 |
| Coperta noii cărţi |
Aurora Cristea – Maor Gruber
Intr-un scenariu apocaliptic al unui grup de cercetători ai
fenomenului de încălzire globală, aceştia au ajuns la concluzia că, până la
urmă, omenirea ori se va muta – câtă se va mai putea muta – pe altă planetă ori
se va prăpădi încet, încet, ca frunza toamnei, ultimele fiinţe de pe iubitul
nostru pământ ce vor muri veştejite (pardon de expresie!) fiind… femeile!
Bărbaţii vor muri primii în luptă pentru ocuparea unui loc
printre supravieţuitori continuau acei smintiţi de savanţi, dar femeile, aşa
zisa parte slabă şi neajutorată a lumii acesteia, lipsindu-le deprinderea
practică a războiului vor trata luptele doar ca imorale, nu le vor considera o ameninţare
iminentă şi vor supravieţui.
Şi m-am înfuriat tare pe aceşti marţafoi (şi desigur, şi
marţafoaice) în ipoteza lor. Cum e posibil să emită o astfel de enormitate
pseudoştiinţifică, prin care, în apocalipsa iminentă provocată de soarele „care
va da-n foc”, bărbaţii vor muri primii? Toată noaptea m-am zvârcolit în pat de
nervi dar dimineaţa mi-a venit mintea la cap: „- Uite domnule, mi-am zis, eu ca
bărbat, era să mor de inimă, s-a înfierbântat securea războiului în mine, pe
când, nici o femeie n-ar fi dat importanţă unei astfel de tâmpenii! Deci, au
dreptate savanţii, atunci când va muri soarele, ultimele care vor muri vor fi
femeile!”
Tot aşa fu şi când luai cunoştinţă cu „Povestea Danei”,
carte trimisă de Aurora Cristea la Editura Semănătorul. Am citit-o şi mi-am
zis: cum să mă aventurez eu, ca proaspăt editor, la publicarea unei cărţi ce
are ca subiect un avort care se termină tragic? Şi am cerut părerea colaboratorilor noştri, criticilor literari şi a unor scriitori mai apropiaţi.
Au lăudat cartea!
 |
| Vorbeşte Cezarina Adamescu. La stânga, Aurora Cristea |
Cezarina Adamescu: „De ce a
ales scriitoarea Aurora Cristea să scrie despre un astfel de caz în zilele
noastre, când, planning-ul familial este în vogă şi totul e astfel planificat
încât nu mai rămâne nici un pic de loc libertăţii umane ori moralei creştine,
este un adevărat act de curaj. Foarte multe femei ar zâmbi maliţios sau ar râde
de-a binelea, la auzul unui astfel de subiect bătătorit în toate filmele,
piesele de teatru, prozele lungi şi scurte, poeziile şi întreaga artă.
Cu toate acestea, subiectul nu este epuizat. Dacă ne
mai mişcă acest gen de literatură, înseamnă că nu suntem cu totul abrutizaţi,
pervertiţi, pierduţi sufleteşte. Mai există o mică speranţă pentru om, un fel
de luminiţă care pâlpâie firav, ca să ne facă să înţelegem că viaţa nu ne
aparţine, ea ne-a fost dăruită şi nu avem dreptul să abuzăm de ea, să ne batem
joc, să o socotim la cheremul şi cheful nostru.”
Iuliu Marius Morariu, Silviu Aurelian Jimborean: „Lucrarea conţine
astfel suspans, idilă, dramă, elemente care o recomandă cititorului dornic
să-şi ostoaie setea de literatură. Ea mai cuprinde însă şi un profund mesaj
moral, ceea ce face din ea o operă utilă şi din acest punct de vedere. Invităm
astfel devoratorii de best-selleruri, dar şi iubitorii de beletristică de
calitate să treacă pragul Danei şi să-i descătuşeze drama dintre coperţile
romanului.”
Şi aşa se făcu că, în socotinţa finală a întrebării cine câştigă
în acest subiect conflictual, prozatoarea Aurora Cristea se plasă pe primul loc
detaşat.
