Ne-a părăsit poeta Lucia Silvia Podeanu din Novacii Gorjului

Lucia Silvia Podeanu

Ne-a părăsit poeta Lucia Silvia Podeanu din Novacii Gorjului

Veste tristă astăzi pentru familia Podeanu, pentru patrimoniul cultural al oraşului Novaci, pentru „Liga scriitorilor români” al cărei membru era, pentru revista „Sămănătorul” din Tismana pentru care, a fost una din cele mai consecvente şi mai valoroase colaboratoare!

Excelenţa sa, fostul ambasador Valeriu Tudor ne-a adus trista şi nedorita veste:

„Astăzi dimineaţa, Doamna Lucia Silvia Podeanu a plecat spre cele veşnice, după o lungă şi grea suferinţă.

Cele şase volume de poezie şi proză ale sale ne vor aminti de această fiinţă plină de sensibilitate şi profundă omenie, care şi-a dedicat viaţa tinerelor generaţii.

Dumnezeu să o ierte, dacă a greşit.

Să îi păstrăm o veşnică amintire, şi să îi fie ţărâna uşoară!

V. Tudor”

 Cităm din scriitorul Gheorghe A. Stroia din Adjud, prefaţator al cărţilor sale, care în februarie anul acesta sub genericul „O viaţă închinată poeziei sau nevoia de viaţă din lirica Luciei Silvia Podeanu” prin care prezenta volumul „Tărâmul durerii”, scria:

„Deşi e un subiect "dureros" în speţă, abordarea durerii, ca parte a fiinţei noastre, a destinului nostru, este, pe cât de spectaculoasă, pe atât de necesară. încă din zorii fiinţei noastre, ne năştem în această lume, fie cu durerea adânc înrădăcinată în noi înşine, fie ca parte integrantă a durerii fiinţelor dragi nouă. a îngerului alb care ne însoţeşte prin viaţă şi ne binecuvântează de dincolo de ea - mama. Pe parcursul lin sau tumultuos al vieţii, acumulăm dureri de moment sau de îndelungată convieţuire, unele dintre ele vindecabile, altele, din nefericire, nu.”

Dumnezeu s-o ierte!

Redacţia revistei „Sămănătorul”, colaboratorii şi cititorii, cărora nu le-a greşit niciodată cu nimic, din contră, mângâindu-le sufletele, îi vor păstra veşnică amintire!

 Director revistă, Nicolae N. Tomoniu, Tismana

Lucia Silvia Podeanu - Greşim ?

Greşim ?

 

Noul volum al scriitoarei Lucia Silvia Podeanu

Ideea – maioresciană – a poetului care trebuie să trăiască puţin pentru ca opera să-i fie mai mult apreciată, mi se pare criminală, malefică, depăşită.

Gurile rele – (recte Asociaţia Mihai Eminescu) spun că aceasta ar fi condus către uciderea Marelui Poet.

Câte proiecte ar fi prins încă viaţă?

Tudor Vianu îşi începea acum cincizeci şi şapte de ani cursul facultativ ”Evoluţia ideii de geniu în literatură” la Facultatea de Limbă şi Literatură în Bucureşti, spunând: ”Dacă Goethe ar fi trăit cât Eminescu, n-ar fi existat în literatura germană şi universală”.

Care este ”Patul lui Procust” după care se măsoară calităţile unei opere? Cine stabileşte criteriile aprecierii valorii literare? Cine stabileşte timpul de elaborare al scriiturii? De ce la douăzeci de ani îţi poți cânta în gura mare intensitatea sentimentelor, iar la şaptezeci eşti desuet dacă faci acelaşi lucru?

Există un an – 1904 – Sadoveanu şi restul aproape şaizeci, Sadoveanu nu mai e Sadoveanu?

