Maor Gruber - O apariţie editorială inedită a Aurorei Cristea

Coperta noii cărţi

Aurora Cristea – Maor Gruber

Intr-un scenariu apocaliptic al unui grup de cercetători ai fenomenului de încălzire globală, aceştia au ajuns la concluzia că, până la urmă, omenirea ori se va muta – câtă se va mai putea muta – pe altă planetă ori se va prăpădi încet, încet, ca frunza toamnei, ultimele fiinţe de pe iubitul nostru pământ ce vor muri veştejite (pardon de expresie!) fiind… femeile!

Bărbaţii vor muri primii în luptă pentru ocuparea unui loc printre supravieţuitori continuau acei smintiţi de savanţi, dar femeile, aşa zisa parte slabă şi neajutorată a lumii acesteia, lipsindu-le deprinderea practică a războiului vor trata luptele doar ca imorale, nu le vor considera o ameninţare iminentă şi vor supravieţui.

Şi m-am înfuriat tare pe aceşti marţafoi (şi desigur, şi marţafoaice) în ipoteza lor. Cum e posibil să emită o astfel de enormitate pseudoştiinţifică, prin care, în apocalipsa iminentă provocată de soarele „care va da-n foc”, bărbaţii vor muri primii? Toată noaptea m-am zvârcolit în pat de nervi dar dimineaţa mi-a venit mintea la cap: „- Uite domnule, mi-am zis, eu ca bărbat, era să mor de inimă, s-a înfierbântat securea războiului în mine, pe când, nici o femeie n-ar fi dat importanţă unei astfel de tâmpenii! Deci, au dreptate savanţii, atunci când va muri soarele, ultimele care vor muri vor fi femeile!”

Tot aşa fu şi când luai cunoştinţă cu „Povestea Danei”, carte trimisă de Aurora Cristea la Editura Semănătorul. Am citit-o şi mi-am zis: cum să mă aventurez eu, ca proaspăt editor, la publicarea unei cărţi ce are ca subiect un avort care se termină tragic?  Şi am cerut părerea colaboratorilor noştri,  criticilor literari şi a unor scriitori mai apropiaţi. Au lăudat cartea!

 

Vorbeşte Cezarina Adamescu. La stânga, Aurora Cristea

Cezarina Adamescu: „De ce a ales scriitoarea Aurora Cristea să scrie despre un astfel de caz în zilele noastre, când, planning-ul familial este în vogă şi totul e astfel planificat încât nu mai rămâne nici un pic de loc libertăţii umane ori moralei creştine, este un adevărat act de curaj. Foarte multe femei ar zâmbi maliţios sau ar râde de-a binelea, la auzul unui astfel de subiect bătătorit în toate filmele, piesele de teatru, prozele lungi şi scurte, poeziile şi întreaga artă.

Cu toate acestea, subiectul nu este epuizat. Dacă ne mai mişcă acest gen de literatură, înseamnă că nu suntem cu totul abrutizaţi, pervertiţi, pierduţi sufleteşte. Mai există o mică speranţă pentru om, un fel de luminiţă care pâlpâie firav, ca să ne facă să înţelegem că viaţa nu ne aparţine, ea ne-a fost dăruită şi nu avem dreptul să abuzăm de ea, să ne batem joc, să o socotim la cheremul şi cheful nostru.”

Iuliu Marius Morariu, Silviu Aurelian Jimborean: „Lucrarea conţine astfel suspans, idilă, dramă, elemente care o recomandă cititorului dornic să-şi ostoaie setea de literatură. Ea mai cuprinde însă şi un profund mesaj moral, ceea ce face din ea o operă utilă şi din acest punct de vedere. Invităm astfel devoratorii de best-selleruri, dar şi iubitorii de beletristică de calitate să treacă pragul Danei şi să-i descătuşeze drama dintre coperţile romanului.”

Şi aşa se făcu că, în socotinţa finală a întrebării cine câştigă în acest subiect conflictual, prozatoarea Aurora Cristea se plasă pe primul loc detaşat.

