Chelința, un sat din ţara Chioarului- aspecte politice şi toponimice
Lucrare
prezentata in cadrul Sesiunii de Comunicari a Cercului de Istorie si
Socio-Umane a Colegiului National `Samuel von Brukenthal` din Sibiu(23
mai,2012).
Satul Chelinţa, aparţinător actualmente oraşului Ulmeni, Jud. Maramureş, este aşezat la deschiderea dinspre vest a Strâmtorilor Ţicăului (rest de munţi calcaroşi), acolo unde începe cea mai spectaculoasă luncă a Someşului. Situat în partea sud-vestică a districtului Chioar, a aparţinut la sfârşitul secolului al X-lea şi la începutul celui următor, voievodatului lui Menumorut. Ca localitate componentă a comitatului Solnocul de Mijloc, s-a aflat pe tot parcursul Evului Mediu, sub autoritatea principilor Transilvaniei.
Este atestat documentar în anul 1423, sub numele „Villa Olachalis Gelenczemezö”, aparținând familiei Kusaly Iakși din cetatea Chioarului. În decursul secolelor, satul a cunoscut mai multe denumiri maghiare, care diferă prin felul în care erau scrise și interpretate de către funcționarii maghiari: în 1462 – Kelenchew; 1505 – Kelenche; 1459 – Klencheje; 1553 – Kelenchee; 1560 – Kelenchie; 1569 – Kelencze; 1733 – Telincza. Începând cu anul 1735, satul se numește Kelencze, nume pe care în menține până în anul 1919, când a devenit Chelința. Locuitorii satului, dintotdeauna l-au numit în limbaj popular „Tyelința”.
Componenta etnică de factură românească a aşezării reiese şi din denumirile date variatelor forme de relief, a dealurilor, a văilor şi a „câmpurilor” (pamântul arabil situat în diferite părţi ale localităţii). Toate acestea exprimă o anumită poziţie, formă sau plasare teritorială. Dealurile se numesc: Dealul Glodului, Dealul Purcăreţului, Turmătar, Prisnel, Dealul Morii, Dealul Mare, Ciungi, Dealul Îngust, Dealul Viilor, la Prisacă; toate exprimă realităţi topografice specifice graiului local şi diferitelor amplasamente teritoriale (Dealul Pietrii – calcaros; Turmătar- locul în care erau adunate vitele pentru adăpat şi înnoptat; Dealul Viilor- acoperit aproape în totalitate cu vii).
Pârâurile, denumite de către localnici văi, cu un curs perpendicular pe lungimea satului, au de asemenea nume sugestive: Valea Hotarului, Valea Glodului, Valea Poieniţei, Valea Lespezoaia, Valea Purcăreţului, Valea Morii, Valea Dealului Mare, Valea Îngustului, Valea Sighiletiului; după cum se poate observa, majoritatea denumirilor văilor sunt legate de acelea ale dealurilor, dovadă imediata vecinătate a acestuia.
Organizarea hotarnică a satului este legată de aceleaşi realităţi locale. Denumirile mai importante ale acestora sunt: Pe Râturi, Caraşeu, Arini, Câmpul din Sus, Sub Vii, La Bălţi, La Gloduri, Pitioaia, Branişte, Şesuri, Furnicar, Răchiţi, Sighileti; toate exprimă particularităţi locale delimitate doar de plasarea teritorială.
Înainte ca oamenii să înceapă sa îşi sape propriile fântani, existau aşa-numitele fântâni obşesti, care erau folosite în devălmăşie de către toţi locuitorii satului: Fântâna Satului, La Ciurgău, Fântâna Pintii.