E mai puţin uluitor demonstraţia Brâncuşi din ultimii ani de viaţă decât copilul care a modelat din zăpadă animalele din gospodărie? Homer a fost cumva un flăcăiaş imberb ce şi-a strunit lira de aed la marile ospeţe?

Timpul?

Cine stabileşte timpul în care ideea prinde sensul cuvintelor, gândul capătă conturul pe care alăturarea de cuvinte i-o conferă? Timpul acesta este diferit pentru fiecare.

Biologic poate au cincizeci, şaptezeci, nouăzeci de ani. Tinereţea interioară are alt timp asemănător comunicării mentale universale, aceeaşi în toate timpurile, în toate limbile şi în toate culturile.

Dacă nicio boală fizică nu alterează procesele gândirii, mulţi nonagenari sunt mai tineri şi mai sprinteni interior ca Labiş. Cincizeci de ani este vârsta la care devenim socri, bunici, ne eliberăm de o parte importantă din responsabilităţile materiale existenţiale care ne absorb energii, ne răpesc timp şi spaţiu de gândire, depăşim o etapă de viaţă, devenim liberi, putem zbura mai uşor.

Ne întoarcem către noi!

Atunci „Caratele” ce sunt în noi – mai multe sau mai puţine – prind viaţă, se şlefuiesc, devin mai uşor creaţie. Avem sentimentul unei anume împliniri existenţiale, dar simţim necesitatea saltului calitativ, a dăruirii luminii interioare şi celorlalţi. Acumulările, trăirile, dezamăgirile, iubirile, împlinirile estompate de primitivismul senzaţiei devin cugetare, capătă sensuri de dicton, de maximă, sunt filigranate de înţelegere, de o infinită dragoste, de cunoaşterea cel puţin a încă unui adevăr în afara adevărului ştiut până atunci.

De aici până la creaţie e doar linişte, „puterea de a te pune în stare să faci” - cum spunea Nicolae Iorga.

Creaţia intelectuală - cartea - chiar dacă o singură idee ar fi să luăm dintr-o carte - devine bun de cultură. Ea n-are vină şi este o crimă de a fi tratată ca un viciu.

Ea – cartea este o „dulce zăbavă” ce alină sufletul şi conduce la îmbogăţirea minţii noastre. Nu putem exista fără carte ca obiect din bibliotecă sau în format electronic.

Deşi „cânt” versuri de a şti să scriu şi în clasa a II-a eram într-o emisiune la Radio Focşani, numită „poeta cu ochii albaştri care are opt ani” – nu am avut timp de materializat această „iluzie”, cum spune cultura Orientului Îndepărtat.

Acum viaţa mi-a dat voie să-mi acord puţină vreme şi mie. Oare am greşit că am publicat versuri la aproape şaptezeci de ani?

Oare toţi cei care au spus câte un cuvânt bun despre „Anotimpurile iubirii” au greşit?

Generaţiile născute în jurul mijlocului secolului al XX-lea au avut o traiectorie existenţială unică în istorie. Şi-au petrecut copilăria, adolescenţa şi tinereţea printre ruine, au înfruntat foametea, au construit ţara după război, au studiat şi au trecut prin închisori sau lagăre de muncă doar cu vini închipuite, au muncit atât încât la un moment dat venitul pe cap de locuitor a fost cel mai mare din întreaga existenţă a acestui neam.

Acum este, oare, aşa de îndrăzneaţă cererea lor de a deveni membri ai Uniunii Scriitorilor din România, doar pentru că resursele economice ale ţării nu-şi pot permite (De ce?) acordarea unui plus de 50% din pensia cuvenită creatorului de literatură, dar se poate cu nonşalanţă să-i ia fiecărui pensionar după patruzeci şi şapte de ani de muncă dintr-o pensie de 1500 de lei – 150 de lei?

Aceasta-i răsplata ţării acestuia!?