Nu mică mi-a fost mirarea când am primit de curând o nouă carte cu subiect provocator. Pentru că trebuie să recunoaşteţi: să primeşti o carte despre ororile războiului de la o prozatoare născută la câteva decenii după cea de-a doua conflagraţie mondială, să ai ca personaje un ofiţer nazist şi victime evrei, pe când tu n-ai avut niciodată de-a face în viaţa ta decât cu religia ta ortodoxă, acesta da subiect!

Numai că de data asta, după prima reacţie colerică care nu se justifica decât prin nişte idei vechi preconcepute, mi-am zis să mă apuc să citesc pe îndelete cartea şi apoi să-mi dau cu părerea. Surpriză! Am citit cartea pe nerăsuflate, ca pe un roman poliţist plin de suspans iar reflecţiile nu încetează să mă copleşească.

Au dreptate cei care afirmă că femeile gândesc şi reacţionează  altfel decât bărbaţii. Ba există voci care propun ca şi medicamentele să aibă doze diferite ale constituentelor în funcţie nu numai de vârstă dar şi de sex. Total de acord! Dacă această diferenţă de sensibilitate, sentimentalism, aplecare spre etică şi estetică n-ar exista între sexe, Maor Gruber n-ar fi existat niciodată! Şi în afară de specialiştii care se ocupă prin meseria lor de fenomenul de violenţă la nivel mondial, puţine cărţi aidoma celei scrise de prozatoarea Aurora Cristea ar mai fi tipărite.

Şi iată de ce! Cu toate că se vor împlini, la anul, 70 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, anii de pace în lume se pot număra pe degete. Coreea, Vietnam, Afganistan, Irak, Panama, America Centrală, Orientul Mijlociu, Siria, Ucraina şi conflictele îngheţate din jurul Mării Negre. Nu mai vorbim de terorismul internaţional care face zilnic victime. Ca bărbaţi, luăm partea practică şi statistica de partea noastră şi judecăm la rece. Ce-i de făcut?

Pentru femeia Aurora Cristea nu există însă nici calcule geostrategice şi nici statistică oarbă. Ca toate femeile, ea are sentimente, creşte şi educă vieţi şi suferă când în lume ura, măcelul, ororile şi sălbăticia nu numai că se întâmplă dar ne îngrozesc prin nesimţirea de a fi arătate la televiziuni ca subiecte cu mare „rating”.

Da, lumea e pe cale nu numai să-şi rateze pacea dar şi bunul simţ! Cum să pui ca primă ştire în mass-media decapitarea unui om?  

Autoarea dedică acest volum de proză „Fiicei mele Teodora”. Oare n-ar trebui distribuită cartea şi în şcoli unde violenţa a atins cote greu de acceptat? Pentru că istoria s-a scos din disciplinele obligatorii ale unor trepte şcolare de învăţământ. Şi nimeni nu gândeşte că cu istoria s-au scos şi învăţămintele ei!

Iată de ce e nevoie ca exemplul dat, prin scrierea romanului Maor Gruber, al mamei Teodorei, să fie urmat şi de alţi prozatori. 

Tismana, 1 decembrie 2014

Nicolae N. Tomoniu,

director „Editura Semănătorul”

Notă. Felicitări doamnei Cristea pentru minunata carte pe care a avut bunăvoinţa să mi-o trimită alături de o frumoasă icoană executată chiar de dânsa. Fiind atât de înnobilată de cele mai bune sentimente, sper să mă ierte pentru două lucruri:

-     pentru că n-am înţeles cu adevărat semnificaţia trimiterii frumoasei icoane decât după citirea cărţii;

-         pentru că nu mă pot abţine să nu inserez aici primele pagini din carte, oricât s-ar supăra că n-am cerut, mai întâi, această permisiune!

Prezentarea de pe coperta IV a cărţii.

Romanul Aurorei Cristea nu este o demonstraţie de virtuozitate stilistică - şi nici nu se doreşte a fi aşa ceva dar e cuceritor la lectură prin fluxul său narativ şi firescul discursului prozastic.

Povestea curge cu o naturaleţe care te captează, întâmplările şi răsturnările de situaţie se succed alert, fără căutarea senzaţionalismului strident, ci numai prin ritmul unei vieţi ce parcurge vremuri neobişnuite. Un roman despre un ofiţer nazist?, s-ar putea burzului unii. Nu, zic eu, Maor Gruber e un roman despre un om aflat sub apăsarea cumplită a unor timpuri detestabil-memorabile şi despre ispăşirea sa ulterioară. Un erou care probabil n-a existat în realitate, dar care a meritat, iată, să fie inventat.