Nu mică mi-a fost mirarea când am primit de curând o nouă
carte cu subiect provocator. Pentru că trebuie să recunoaşteţi: să primeşti o
carte despre ororile războiului de la o prozatoare născută la câteva decenii
după cea de-a doua conflagraţie mondială, să ai ca personaje un ofiţer nazist
şi victime evrei, pe când tu n-ai avut niciodată de-a face în viaţa ta decât cu
religia ta ortodoxă, acesta da subiect!
Numai că de data asta, după prima reacţie colerică care nu
se justifica decât prin nişte idei vechi preconcepute, mi-am zis să mă apuc să
citesc pe îndelete cartea şi apoi să-mi dau cu părerea. Surpriză! Am citit
cartea pe nerăsuflate, ca pe un roman poliţist plin de suspans iar reflecţiile
nu încetează să mă copleşească.
Au dreptate cei care afirmă că femeile gândesc şi
reacţionează altfel decât bărbaţii. Ba
există voci care propun ca şi medicamentele să aibă doze diferite ale
constituentelor în funcţie nu numai de vârstă dar şi de sex. Total de acord! Dacă
această diferenţă de sensibilitate, sentimentalism, aplecare spre etică şi
estetică n-ar exista între sexe, Maor
Gruber n-ar fi existat niciodată! Şi în afară de specialiştii care se ocupă
prin meseria lor de fenomenul de violenţă la nivel mondial, puţine cărţi aidoma
celei scrise de prozatoarea Aurora Cristea ar mai fi tipărite.
Şi iată de ce! Cu toate că se vor împlini, la anul, 70 de
ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, anii de pace în lume se
pot număra pe degete. Coreea, Vietnam, Afganistan, Irak, Panama, America
Centrală, Orientul Mijlociu, Siria, Ucraina şi conflictele îngheţate din jurul
Mării Negre. Nu mai vorbim de terorismul internaţional care face zilnic
victime. Ca bărbaţi, luăm partea practică şi statistica de partea noastră şi
judecăm la rece. Ce-i de făcut?
Pentru femeia Aurora Cristea nu există însă nici calcule geostrategice
şi nici statistică oarbă. Ca toate femeile, ea are sentimente, creşte şi educă
vieţi şi suferă când în lume ura, măcelul, ororile şi sălbăticia nu numai că se
întâmplă dar ne îngrozesc prin nesimţirea de a fi arătate la televiziuni ca
subiecte cu mare „rating”.
Da, lumea e pe cale nu numai să-şi rateze pacea dar şi
bunul simţ! Cum să pui ca primă ştire în mass-media decapitarea unui om?
Autoarea dedică acest volum de proză „Fiicei mele Teodora”.
Oare n-ar trebui distribuită cartea şi în şcoli unde violenţa a atins cote greu
de acceptat? Pentru că istoria s-a scos din disciplinele obligatorii ale unor
trepte şcolare de învăţământ. Şi nimeni nu gândeşte că cu istoria s-au scos şi
învăţămintele ei!
Iată de ce e nevoie ca exemplul dat, prin scrierea
romanului Maor Gruber, al mamei
Teodorei, să fie urmat şi de alţi prozatori.
Tismana, 1 decembrie
2014
Nicolae N. Tomoniu,
director „Editura Semănătorul”
Notă. Felicitări doamnei Cristea pentru minunata carte pe care
a avut bunăvoinţa să mi-o trimită alături de o frumoasă icoană executată chiar
de dânsa. Fiind atât de înnobilată de cele mai bune sentimente, sper să mă
ierte pentru două lucruri:
- pentru că n-am
înţeles cu adevărat semnificaţia trimiterii frumoasei icoane decât după citirea
cărţii;
- pentru că nu mă pot
abţine să nu inserez aici primele pagini din carte, oricât s-ar supăra că n-am
cerut, mai întâi, această permisiune!
Prezentarea
de pe coperta IV a cărţii.
Romanul Aurorei Cristea nu este o demonstraţie de
virtuozitate stilistică - şi nici nu se doreşte a fi aşa ceva dar e cuceritor
la lectură prin fluxul său narativ şi firescul discursului prozastic.
Povestea curge cu o naturaleţe care te captează,
întâmplările şi răsturnările de situaţie se succed alert, fără căutarea
senzaţionalismului strident, ci numai prin ritmul unei vieţi ce parcurge
vremuri neobişnuite. Un roman despre un ofiţer nazist?, s-ar putea burzului
unii. Nu, zic eu, Maor Gruber e un
roman despre un om aflat sub apăsarea cumplită a unor timpuri detestabil-memorabile
şi despre ispăşirea sa ulterioară. Un erou care probabil n-a existat în
realitate, dar care a meritat, iată, să fie inventat.