Mă duce gândul la povestea „Funiei de nisip”. Când toţi vârstnicii vor fi înlăturaţi şi judecata va fi făcută de alţii în pripă, fără înţelepciune sau cu alte interese servind, ţara va fi mult mai uşor asuprită, ocupată.

Cui e frică de bătrâni?

Cumva de valorile lor morale, de principii?

Trebuie să aruncăm tot ce-i românesc la gunoi? – şi să ne închinăm străinătăţii, Europei, Terrei?

Fiecare timp a avut o doză mai mare sau mai mică de cosmopolitism, dar acum vrem să anulăm în totalitate naţionalul din artă şi nu numai; vrem ca teatrul să fie cât mai dezbrăcat, baletul cu conotaţii cât mai sexuale, literatura cât mai pornografică, pictura să expună falusuri şi vaginuri în expoziţii itinerante! Ce Eminescu, ce Enescu, ce Grigorescu? Cine sunt dumnealor?

Noi! Noi suntem generaţia secolului XXI şi bătrânii trebuie să dispară! Oare copacii fără rădăcini mai trăiesc? Mai este pădure fără copaci??

N.R. Şi, în completarea subiectului, doamna Lucia Silvia Podeanu adaugă un argument că şi la vârste înaintate se poate crea:

ARUNCAŢI-I PE POEŢI

Aruncaţi artiştii la gunoi

Şi primii aruncaţi-i pe poeţi,

Că văd prea multe

Şi înţeleg uşor!

Mai au şi darul

Ca să spună

Pe înţelesul tuturor,

Nu doar povestea

Marilor iubiri

Şi cea a căutărilor

În rătăciri,

Ei pot să vadă

În suflet

De-i dorul dor –

Sau de-i monedă calpă.

Pot să audă

Pe primul care ţipă

„Hoţii!”

Când bunurile lui

Sunt de la alţii

Care-au muncit

Şi de primit

n-au mai primit nimic.

Poetul vede

De ce sunt lucrurile

Strâmbe-n lumea asta

Şi pentru ce favoruri

I. Grec şi-a trimis nevasta

În cabinetul primului-ministru

Care le-a aprobat pe toate –

Zâmbind sinistru,

Mângâind coapsa femeii

Devenită marfă,

Ca orice legătură de ceapă

pe tarabă…

Aruncaţi poeţii la gunoi

Şi inventaţi altă poezie,

Voi.

Poezia minciunii şi

a hoţiei,

Poezia trădării.

                               Novaci, 1995

Novaci-Gorj, 2 august 2011

Notă: Oare am greşit că am publicat versuri la aproape şaptezeci de ani? se întreabă doamna Podeanu.

Un scriitor dintr-o generaţie ceva mai veche, Gheorghe Chiper, autorul cărţii „Târgul trăsniţilor”, ani de zile redactorul şef de la „Curierul ieşean”, avocat la Iaşi, după 1945 a intrat în uitare literară, pentru că, vorba doamnei Silvia, aşa „i-a fost traiectoria vieţii”. Dar a produs literatură de sertar, aşa încât, la moarte, în 1977, i-au rămas în manuscris mai multe cărţi: Lacrima Cristi, Fulgerul Negru, Plug, Voievodul sărmanilor, Când moartea întârzie o clipă… Să presupunem că ar fi fost mai longeviv, că ar fi ajuns în 2007 şi ar fi solicitat accesul în Uniune, la Iaşi, ce i s-ar fi putut reproşa, că e prea bătrân, că a venit deodată cu încă 5-6 cărţi ca să încaseze cei 500 lei în plus?