Localitatea Chelinţa nu a existat dintotdeauna în acelaşi areal teritorial, pe parcursul timpului, cunoscând câteva metamorfoze geografice. Conform „Istoricului Comunei Ulmeni”, publicat în Arhivele Statului Baia Mare, preluat după Petri Mor („Monografia Judeţului Sălaj”) satul a fost aşezat la început în locul numit „La Arini”. Era un spaţiu teritorial de aproximativ un kilometru lungime, între locurile numite Caraşeu şi Capul Satului.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Vatra Satului era localizată în zona „Sub Vii” şi „Pe Deal”; ultima poziţionare a localităţii este cea actuală, care cuprinde un teritoriu destul de întins, între Caraşeu şi Valea Hotarului (aproximativ 4 kilometri), satul fiind dispus mai mult pe lungime, fără a avea prea multe străzi secundare, de-a lungul cursului Someşului.
Fiind parte componentă a Principatului Transilvaniei, satul Chelinţa a aparţinut pe tot parcursul existenţei sale de până în anul 1918, unor nobili maghiari locali, care erau deţinătorii aproape în exclusivitate a întregului pământ arabil şi nearabil.
Dacă până în anul 1553, satul aparține nobilului amintit din cetatea Chioarului, din anul 1564, satul Chelința aparține cetății Hododului, iar mai târziu, cetății Cehu-Silvaniei.
În anul 1569, satul trece în proprietatea lui Gyulai Laszlo, iar din 1570, revine conților unguri, Jaksi Boldijar și Mihai. Din 1579, trece în proprietatea familiei Gyulyfy Laszlo. Mai târziu, în anul 1797, întreaga suprafață de teren a satului Chelința, este divizată și dată în stăpânire conților unguri, Suskely David, Tildy Laszlo, Molnar Sigismund, Peleyi Laszlo, Tildy Mihai, iar, mai apoi, baronilor unguri, Huszar Iosif, Huszar Anton, Bornemisza Iosif; o mică parte îi revenea unui localnic, pe nume Gavriș Gheorghe.
Din perspectivă socială, locuitorii țărani ai satului, erau împărțiți în două categorii: o parte mică, erau țărani liberi, iar cei mai mulți erau iobagi. Astfel, la 1575, în satul Chelința existau 4 familii de iobagi, sub stăpânirea lui Gyulafy Laszlo, care, fiind foarte săraci, au fost scutiți de impozite, în timp ce restul iobagilor, plăteau impozite și danii nobililor unguri. Numărul acestora crește, la 1715, fiind cu 12 familii în plus, iar din anul 1720, încă 17 familii, cu toții siliți să plătească toate obligațiile existente la acea dată.
Teritoriul satului Chelința a aparținut până în secolul al XV-lea, din punct de vedere administrativ, „Cetății Aurii” (în ungurește, „Aranyismezö”), situată pe malul drept al Someșului, între Benesat și Cheud. Localnicii chelințani, ca și cei din satele învecinate, știu că această cetate ar fi fost construită(a aparținut) de haiducul maramureșean Pintea Viteazul.
Unii dintre locuitorii iobagi ai satului Chelința, s-au acoperit de glorie în timpul războaielor austro-turce de până la 1700;se știe din surse sigure că au existat chelințani care au participat inclusiv la asediul Vienei, în anul 1683, făcând parte din armata austriacă. Aceștia au fost distinși cu titluri nobiliare (amintind faptul că, la acea dată, Transilvania aparținea ca principat autonom, Porții otomane). Printre aceștia, putem aminti familiile Fechete și Sav, care au primit titlul de „nemeș” de la principele Ardealului, Mihail Apafi, reconfirmat mai apoi de către împăratul habsburg, Leopold I. Astfel, într-un document datat 1691, îl găsim pe Fechete Andriș, nobil din localitate, ca girant într-un proces, pentru un iobag local.
O statistică maghiară, din anul 1700, arată că în sat existau următoarele nume de familii: Fechete, Sav, Mătieș (Meteș), Gavriș, Bălaș, Mesaroș și Rus.
