Recenzie IN MEMORIAM... #COLECTIV, de Lucia PĂTRAŞCU
Volumul de versuri „In memoriam... #Colectiv”, Editura
„Lucas”, Brăila, 2016, 76 de pagini, semnat de scriitoarea Lucia Pătraşcu, adună un număr însemnat de poeme născute din şoc,
violenţă spirituală, întâmplare tragică, cu efecte emoţionale în prag de...
„atac de panică”, din imagini cutremurătoare, alimentate de... „spectacolul”
dramatic în sine, dar indus şi din excese de publicitate media, pe fondul unor
suferinţe umane individuale, speculate imoral, patetic şi lacrimogen, deşi doar
victima sau victimele colective, direct implicate, trăiesc cu adevărat grozăvia
întâmplării, întâmplărilor nefericite.
Accidentul tragic din toamna anului 2015 de la Clubul „Colectiv”
şi „spectacolul” mediatic oferit de televiziuni au impresionat sincer şi
dureros miile de telespectatori şi au avut un impact devastator asupra omului
cinstit! Din păcate, ca de obicei, adevăraţii vinovaţi rămân nepedepsiţi, şi
doar câţiva „acari de-ai lui Păun” trag ponoasele „de ochii lumii”!
Şi, se mai întâmplă chiar ceva şi mai spectaculos, la limita
condamnabilă a faptului imoral. Victimele, adevăratele victime, cu cortegiul
lor de suferinţă, sunt uneori înjosite chiar de cei apropiaţi, rude, părinţi,
prieteni, care, printre lacrimi şi patetice manifestări de suferinţă, anulează
şi compromit egoist şi imoral toată drama şi, până la urmă, chiar impasul lor
sufletesc, real şi dureros, prin despăgubirile, nu neapărat morale, ci
financiare! Nu este cazul dramei de proporţii naţionale de la Colectiv, dar
permiteţi-mi un Intermezzo pe tema afirmaţiilor anterioare:
Familia copilului nevinovat şi pur, de nici patru ani, omorât de o haită
de câini, care a impresionat o ţară întreagă, a primit despăgubiri financiare
considerabile pentru moartea tragică a copilului, spre satisfacţia celor doi
părinţi...nefericiţi!?, pe care îi acuz de „malpraxis” moral, dar nimeni n-a
acuzat-o pe bunica tembelă, care a stat la taclale cu alte nepăsătoare ca ea,
în loc să-l supravegheze pe nepoţelul său. Surioara îndurerată de moartea
doctoriţei-rezident în tragicul accident aviatic din Munţii Apuseni a solicitat
vocal şi gălăgios despăgubiri băneşti şi le-a primit, spre bucuria sa imensă,
pentru că, printre „lacrimi de crocodil”, după afirmaţiile unui comentator tv,
şi-a oferit o excursie în Dubai!!?? Pentru câţiva conaţionali plecaţi din ţară
şi morţi, tragic şi nefericit, în Italia, într-un cutremur devastator,
primul-ministru s-a deplasat la faţa locului, a ajutat familiile nefericite
şi...a decretat Doliu naţional, adevărată
tevatură de Operetă, dar nu se face nimic spectaculos, nu se dau despăgubiri
pentru victimele zilnice de câte 15-19 oameni de pe şoselele patriei...
Din păcate, oameni ca noi plângem sincer la toate dramele şi suferinţele
văzute pe ecranele televizoarelor! Fiecare are propria reacţie!
Reacţia doamnei Lucia Pătraşcu s-a materializat sincer şi patetic în
versuri, pe care le-a dedicat... in
memoriam: „Celor nevinovaţi, seceraţi de coasa nemiloasă a nepăsărilor”,
după motto-ul postat în pagina 4, pe care l-a completat şi cu un altul: „Pe
cruce-i scris doar numele.. Şi-atât!...”
64 de poeme (număr egal cu cel al victimelor!) scrise sub presiunea unor
emoţii sincere, cu o tensiune lăuntrică provocată de nedreptatea ca factor al... „necesităţii şi întâmplării”, postulat
filosofic din literatura de specialitate, dar şi al implicării justiţiare, rece
şi absurdă, acoperită de sindromul „lex
dura, sed lex”, pe care îl consider cinic şi încremenit în aparenţele uşor
imorale ale intransigenţei inamovibilităţii, cu trimitere la victimele
nevinovate de la Colectiv şi
„adevăraţii” vinovaţi.
Însă, eu vreau să conving că doamna Lucia Pătraşcu este nu atât o...
„victimă” a impactului mediatic de situaţii dramatice ci, mai ales, o poetă sensibilă: „A plouat cu nelinişti
când / peste voi ploua cu ţipete. / Cu frică a plouat când / peste voi ploua cu
foc.
/ A plouat cu durere când / peste voi ploua cu scrum. / Cu jale a plouat când /
peste
voi ploua cu răni arse. / A plouat cu deznădejde când / peste voi a plouat cu
plecări.
/ A plouat cu întrebări când / peste voi ploua cu tăceri /.../ A plouat... Şi
încă plouă / ... / Cu lacrimi!...” („Plouă”, pag. 7). Fascinant, şi sincer, şi patetic!, şi nedrept!
Cănd sirenele salvărilor SMURD sunau disperate în drumul lor spre
dezastrul de la Colectiv şi când
medicii şi asistentele se mobilizau sincer şi eficace, secondaţi de Raed
Arafat, să salveze suflete de tineri nevinovaţi, iubitori de Muzică şi de
Frumos, poeta Lucia Pătraşcu, ridica „Statui de cenuşă” (poemul de la
pagina 9): „În sunet de orgă, prin stele zdrobite, / statui de
cenuşă sub lavă se cresc, / Neantul cuprinde mirări măsluite, / Ce-nalţă-n
fuioare un vaier ceresc”, ca o Missa
Solemnis, în acorduri canonice de toacă, la vecernia de seară!