Gheorghe A. STROIA - Recenzie "TĂRÂMUL DURERII", de Lucia Silvia Podeanu

O viaţă închinată poeziei sau nevoia de viaţă din lirica Luciei Silvia Podeanu

 Moto:

Ar trebui să ne mândrim cu durerea -

orice durere ne aminteşte de rangul

nostru înalt... Novalis

Deşi e un subiect "dureros" în speţă, abordarea durerii, ca parte a fiinţei noastre, a destinului nostru, este, pe cât de spectaculoasă, pe atât de necesară. încă din zorii fiinţei noastre, ne năştem în această lume, fie cu durerea adânc înrădăcinată în noi înşine, fie ca parte integrantă a durerii fiinţelor dragi nouă. a îngerului alb care ne însoţeşte prin viaţă şi ne binecuvântează de dincolo de ea - mama. Pe parcursul lin sau tumultuos al vieţii, acumulăm dureri de moment sau de îndelungată convieţuire, unele dintre ele vindecabile, altele, din nefericire, nu.

Fie că este vorba de aducerea pe lume a unui prunc, de o problemă legată de sănătate ori de stările noastre sufleteşti, durerea ne însoţeşte mereu, fiindu-ne aproape, tot mai aproape, ca o slugă credincioasă, ca un valet pregătit să toarne în cupa dimineţilor amăreala unei pilule sau să stingă în amurg lampa soarelui, aducând noaptea plină de nelinişti. Acestei dureri constante, cu fiece clipă mai vie, trebuie să-i facem faţă cu stoicism, nu să luptăm împotriva ei, ci să o acceptăm, să ne-o însuşim tară drept de echivoc.

Către amurguri, "vizionarea" filmului vieţii poate deveni o experienţă dureroasă, transformând vechi dureri  în clipe mai vii ca niciodată, mai atroce, pregătite să rupă din suflet bucată după bucată, aducând veste despre iminenţa neantizării În această nedefinită şi perpetuă durere, unii oameni îşi regăsesc puterea de a crea, de a scoate la iveală comori nepreţuite, de a face inventaruri în care cuvântul de ordine să fie: dorul de lumină. Un astfel de creator, supus de-a lungul vieţii multiplelor variante de coexistenţă cu durerea, este poeta novăceană Lucia Silvia Podeanu, un creator de frumos, preocupată, nu atât de durerile sale fizice sau spirituale, cât de cele ale aproapelui: durerea socială - cauzată de nedreptate şi inechitate, durerea vremurilor - cauzată de degradarea accentuată a moralei şi adevărului, durerea părinţilor - cauzată de absenţa copiilor sau plecarea lor în îndepărtate lumi pentru rostuire, durerea fiinţei umane - datorată pierderii fiinţei iubite, de năruire a lumii proprii.

In opera lirică a Luciei Silvia Podeanu, filonul durerii este adânc, puternic înrădăcinat în fiecare clipă a zilei. Durerile poetei (cuvânt pronunţat durere/dureri/ durerii pe parcursul lucrării de peste 61 de ori) sunt generate de nemulţumirile acesteia legate de diferitele aspecte ale cotidianului asfixiant, un cotidian al ascensiunii fortuite a nonvalorii, al neglijenţei celor îndreptăţiţi, al oropsiţilor sorţii, indiferent dacă aceştia sunt tineri plecaţi spre zări deşarte, copii orfani ori bătrâni aflaţi la limita sărăciei şi mizeriei umane sau chiar al pariilor societăţii.

Versurile cărţii poartă în ele un dor nestăvilit de (re)unire cu persoana iubită, dispărută demult în neant, către acolo unde stelele se întâlnesc doar printre veşnicii.

Dorul acesta devine obsedant, insistent, arzător, născut din durere, durerea despărţirii poate prea devreme. purtată ca povară de-a lungul vieţii. In acest palimpsest liric, uşor romanţat, durerea redevine vie, puternică, apucând cu tentaculele mrejele sufletului muritorului, precum în Să rescriu uitate poveşti. Doar noi. Lacrimi sau în Sunt o sută de motive: Aş putea să scriu istorii/ Ce-am văzut in ochii tăi/ Legănarea verde-a mării/ Şi misterele din ei,/ Dar cel mai mult iubesc/ Lumina sufletului tău curat/ Izvorâtă in seninul din privire/ Ce îmi este atât de drag.