Sărăcirea populației era dată nu numai de condiția socială căreia oamenii îi aparțineau, ci și de desele inundații provocate de râul Someș. În cursul secolului al XVIII-lea, stăpânii unguri au folosit populația satului pentru a cultiva vița-de-vie.Nobilii unguri au folosit din plin întreaga forță de muncă a iobagilor satului, formată din 15 familii, cu 120 de suflete. Vinul de Chelința, de calitate extrem de bună și cu un parfum deosebit, era cunoscut până la Budapesta și Viena, toți nobilii din jur cumpărându-și parcele cu vie. Satul avea un sigiliu propriu încă din anul 1850, cu inscripția „Sigiliu Comunei Kelencze”. Emblema satului era un lot cu viață-de-vie, mai pronunțat, ieșite în evidență fiind, două corzi de viță legate cu un țăruș.
După anul 1700, satul a căpătat un aspect unitar, fără hiatusuri în interiorul zonelor locuite; pe Valea Hijului și, până la Valea Purcărețului, au locuit și locuiesc și azi țigani, în timp ce, de la Valea Purcărețului, în jos pe drum, pe Deal și până la Valea Vălceilor, români, iar de aici până la Valea Hotarului (și azi, chiar mai încolo cu cca. 300 de metri), iarăși țigani.
La începutul veacului al XVIII-lea, ținutul a fost cuprins de o foamete mare, datorită inundațiilor și recoltelor slabe. Pentru familiile care au primit drepturi nobiliare, nemeșii, situația a fost mai ușoară,deoarece aceștia erau scutiți de dări și robotă, primind și dreptul de a construi mori pe Someș. Acestea aduceau venituri foarte mari, proprietarii lor făcând parte din rândul aristocrației locale („bocotanii”). În condițiile în care aceștia nu se căsătoreau cu fiice de iobagi sau invers, în cursul secolului al XVIII-lea, se stabilesc în Chelința nobili străini precum: Roman din Sașa, Ghețe din Vărai, Ilieș (Iliș) din Benesat, Chiș din Vărai și Pop din Mireșul Mare.
Cum dările erau plătite numai de către locuitorii iobagi, o statistică realizată de către autoritățile maghiare la 1715, arată că dările au fost plătite în Chelința de 13 familii, cu 108 membrii; la 1720, numărul acestora a crescut la 17 familii, cu 153 membrii, iar la 1733, dările au fost plătite de 34 de familii.
O evidență religioasă din anul 1750 arată că, în Chelința, populația era de 274 de suflete, de religie greco-catolică.
Pe parcursul secolului al XVIII-lea, situația economică a iobagilor chelințani s-a mai îmbunătățit, deoarece toți cultivau loturile personale cu cereale, creșteau vite și li se permitea pășunatul în pădurile nobililor. Aceștia creșteau boi și vite, pe care le foloseau pentru a presta cele 3 zile pe săptămână de robotă pentru stăpânul lor. Întârzierea la lucru sau nehrănirea regulată și la timp a boilor, erau pedepsite cu, de la una la 25 de lovituri de bâtă.
În timpul lucrului erau supravegheați de către slujitorii nobilului care, nu le permitea nici un moment de odihnă; de aici a rezultat obiceiul mestecatului tutunului („țineau bagău”). De sărbătorile de iarnă, Crăciun și Anul Nou, erau obligați fiecare să-i dea nobilului câte o găină, 20 de ouă și 2 pui.
Revenind la statistica religioasă, vom constata, în primul rând, faptul că populația era de confesiune unită cu Roma și, în al doilea rând, că numărul acesteia este într-o continuă creștere: așa cum arătam și mai devreme, la 1750, erau 274 de suflete, iar la 1847, 499 de suflete. Începând cu anul 1896, constatăm în toate statisticile prezența țiganilor. Aceștia au fost aduși începând cu anul 1895, de către învățătorul Vasile Merlaș, care era și judele satului, pentru a lucra la construcția casei (locuită azi de către Mircea Merlaș, împreună cu familia). Revenind, să spunem că, la 1896, erau 625 de suflete, împreună cu țiganii (element etnic nelipsit de atunci și, majoritar astăzi), la 1906 – 644 de suflete, 1910 – 790 de suflete, 1920 – 749 de suflete. La 1930, cu ocazia primului recensământ din România Mare, era precizată populația pe etnii: 845 de suflete, din care 640 români, 183 țigani și 22 evrei.
