Greşim ?
 |
| Noul volum al scriitoarei Lucia Silvia Podeanu |
Ideea –
maioresciană – a poetului care trebuie să trăiască puţin pentru ca opera să-i
fie mai mult apreciată, mi se pare criminală, malefică, depăşită.
Gurile rele –
(recte Asociaţia Mihai Eminescu) spun că aceasta ar fi condus către uciderea
Marelui Poet.
Câte proiecte ar
fi prins încă viaţă?
Tudor Vianu îşi
începea acum cincizeci şi şapte de ani cursul facultativ ”Evoluţia ideii de
geniu în literatură” la Facultatea de Limbă şi Literatură în Bucureşti,
spunând: ”Dacă Goethe ar fi trăit cât Eminescu, n-ar fi existat în literatura
germană şi universală”.
Care este ”Patul
lui Procust” după care se măsoară calităţile unei opere? Cine stabileşte
criteriile aprecierii valorii literare? Cine stabileşte timpul de elaborare al
scriiturii? De ce la douăzeci de ani îţi poți cânta în gura mare
intensitatea sentimentelor, iar la şaptezeci eşti desuet dacă faci acelaşi
lucru?
Există un an –
1904 – Sadoveanu şi restul aproape şaizeci, Sadoveanu nu mai e Sadoveanu?
E mai puţin
uluitor demonstraţia Brâncuşi din ultimii ani de viaţă decât copilul care a
modelat din zăpadă animalele din gospodărie? Homer a fost cumva un flăcăiaş
imberb ce şi-a strunit lira de aed la marile ospeţe?
Timpul?
Cine stabileşte
timpul în care ideea prinde sensul cuvintelor, gândul capătă conturul pe care
alăturarea de cuvinte i-o conferă? Timpul acesta este diferit pentru fiecare.
Biologic poate
au cincizeci, şaptezeci, nouăzeci de ani. Tinereţea interioară are alt timp
asemănător comunicării mentale universale, aceeaşi în toate timpurile, în toate
limbile şi în toate culturile.
Dacă nicio boală
fizică nu alterează procesele gândirii, mulţi nonagenari sunt mai tineri şi mai
sprinteni interior ca Labiş. Cincizeci de ani este vârsta la care devenim
socri, bunici, ne eliberăm de o parte importantă din responsabilităţile
materiale existenţiale care ne absorb energii, ne răpesc timp şi spaţiu de gândire,
depăşim o etapă de viaţă, devenim liberi, putem zbura mai uşor.
Ne întoarcem către
noi!
Atunci „Caratele”
ce sunt în noi – mai multe sau mai puţine – prind viaţă, se şlefuiesc, devin
mai uşor creaţie. Avem sentimentul unei anume împliniri existenţiale, dar simţim
necesitatea saltului calitativ, a dăruirii luminii interioare şi celorlalţi.
Acumulările, trăirile, dezamăgirile, iubirile, împlinirile estompate de
primitivismul senzaţiei devin cugetare, capătă sensuri de dicton, de maximă,
sunt filigranate de înţelegere, de o infinită dragoste, de cunoaşterea cel puţin
a încă unui adevăr în afara adevărului ştiut până atunci.
De aici până la
creaţie e doar linişte, „puterea de a te pune în stare să faci” - cum spunea
Nicolae Iorga.
Creaţia
intelectuală - cartea - chiar dacă o singură idee ar fi să luăm dintr-o carte -
devine bun de cultură. Ea n-are vină şi este o crimă de a fi tratată ca un
viciu.
Ea – cartea este
o „dulce zăbavă” ce alină sufletul şi conduce la îmbogăţirea minţii noastre. Nu
putem exista fără carte ca obiect din bibliotecă sau în format electronic.
Deşi „cânt”
versuri de a şti să scriu şi în clasa a II-a eram într-o emisiune la Radio Focşani,
numită „poeta cu ochii albaştri care are opt ani” – nu am avut timp de
materializat această „iluzie”, cum spune cultura Orientului Îndepărtat.
Acum viaţa mi-a
dat voie să-mi acord puţină vreme şi mie. Oare am greşit că am publicat versuri
la aproape şaptezeci de ani?
Oare toţi cei
care au spus câte un cuvânt bun despre „Anotimpurile iubirii” au greşit?