Nemulţumirea datorată decăderii simţirii lirice contemporane, a mesajului fundamental al poeziei,

pervertirea acesteia cu aşa-zisele accente moderniste, "stropite" cu nămol şi "coborâte" la nivelul instinctelor primare, completează tabloul durerii. Poezia trebuie/ ar trebui să rămână pură şi frumoasă, stare care să inspire, să motiveze la viaţă: Vă rog!/ Lăsaţi Poezia/ să viseze-n gânduri roz,/ în trandafiriu în zori/ şi in roşu înmiresmat/ în amurgul/ primăverii parfumat (Vă rog!).

Renunţarea la poezie înseamnă, pentru autoare, renunţarea Ia sine. la propria fiinţă, pierderea irevocabilă a contactului cu realitatea, apariţia fulgerătoare a regretului de a nu mai şti cine este, de fapt. Arcuşul pătimaş al durerii se răsfrânge precum un cânt de păcat şi iubire, zâmbet născut din plâns, precum în aforismul care mărturiseşte: eu nu plâng de durere, ci doar râd de ea...

Cotele atinse par de neimaginat, muritorul ajunge până aproape de Dumnezeu, ale cărui daruri binecuvântate trebuie să fie: răbdarea, puterea şi demnitatea - Dă-mi. Doamne, puterea/ Să nu blestem. Dă-mi, Doamne./ puterea să-mi port cu/ demnitate durerea (Pătimaş : cântec de dragoste).

Cauzele durerii sunt, pe cât de simple, pe atât de logice: pervertirea simţurilor, decadenţa vremurilor, fala nejustificată (Poveste englezească), răul originar (Zeul tăcut), falsa prietenie (Prietenii), suferinţa umană (Balul albastru) şi, nu în ultimul rând, îndepărtarea de Dumnezeu: Domnul Sfânt, aşa ne-arată/ Că de el ne-am depărtat,/ Că de toate cele sfinte/ Şi curate am uitat (Ne-am depărtat). Aşa după cum şi-a obişnuit cititorii, Lucia Silvia Podeanu, într-un joc mimetic de-a vina şi vinovatul, de-a pedeapsa şi condamnatul, reformulează dileme ancestrale, încercând să ofere răspunsuri, într-o acerbă luptă cu şinele. Ideile se înlănţuie în Glumă, hotărând dacă E bine ca Pentru tine să rămână. O Noapte de octombrie sau Încă o iarnă va stabili dacă Singura lege admisă este cea a durerii. Înşirate pe o scară, florile prevestesc neantul. Te întrebi dacă, obosit De lunga aşteptare. Cât de curând. Instinctul salvării de durere construieşte, din lespezi de marmură, trepte spre dincolo. în acest furibund tablou clinic, Curg în râuri... romanţe, se înalţă Odă limbii române, se zămislesc tâlcuri adânci, amintind de Un ochi râde, un ochi plânge. încercând adesea firescul regret că Timpuriu se-aştern brume. Eres(ul) purtător de Vise fără Răspuns, desprins dintr-o Povestea Vulturilor zideşte Tărâmul durerii, din care cu greu răzbate dorul şi tânguirea dintr-o Scrisoare.

In cartea Luciei Silvia Podeanu durerea este mai mult decât laitmotiv. Devine raţiune, esenţă, un modus vivendi. Dar, nici despărţirea de lume, nici plecarea spre stele, nici întrebările rămase Ură răspuns, nu astâmpără dorul nestins de viaţă, nevoia de un nou răsărit şi nu pot curma speranţa, ce trebuie să rămână vie, chiar clacă, în nesăbuinţa ei, Pandora a mutilat-o pentru totdeauna.