Pentru că e bine să sperăm că realitatea copiază, uneori, ficţiunea...

Aurora Cristea a obţinut anul trecut Premiul I la Concursul Naţional de Proză „Ioan Slavici" organizat de revista Tribuna.

Ea a mai publicat volumele Povestea Danei (2012) şi Alte povestiri (2013).

Claudiu Groza

Selecţiuni din primele pagini ale cărţii

Aurora Cristea – Maor Gruber

 „Războiul este o lecţie a istoriei pe care niciodată

popoarele nu şi-o amintesc îndeajuns”

Benito Mussolini

Introducere

Un război nu poate fi romanţat, el nu poate fi scris pentru că orice ai scrie şi oricât de mult suflet ai putea depune în scrierile tale, nu poate reflecta nici pe departe realitatea. Aşa este. Nu există cuvinte care să exprime teroarea, frica, clipele groaznice petrecute cu avioanele deasupra capului, ori teama că deşi exişti în clipa aceasta, în următoarea poţi fi mutilat sau şters de pe faţa pământului. Poate că nici atunci nu ar fi o dramă prea mare, însă gândul că celor dragi de lângă tine li s-ar putea întâmpla asta în orice moment, îţi macină fiinţa, îşi sfâşie sufletul. Bunurile materiale în sânul cărora îţi duci existenţa pot dispărea într-o clipă, iar ţie nu-ţi rămâne decât să te bucuri că mai eşti încă în viaţă. Pentru cât timp? Nimeni nu poate şti.

Războiul este iadul pe pământ.

S-au scris sute de cărţi s-au făcut mii de filme. Unii l-ar putea considera un subiect epuizat.

Ei bine, nu. Niciodată nu putem spune că am scris sau am spus tot ce se putea spune despre război, despre suferinţa oamenilor care au trăit astfel de experienţe. O asemenea temă este inepuizabilă şi chiar dacă unii vor spune că s-a ajuns la final, vor exista întotdeauna alţii care o vor lua de la capăt, care vor păstra vie amintirea clipelor de spaimă trăite în trecut.

Pentru că aşa trebuie, pentru că nu este corect să uităm, să îngropăm în istorie tot chinul suferit de bunicii sau străbunicii noştri Ei au luptat pentru libertatea de care ne bucurăm noi acum şi ar trebui să le fim veşnic recunoscători pentru asta.

Omenirea nu trebuie să uite atrocităţile făcute în cel de-al doilea război mondial, lumea întreagă trebuie să-şi aducă aminte mereu de măsurile represive luate împotriva evreilor, de lagăre şi de holocaust.

Am scris această carte mişcată sincer de suferinţa acestor evrei, iar evenimentele istorice le-am scris inspirată fiind din cărţi, enciclopedii, filme artistice şi documentare. Naraţiunea însă, eroii acestei cărţi, precum şi viaţa celebrului medic chirurg cardiolog Maor Gruber sunt pură ficţiune, dar asta nu înseamnă că nu ar putea foarte bine să fie şi adevărate. Totuşi, fac precizarea expresă că orice asemănare cu personaje sau fapte din viaţa reală este pur întâmplătoare. Menţionez că m-am născut creştin-ortodoxă, nu am alte afinităţi religioase în afară de credinţa mea şi aşa voi rămâne până la sfârşitul zilelor.

Mulţumesc pentru răbdarea de a-mi urmări scrierile în primul rând fiicei mele, Teodora, căreia îi dedic această carte cu toată dragostea.

Mulţumesc, de asemenea, mamei mele care a trăit cu adevărat clipele de coşmar ale războiului, precum şi celor care m-au susţinut şi care au avut încredere în mine, numeroşilor mei prieteni.

                                                                                                  autoarea

Capitolul I

Statele Unite ale Americii

Chicago, Illinois 1982

Poliţistul de culoare, mândru de insigna de şerif pe care o purta la piept, luă poziţia de drepţi, îşi umflă plămânii cu forţă şi expiră cu toată gura:

- În picioareeee!