În decursul existenței sale, satul Chelința a avut mai multe biserici. Consultând arhiva parohială Chelința în urmă cu mai mulți ani, am descoperit faptul că prima biserică a satului a fost construită în zona numită „Arini”, undeva pe la mijlocul secolului al XV-lea. Această biserică a fost mai apoi vândută satului Săplac (Aluniș) din județul Sălaj; biserica a fost construită în totalitate din lemn. A doua biserică a fost construită din piatră și acoperită cu șindrilă, pe deal, în anul 1725. Cea de-a treia și ultima, a fost construită în anul 1938, pe ulița principală a satului, ea servind și astăzi ca lăcaș de cult ortodox.
Primul preot amintit în actele bisericești este Pop Vasile, în anul 1733. Prima casă parohială a fost construită în timpul preotului Horincar Ignatie, pe grădina bisericii din deal. În anul 1872, în timpul preotului Simion Timofte, aceasta a fost mutată acolo unde este și astăzi, lângă Valea Lespezoii, fiind mai aproape de biserică și de zona centrală a satului.
Înainte de anul 1848, nu se putea vorbi de școală. Prima școală a fost construită după hotărârea sinodului vicarial de la Șimleul Silvaniei, din 1850, când s-a hotărât ca în fiecare sat să existe școală. Astfel, în anul 1854, primul învățător, Moise Conea, ținea cursuri cu copiii din sat într-o casă închiriată (nu se menționează unde). Drept bănci erau folosite niște scânduri sprijinite pe țăruși înfipți în pământ; se învăța din bucoavna cu litere latine și chirilice. Bucoavna, adică alfabetul, era scrisă pe niște cartoane care erau agățate pe pereți. Plata învățătorului era o mierță de mălai, adică 25 de kg/familie și 25 de cruceri (moneda imperială).
În anul 1868, a fost ridicat primul local de școală în Chelința, în locul numit Valea Glodului, cu bani adunați de la membrii comunității locale. Clădirea se compunea din: o sală de clasă, o tindă (anticameră) și o cameră de locuit pentru învățător.
În anul 1902, sub îndrumarea învățătorului Vasile Merlaș, s-a construit localul altei școli, mai mari, situată în centrul satului, mai spațioasă și mai frumoasă; era compusă din două săli de clasă, un coridor și o locuință cu două camere pentru învățător. Această clădire a servit ca școală până în anul 1966. În 1960, a fost construit localul școlii noi, în care se învață și azi, în locul numit Gura Uliței. Din anul 1966 și până în anul 1979, vechea clădire a școlii a servit drept cămin cultural, an în care a fost demolată, locul său fiind luat de un cămin cultural modern, cu o suprafață de 375 m2, care poartă numele rapsodului popular Emil Gavriș, originar din Chelința. De-a lungul anilor, aici s-au făcut diverse spectacole, serbări școlare, a folosit drept sală de cinema, a existat aici și o bibliotecă; de asemenea s-au organizat și încă se mai organizează nunți ale locuitorilor satului.
O serie de tineri români, care s-au format de-a lungul timpului ca mari specialiști în domeniile lor de activitate, au reușit să depășească dificultățile materiale sau barierele legate de caracterul patriarhal al satului. În perioada interbelică și, mai ales după aceea, în anii '60, '70 sau '80, mulți dintre aceștia s-au implicat, pe parcursul vacanțelor, în activitățile culturale ale satului sau comunei. Aportul lor la activitatea social-culturală a fost deosebit, o parte din ei participând cu tot felul de inițiative, în cadrul „Societății Culturale Tinerimea” din Ulmeni, înființată în anul 1926 la inițiativa lui Florian Covaciu-Ulmeanu, ofițer și, în același timp, medic militar, unul din cei care au pus bazele și au susținut Facultatea de medicină sportivă din cadrul Universității București.