Generaţiile născute
în jurul mijlocului secolului al XX-lea au avut o traiectorie existenţială unică
în istorie. Şi-au petrecut copilăria, adolescenţa şi tinereţea printre ruine,
au înfruntat foametea, au construit ţara după război, au studiat şi au trecut
prin închisori sau lagăre de muncă doar cu vini închipuite, au muncit atât încât
la un moment dat venitul pe cap de locuitor a fost cel mai mare din întreaga
existenţă a acestui neam.
Acum este, oare,
aşa de îndrăzneaţă cererea lor de a deveni membri ai Uniunii Scriitorilor din
România, doar pentru că resursele economice ale ţării nu-şi pot permite (De
ce?) acordarea unui plus de 50% din pensia cuvenită creatorului de literatură,
dar se poate cu nonşalanţă să-i ia fiecărui pensionar după patruzeci şi şapte
de ani de muncă dintr-o pensie de 1500 de lei – 150 de lei?
Aceasta-i răsplata
ţării acestuia!?
Mă duce gândul
la povestea „Funiei de nisip”. Când toţi vârstnicii vor fi înlăturaţi şi
judecata va fi făcută de alţii în pripă, fără înţelepciune sau cu alte interese
servind, ţara va fi mult mai uşor asuprită, ocupată.
Cui e frică de bătrâni?
Cumva de
valorile lor morale, de principii?
Trebuie să aruncăm
tot ce-i românesc la gunoi? – şi să ne închinăm străinătăţii, Europei, Terrei?
Fiecare timp a
avut o doză mai mare sau mai mică de cosmopolitism, dar acum vrem să anulăm în
totalitate naţionalul din artă şi nu numai; vrem ca teatrul să fie cât mai
dezbrăcat, baletul cu conotaţii cât mai sexuale, literatura cât mai pornografică,
pictura să expună falusuri şi vaginuri în expoziţii itinerante! Ce Eminescu, ce
Enescu, ce Grigorescu? Cine sunt dumnealor?
Noi! Noi suntem
generaţia secolului XXI şi bătrânii trebuie să dispară! Oare copacii fără rădăcini
mai trăiesc? Mai este pădure fără copaci??
N.R. Şi, în
completarea subiectului, doamna Lucia Silvia Podeanu adaugă un argument că şi
la vârste înaintate se poate crea:
ARUNCAŢI-I
PE POEŢI
Aruncaţi artiştii la gunoi
Şi primii aruncaţi-i pe poeţi,
Că văd prea multe
Şi înţeleg uşor!
Mai au şi darul
Ca să spună
Pe înţelesul tuturor,
Nu doar povestea
Marilor iubiri
Şi cea a căutărilor
În rătăciri,
Ei pot să vadă
În suflet
De-i dorul dor –
Sau de-i monedă calpă.
Pot să audă
Pe primul care ţipă
„Hoţii!”
Când bunurile lui
Sunt de la alţii
Care-au muncit
Şi de primit
n-au mai primit nimic.
Poetul vede
De ce sunt lucrurile
Strâmbe-n lumea asta
Şi pentru ce favoruri
I. Grec şi-a trimis nevasta
În cabinetul primului-ministru
Care le-a aprobat pe toate –
Zâmbind sinistru,
Mângâind coapsa femeii
Devenită marfă,
Ca orice legătură de ceapă
pe tarabă…
Aruncaţi poeţii la gunoi
Şi inventaţi altă poezie,
Voi.
Poezia minciunii şi
a hoţiei,
Poezia trădării.
Novaci, 1995
Novaci-Gorj, 2 august 2011
Notă: Oare am greşit că am
publicat versuri la aproape şaptezeci de ani? se întreabă doamna Podeanu.
Un scriitor dintr-o generaţie
ceva mai veche, Gheorghe Chiper, autorul cărţii „Târgul trăsniţilor”, ani de
zile redactorul şef de la „Curierul ieşean”, avocat la Iaşi, după 1945 a intrat
în uitare literară, pentru că, vorba doamnei Silvia, aşa „i-a fost traiectoria
vieţii”. Dar a produs literatură de sertar, aşa încât, la moarte, în 1977, i-au
rămas în manuscris mai multe cărţi: Lacrima Cristi, Fulgerul Negru, Plug,
Voievodul sărmanilor, Când moartea întârzie o clipă… Să presupunem că ar fi
fost mai longeviv, că ar fi ajuns în 2007 şi ar fi solicitat accesul în Uniune,
la Iaşi, ce i s-ar fi putut reproşa, că e prea bătrân, că a venit deodată cu încă
5-6 cărţi ca să încaseze cei 500 lei în plus?