Sala se ridică în semn de respect. Paisprezece juraţi îşi făcură apariţia, intrând în sala de judecată în şir indian şi aşezându-se fiecare pe locul lui, in două rânduri a câte şapte
scaune, pe două trepte. Apoi judecătorul intră şi el, apucă ciocănelul judecătoresc al lui Thor şi-1 izbi cu putere de masă,ridică mâna dreapta in dreptul ochilor şi citi de pe hârtie:

- Tribunalul Statelor Unite ale Americii, statul Illinois, oraşul Chicago, în numele legii hotărăşte: inculpatul Maor Gruber se face vinovat de crimă cu premeditare împotriva lui Philbert Schirach şi este condamnat la pedeapsa capitală prin injecţie letală. Sentinţa nu poate fi atacată prin recurs, fiind irevocabilă.

Rumoare generală, gălăgie, agitaţie continuă. Judecătorul părăsi sala la fel de repede cum apăru. Maor Gruber privi în gol un timp, apoi ochii i se umeziră şi ridică privirea încet. Surprins că nimeni nu-l privea, îşi roti ochii agale până când dădu de alţi doi ochi care-l  priveau insistent. Să fie ură oare în acea privire? Să fie regret? Nu putea distinge prea bine ce sentimente îi traversau, dar ştia sigur că lui îi venea să plângă. Ochii aceia negri îl scrutau curioşi, vrând parcă să înţeleagă când jumătatea de privire albastră, când pe cea verde, cerşind cu tărie un singur cuvânt, o dezvinovăţire, o scuză, o iertare. Bietul Charles! îl ruga să facă un gest nebunesc, nesăbuit, să înceapă să-şi strige nevinovăţia, să-i oprească pe toţi într-o clipă şi să spună că totul nu-i decât o eroare judiciară, o greşeală fantastică, un biet act stupid dintr-o piesă de teatru stupidă. Muţenia lui Charles era cel mai puternic strigăt de disperare.

Şi Maor îl auzi.                                           

Trecu de o primă clipă a uimirii, iar acum se gândi la ceea ce făcuse.

O carieră de succes? Un medic specialist chirurg cardiolog renumit, în mâinile căruia îşi puseseră speranţele sute ori poate mii de oameni de-a lungul anilor? Da! Toate astea fuseseră până acum două luni, când gândul răzbunării îi încolţise în minte devorându-i nopţile bucată cu bucată, distrugându-i liniştea şi sfâşiindu-i trecutul clipă de clipă. Plângea în coşmarul trezit dintr-o dată în toată fiinţa lui, după ani de zile în care aproape că uitase, viaţa lui intrând pe un făgaş normal, ştergând cu buretele sau pitind într-un colţ al inimii o copilărie nefericită, o familie nimicită, o pată neagră pe imaculatul său suflet. Se întâmplase exact ceea ce îi era cel mai tare teamă pe lumea asta: izvoarele trecutului îi inundau pământul fertil al vieţii sale pline de satisfacţii şi împliniri, aşa cum viiturile inundă casele, oraşele, răsadurile, dar şi animalele din curte.

Iar Charles plângea cu lacrimi mari curgându-i pe obraz, cu privirea fixă către cel care îi fusese până nu de mult ca un tată, de la care învăţase tot timpul că viaţa e mai presus de orice, că datoria faţă de cei bolnavi este mai presus de nevoile personale, dar care acum era condamnat ca orice criminal de rând, ca orice ucigaş nenorocit lipsit de scrupule şi de suflet. Devotamentul lui Charles faţă de profesorul lui nu avea limite. Clocotul pasiunii îi fierbea în sânge dragostea faţă de meserie şi orice ar fi spus şi orice ar fi făcut Maor, pentru Charles reprezenta sublimul, admiraţia şi infinita preţuire.

- Dragul meu Charles, înainte de a fi medic, trebuie să fii om!, îi spunea adesea Maor, învăluindu-i chipul tânăr cu simpatie şi înţelegere.

Iar Charles sărea în ajutorul lui Maor ori de câte ori avea nevoie sau chiar şi când nu avea.

 .........................

.........................

La casa de cultură din Galaţi