Preotul Emil Negruțiu, autorul unei monografii a Ulmeniului, căreia din păcate i-a lipsit complexitatea, în toată dimensiunea ei, politică, economică, culturală, confesională – precizează faptul că, societatea în cauză a avut două ședințe mai semnificative, în urma cărora au fost obținute anumite avantaje pentru comună. Prima ședință ținută în 1933, când a fost organizată și planificată construirea unui monument al eroilor căzuți pentru apărarea patriei, la Ulmeni. A doua, ținută câțiva ani mai târziu, în 1935, a urmărit dezbaterea a o serie de probleme ale locuitorilor comunei și a obține cât mai multe revendicări de natură materială.
În anul 1926, chelințanii au obținut autorizație pentru construcția bărcii (luntre) de lemn, cu ajutorul căreia puteau trece râul, o dată maximum 13 persoane. După mai multe intervenții, în 1935, a fost obținută o nouă autorizație pentru construirea unui pod plutitor (bac), astăzi dezafectat, pentru trecerea carelor încărcate cu cereale și alte încărcături; a fost amplasat într-un loc convenabil, aproape de mijlocul satului, în dreptul Drumului Podului. În anii comunismului, adică în anul 1979, a început construcția unei punți pe cablu peste râul Someș care, din păcate, se va finaliza abia în anul 1995, cu trecere pietonală.
Azi, satul Chelinţa, parte integrantă, aşa cum am arătat în titlu, a localităţii urbane Ulmeni, aduce o contribuţie importantă, atât din perspectivă materială, cât şi spirituală pentru evoluţia dinamică a zonei şi pentru propăşirea socio-culturală a acesteia.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Posea, Grigore, Moldovan, Constantin, Posea, Aurora, Județele Patriei, ,,Județul Maramureș”, Editura Academiei R.S.R., București, 1980.
2. Cocean, Pompiliu, Geografia regională a României, Ministerul Educației și Cercetării, Proiectul pentru învățământ rural, București, 2005.
3. Tufescu, Ioan, România, Editura Științifică, București, 1974.
4. Coteţ, Petru, „Depresiunea Baia Mare în probleme de Geografie”, Vol.V, 1901-1904.
5. Petri, Mor, ,,Szilagy Varmegye monographiaja” (Monografia comitatului Sălaj), 1902, Vol. IV.
6. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj, ,,Cartea de Aur”
7. Consiliul Județean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Județului Sălaj, ,,Monografii sanitare, Monografia comunei Ulmeni”, nr. 224, întocmită de dr. Șandor Alexandru, medic de circumscripție, 3 august 1938.
8. Suciu, Coriolan, ,,Schiță monografică a Sălajului, Dicționarul istoric al localităților din Transilvania”, Vol. II, Editura Academiei, 1968, Consiliul Județean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Județului Sălaj.
9. . Bandula, Octavian, ,,Pe plaiuri maramureșene”, Editura Stadion, București, 1971.
10. Filipescu, Alexandru, ,,Istoria Maramureșului”, Baia Mare, 1940.
11. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Comitatul Solnocul de Mijloc, Urbari, 1999/1785.
12. Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea”, Vol. I, II, Editura Academiei R.S.R., București, 1967.
13. Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea”, Vol. I, II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
14. Păcurariu, Mircea, ,,Istoria bisericii ortodoxe române”, Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
15. Ulmeanu, Matei, „Pagini memoriale”, vol. I, Editura Solstițiu, Satu-Mare, 2000.
16. Arhivele Statului Baia Mare, Fondul Consiliului Popular Ulmeni, „Istoricul Comunei Ulmeni”.
Prof.Mircea Botiș
Pr.Radu Botiș
