cultural Naţional