Tărâmul Durerii este o respiraţie romantică, încă un vis împlinit, acela de a lăsa moştenire urmaşilor frânturi ale unui suflet împărtăşit, de fiecare dată. din frumuseţile raiului, din liniştea îngerilor, care-l motivează să creeze.

O lectură mai mult decât interesantă, plăcută, motivaţională, care să poarte muritorul cu gândul la adevăratele valori ale vieţii, ale sufletului, ale durerii.

Mesajul cărţii poate fi sintetizat simplu, nu există o definiţie general valabilă a durerii, nici un mod general de a o percepe, dar există suflete pe care durerea le înnobilează, apropiindu-le tot mai mult de Divinul curgător, aşa cum mărturiseşte autoarea printre rânduri, şi tot aşa cum subliniază marele romancier francez H. de Balzac: Toate durerile sunt individuale, efectele lor nu sunt supuse unei reguli ftxe: unii îşi astupă urechile, ca să nu mai audă nimic; şi există suflete mari şi deosebite care se aruncă în durere ca într-o genune...

Gheorghe A. STROIA

Adjud, Făurar 2015

LUCIA SILVIA PODEANU (Novaci - Gorj): TĂRÂMUL DURERII (versuri, A5 clapetat, 100 de pagini)  

Tărâmul durerii este un tărâm aparte… florile sunt de culoarea sângelui, iarba creşte în tăcere, cerurile vânăt-purpurii, norii sunt de plumb, visele sunt presupuncturile nevralgice ale minţii, sentimentele contradictorii generează furtuni, sculptând destine în stâlpi de nisip şi sare, precum în ţara lui Lot. Poate doar credinţa rămâne intactă, neatinsă, mai puternică şi mai vie ca niciodată, ca unic remediu al atâtor coşmaruri, al atâtor înfrângeri asumate.  

În această lume a plutirilor la graniţa transcenderii, mesajul principal al cărţii poate fi sintetizat în trei cuvinte simple: Durere, Speranţă, Credinţă. Durerea pentru dispariţia fiinţelor dragi şi, mai mult, pentru toate pierderile irecuperabile pe care neamul nostru le-a suferit de-a lungul existenţei sale milenare, dar care obligă la renaştere morală şi spirituală - prin care să redevenim ce-am fost: o naţiune liberă, care să aibă capacitatea de a-şi decide singură soarta, depăşindu-şi pentru totdeauna ideea de înfrângere. Speranţa – că există un capăt al durerii, uneori mai aproape, alteori mai îndepărtat, de la care viaţa se va putea măsura, simţi şi trăi altfel. Credinţa - că întotdeauna în lupta dintre Bine şi Rău, Binele învinge întotdeauna.  

Prin Tărâmul durerii, Lucia Silvia Podeanu şi-a atins scopul - un îndemn general de a trece peste orice durere şi de a readuce în fiecare clipă a efemerei existenţe umane: Lumina, Dragostea şi Adevărul. (Gheorghe A. STROIA)  

 

LSR – Filiala Gorj şi-a creat propriul site

LSR – Filiala Gorj şi-a creat propriul site

LSR-GJ - Liga Scriitorilor Români, Filiala Gorj, nu are în prezent suficienţi membri pentru a se constitui în filială judeţeană a Ligii Scriitorilor cu sediul la Cluj Napoca, dar a creat un portal Internet pentru popularizarea acţiunilor membrilor săi. Site-ul are ca principal scop strategic, de a răspândi informaţiile despre filiala gorjeană: statut, actele necesare înscrierii, care sunt membrii actuali şi principalele lor scrieri.

Portalul LSR - Filiala Gorj  îndeamnă membrii săi şi colaboratorii la publicaţiile „Semănătorul” , de a atrage fiecare câţi mai mulţi scriitori pentru a deveni membri ai filialei, pentru că judeţul Gorj nu duce deloc lipsă de scriitori, unii remarcându-se pe plan naţional şi chiar internaţional.