Pentru că e bine să sperăm că realitatea copiază, uneori,
ficţiunea...
Aurora Cristea a obţinut anul trecut Premiul I la Concursul
Naţional de Proză „Ioan Slavici" organizat de revista Tribuna.
Ea a mai publicat volumele Povestea Danei (2012) şi Alte
povestiri (2013).
Claudiu Groza
Selecţiuni
din primele pagini ale cărţii
Aurora Cristea – Maor Gruber
„Războiul este o lecţie a istoriei pe care
niciodată
popoarele nu şi-o
amintesc îndeajuns”
Benito Mussolini
Introducere
Un război nu poate fi romanţat, el nu poate fi scris pentru
că orice ai scrie şi oricât de mult suflet ai putea depune în scrierile tale,
nu poate reflecta nici pe departe realitatea. Aşa este. Nu există cuvinte care
să exprime teroarea, frica, clipele groaznice petrecute cu avioanele deasupra
capului, ori teama că deşi exişti în clipa aceasta, în următoarea poţi fi
mutilat sau şters de pe faţa pământului. Poate că nici atunci nu ar fi o dramă
prea mare, însă gândul că celor dragi de lângă tine li s-ar putea întâmpla asta
în orice moment, îţi macină fiinţa, îşi sfâşie sufletul. Bunurile materiale în
sânul cărora îţi duci existenţa pot dispărea într-o clipă, iar ţie nu-ţi rămâne
decât să te bucuri că mai eşti încă în viaţă. Pentru cât timp? Nimeni nu poate
şti.
Războiul este iadul pe pământ.
S-au scris sute de cărţi s-au făcut mii de filme. Unii l-ar
putea considera un subiect epuizat.
Ei bine, nu. Niciodată nu putem spune că am scris sau am spus
tot ce se putea spune despre război, despre suferinţa oamenilor care au trăit
astfel de experienţe. O asemenea temă este inepuizabilă şi chiar dacă unii vor
spune că s-a ajuns la final, vor exista întotdeauna alţii care o vor lua de la
capăt, care vor păstra vie amintirea clipelor de spaimă trăite în trecut.
Pentru că aşa trebuie, pentru că nu este corect să uităm,
să îngropăm în istorie tot chinul suferit de bunicii sau străbunicii noştri Ei
au luptat pentru libertatea de care ne bucurăm noi acum şi ar trebui să le fim
veşnic recunoscători pentru asta.
Omenirea nu trebuie să uite atrocităţile făcute în cel
de-al doilea război mondial, lumea întreagă trebuie să-şi aducă aminte mereu de
măsurile represive luate împotriva evreilor, de lagăre şi de holocaust.
Am scris această carte mişcată sincer de suferinţa acestor evrei,
iar evenimentele istorice le-am scris inspirată fiind din cărţi, enciclopedii,
filme artistice şi documentare. Naraţiunea însă, eroii acestei cărţi, precum şi
viaţa celebrului medic chirurg cardiolog Maor Gruber sunt pură ficţiune, dar
asta nu înseamnă că nu ar putea foarte bine să fie şi adevărate. Totuşi, fac
precizarea expresă că orice asemănare cu personaje sau fapte din viaţa reală
este pur întâmplătoare. Menţionez că m-am născut creştin-ortodoxă, nu am alte
afinităţi religioase în afară de credinţa mea şi aşa voi rămâne până la
sfârşitul zilelor.
Mulţumesc pentru răbdarea de a-mi urmări scrierile în primul
rând fiicei mele, Teodora, căreia îi dedic această carte cu toată dragostea.
Mulţumesc, de asemenea, mamei mele care a trăit cu adevărat
clipele de coşmar ale războiului, precum şi celor care m-au susţinut şi care au
avut încredere în mine, numeroşilor mei prieteni.
autoarea
Capitolul I
Statele Unite ale Americii
Chicago, Illinois 1982
Poliţistul de
culoare, mândru de insigna de şerif pe care o purta la piept, luă poziţia de
drepţi, îşi umflă plămânii cu forţă şi expiră cu toată gura:
- În picioareeee!