Doamna Lucia Pătraşcu are propria „religie”
a suferinţei şi a artei în egală
măsură, când scrie patetic şi acuzator, la timpul trecut, într-un adagio funebru: „Era... Era o tinereţe /
încrezătoare, / ce creştea / către amiaza arborilor... / ... / Iar acum, în
toamnă, / căderea frunzelor / întristează cerul, / căci lacrimile plânse /
sfâşie nesfârşitul sumbru / până dincolo de începuturi”
(„Era...”, pag. 10); ca să-şi facă
cunoscute şi revolta, şi protestul, şi neliniştea, şi tristeţea pentru „legile” nescrise, nedrepte şi
imprevizibile: „Ce lup hămesit şi avar, şi mişelnic / pe ei îi aşteaptă la margini de
râpă / şi-n cânt de sirene cu voaluri de cârpă / spre noapte-i aruncă drept
pradă?
Jertfelnic!” („Ce lup
hămesit...”, pag. 11).
Un sentiment devastator de revoltă dar şi de groază pentru ceea ce li
s-a întâmplat într-o seară de „muzică şi
poezie” unor tineri frumoşi şi sensibili, în poemul „Spaimă”, (pag. 18): „Durerea amintirilor / nu tace încă... / ...
/ Se prăbuşeşte / în bezna cea adâncă, / apoi, târâş, / cu solzi lucioşi / de
şarpe / mi se strecoară-n suflet”.
Durerea poetei este una sinceră, reală, morală şi în afara unor
compromisuri de etică necesară; versurile au sonorităţile dangătului de clopot
şi monotonia decentă a unui ritual funebru, în ciuda viziunilor care puteau fi
mai luminoase, dacă n-ar fi fost anulate de un destin nedrept şi nemeritat: „Au
fost osândiţi / să trăiască / în turnul de fildeş / cu scări suitoare, / fără
ca să mai coboare / vreodată / în cotidian” („Turnul de fildeş”, pag.
19).
Şi propune, prozodic şi în limitele intimităţii lirice, un „Doliu” (poemul de la pag. 21): „Prin
ploaia de neguri, / ţesând un concert / pe clape de frunze / se-aude discret /
un plâns ce se-neacă-n / sclipiri ucigaşe, / cu focuri de moarte / cu lacrimi
de sânge / de voi ne desparte, / ... / Şi doliul ne ninge”.
În încheiere, o caldă şi lirică recunoaştere a suferinţei îndurată
gratuit şi nedrept: „De-ar fi să-ţi dau ceva, ţi-aş da o floare / înmiresmată crud, cu
stropi de rouă / şi ţi-aş căta prin blânda înnoptare / pe ceru-nalt, o stea sau
poate două” („Pentru cel rămas”, pag. 63), cu un impact moral mai
pozitiv decât gălăgioasele manifestaţii de stradă şi a demisiei impusă
demagogic unui prim-ministru.
Dumitru
ANGHEL
 |
| Dumitru Anghel |
 |
| Lucia Pătrașcu |
OCTOMBRIE...
Era octombrie...ardea pământul
de vaierul ce se-nălţa la Cer
şi, parcă, niciodată, gol, cuvântul
n-a fost mai fără rost şi mai stingher.
Când tinereţea a plecat năucă
şi-a rătăcit pe-o dungă de pripas,
un gând încolăcind doruri de ducă
şi lacrimi nesfârşite au rămas.
Căci sărutaţi de limbile perfide,
tinerii, torţe ca un rug aprins,
ne-au luminat o clipă-n ochi mirarea
şi-apoi cenuşa lor, plângând, ne-a nins.
Nicio mireasă floare n-a mai fost
şi niciun mire, soţ să crească neamuri,
i-a dus din viaţă o clipită fără rost
şi-o
veşnicie i-a chemat în veacuri...
DOLIU
Prin ploaia de neguri,
ţesând un concert
pe clape de frunze,
se-aude discret
un plâns ce se-neacă-n,
sclipiri ucigaşe,
ce-n focuri de moarte
cu lacrimi de sânge
de voi ne desparte
şi doliul ne ninge.
IERTAREA
Cu ochii parşivi
focul goneşte
prin cenuşa timpului
străpungând zarea
nopţii fără memorie.
Bătrânii înţelepţi
spun că numai
copilăria florilor
îmblânzeşte arşiţa
şi aduce iertarea
vinovaţilor.
Dar pe cei risipiţi
în gherla nepăsărilor
cine-i va ierta
de povara durerii?
LACRIMI
V-aţi dus pe drum de iarbă
şi frunzele, convoi,
v-au însoţit plecarea
în timpul de apoi.
Mi-aţi întristat tăcerea,
iar visele şirag,
prin pulberi de cenuşă,
s-au rătăcit în prag.
Iertaţi-mi neştiinţa
cu care n-am putut
să vă opresc plecarea
spre locul nevăzut,
în care v-aşteptau
topirile de veci,
ce ning nepăsător
răsfrânte lacrimi reci.
PLOUĂ
Ploaia s-a prelins în ploaie...
A plouat cu nelinişti când
peste voi ploua cu ţipete.
Cu frică a plouat când
peste voi ploua cu foc.
A plouat cu durere când
peste voi ploua cu scrum.
Cu jale a plouat când
peste voi ploua cu răni arse.
A plouat cu deznădejde când
peste voi ploua cu plecări.
A plouat cu întrebări când
peste voi ploua cu tăceri.
A plouat...Şi încă plouă!...
Cu lacrimi!...
Lucia Pătraşcu - Brăila