 Pentru moment, a fost împuternicit de către conducerea LSR – Liga Scriitorilor Români, „scriitorul Tomoniu N. Nicolae, cu domiciliul în Str. Principală, nr. 153, oraşul Tismana, Jud. Gorj, cod poştal 217495, să constituie Filiala Gorj a Ligii Scriitorilor”. Odată constituită filiala, se va proceda la alegerea Consiliului LSR-GJ, membrii componenţi având atribuţiuni pe genuri literare (proză, poezie, critică literară, studii şi monografii, etc.) Se vor alege apoi Comitetul Director al LSR-GJ şi comisiile.

Nicolae N. Tomoniu, directorul Editurii „Semănătorul Tismana” şi al revistei lunare, online şi tipărit, „Sămănătorul” Tismana, va pune online la „Editura online Semănătorul” paginile personale cu CV-ul actualizat al membrilor LSR-GJ. Va da prioritate de publicare pe blogurile şi publicaţiile seriale, a articolelor şi lansărilor de carte ale membrilor diverselor filiale ale LSR şi va pune lângă semnătura articolelor gorjenilor, membri ai LSR-GJ, sigla filialei.

Reamintim că publicaţiile „Semănătorul” urmăresc, conform documentelor lor programatice, „dezvoltarea la un nivel superior a oportunităţilor de promovare şi dezvoltare a culturii în general, cu accent pe literatura alternativă în special, creată de către membrii Ligii Scriitorilor Români sau membrii altor organizaţii de creaţie literară şi chiar debutanţi nemembri, fără a exclude membrii Uniunii Scriitorilor Români care doresc să colaboreze la proiectul nostru dar cu lucrări noi, inedite, care n-au mai fost promovate pe alte căi”.

Portalul LSR - Filiala Gorj  menţionează principalele coordonate ale membrilor săi, cu precădere creaţia literară de la Editura online „Sămănătorul”, dar şi unele articole deja publicate şi care sunt propuse pentru publicaţiile altor filiale LSR, respectând dreptul de distribuire liberă prin specificarea autorului şi sursei.

Portalul mai informează despre teleconferinţa LSR de la Cluj, unde sunt inserate succint activităţile filialelor din ţară, are o rubrică de „Cărţi noi” şi una de vânzare a revistei „Sămănătorul”, a cărţilor membrilor sau a cărţilor colaboratorilor care nu pot deveni membri ai filialei având domiciliu în străinătate.

 Din activitatea de creaţie literară a membrilor filialei, pe lângă cărţile recomandate pe portal, vă propunem să citiţi câteva articole care conform statisticilor automate ale site-ului, au întrunit cel mai mare număr de cititori online:

NICOLAE N. TOMONIU, publicist, director revistă şi editura “Semanatorul”:

Ajunul Crăciunului 2013:  ZIUA “Z” A DEBARCĂRII COMANDOURILOR NAŢIONALISTE ÎN ROMÂNIA

DISTRUGEREA ISTORIEI ŞI A VALORILOR DE PATRIMONIU

Eroi, boieri şi făuritori de ţară nouă

FLORIAN VĂIDEIANU - prozator, poet:

RENAŞTEREA, PROFEŢIA, Titule, neică…

ION C. GOCIU – prozator, publicistică de reportaj:

MĂDĂLINA, Am, cum să n-am, Canada, o ţară păduroasă şi placidă

Portalul LSR - Filiala Gorj,  invită membrii USR (Nicolae Manolescu) la o colaborare strânsă şi pe unii membri chiar de a face parte din filiala noastră dacă simt că nu sunt promovaţi suficient.

Pentru că vorba românului „Două mâncări nu strică!”, rămâne încă valabilă. Doar cea cu „două bătăi” nu mai e (din păcate!) la modă şi se lasă şi cu sancţiuni drastice!

Vedeţi site-ul LSR - Filiala Gorj

Nicolae N. Tomoniu

Director „Sămănătorul”