Sala se ridică în semn de respect. Paisprezece juraţi îşi făcură
apariţia, intrând în sala de judecată în şir indian şi aşezându-se fiecare pe
locul lui, in două rânduri a câte şapte
scaune, pe două trepte. Apoi judecătorul intră şi el, apucă ciocănelul
judecătoresc al lui Thor şi-1 izbi cu putere de masă,ridică mâna dreapta in
dreptul ochilor şi citi de pe hârtie:
- Tribunalul Statelor Unite ale Americii, statul Illinois, oraşul
Chicago, în numele legii hotărăşte: inculpatul Maor Gruber se face vinovat de
crimă cu premeditare împotriva lui Philbert Schirach şi este condamnat la
pedeapsa capitală prin injecţie letală. Sentinţa nu poate fi atacată prin
recurs, fiind irevocabilă.
Rumoare generală, gălăgie, agitaţie continuă. Judecătorul părăsi
sala la fel de repede cum apăru. Maor Gruber privi în gol un timp, apoi ochii i
se umeziră şi ridică privirea încet. Surprins că nimeni nu-l privea, îşi roti ochii
agale până când dădu de alţi doi ochi care-l
priveau insistent. Să fie ură oare în acea privire? Să fie regret? Nu putea
distinge prea bine ce sentimente îi traversau, dar ştia sigur că lui îi venea
să plângă. Ochii aceia negri îl scrutau curioşi, vrând parcă să înţeleagă când
jumătatea de privire albastră, când pe cea verde, cerşind cu tărie un singur
cuvânt, o dezvinovăţire, o scuză, o iertare. Bietul Charles! îl ruga să facă un
gest nebunesc, nesăbuit, să înceapă să-şi strige nevinovăţia, să-i oprească pe toţi
într-o clipă şi să spună că totul nu-i decât o eroare judiciară, o greşeală
fantastică, un biet act stupid dintr-o piesă de teatru stupidă. Muţenia lui
Charles era cel mai puternic strigăt de disperare.
Şi Maor îl auzi.
Trecu de o primă clipă a uimirii, iar acum se gândi la ceea
ce făcuse.
O carieră de succes? Un medic specialist chirurg cardiolog renumit,
în mâinile căruia îşi puseseră speranţele sute ori poate mii de oameni de-a
lungul anilor? Da! Toate astea fuseseră până acum două luni, când gândul
răzbunării îi încolţise în minte devorându-i nopţile bucată cu bucată,
distrugându-i liniştea şi sfâşiindu-i trecutul clipă de clipă. Plângea în
coşmarul trezit dintr-o dată în toată fiinţa lui, după ani de zile în care
aproape că uitase, viaţa lui intrând pe un făgaş normal, ştergând cu buretele
sau pitind într-un colţ al inimii o copilărie nefericită, o familie nimicită, o
pată neagră pe imaculatul său suflet. Se întâmplase exact ceea ce îi era cel
mai tare teamă pe lumea asta: izvoarele trecutului îi inundau pământul fertil
al vieţii sale pline de satisfacţii şi împliniri, aşa cum viiturile inundă
casele, oraşele, răsadurile, dar şi animalele din curte.
Iar Charles plângea cu lacrimi mari curgându-i pe obraz, cu
privirea fixă către cel care îi fusese până nu de mult ca un tată, de la care
învăţase tot timpul că viaţa e mai presus de orice, că datoria faţă de cei
bolnavi este mai presus de nevoile personale, dar care acum era condamnat ca
orice criminal de rând, ca orice ucigaş nenorocit lipsit de scrupule şi de
suflet. Devotamentul lui Charles faţă de profesorul lui nu avea limite. Clocotul
pasiunii îi fierbea în sânge dragostea faţă de meserie şi orice ar fi spus şi
orice ar fi făcut Maor, pentru Charles reprezenta sublimul, admiraţia şi
infinita preţuire.
- Dragul meu Charles, înainte de a fi medic, trebuie să fii
om!, îi spunea adesea Maor, învăluindu-i chipul tânăr cu simpatie şi
înţelegere.
Iar Charles sărea în ajutorul lui Maor ori de câte ori avea
nevoie sau chiar şi când nu avea.
.........................
.........................
 |
| La casa de cultură din Galaţi |
