Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 20 iunie 2012

CARAGIALE. SCRIITORUL, SOCIETATEA, OPERA.


CARAGIALE.

SCRIITORUL, SOCIETATEA, OPERA.

  
Prof. Traian D. Lazăr

Noua ediţie revăzută şi adăugită a Operelor lui I. L. Caragiale apărută în colecţia Opere Fundamentale sub înaltul patronaj al Academiei Române şi a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a pus la îndemâna cercetătorilor, comentatorilor şi publicului un vast material ce reconfirmă adaptabilitatea şi mobilitatea, fizică şi spirituală a lui Caragiale. Scriitorul însuşi ne oferă materialul necesar pentru înţelegerea multiplelor faţete ale personalităţii sale şi  a discerne în ce măsură, faptele sale şi opera, izvorăsc din necesităţile luptei pentru existenţă ori din filozofia sa de viaţă. Revistele literare şi revistele de cultură au valorificat această sursă în funcţie de preferinţele redactorilor şi ale cititorilor.
La 17 ani, tânărul Caragiale este republican. Îndeplineşte, după propria mărturisire, funcţia de subcomisar de poliţie al Republicii de la Ploieşti. Revenea ploieştenilor misiunea ca, acum, în Anul Caragiale să evidenţieze „modul cum a fost reflectată Republica de la Ploieşti în câteva scrieri ale lui Caragiale.” Şi au făcut-o. Cu pricepere şi afecţiune. (Nicolae Dumitrescu în revista Atitudini nr. 3,4/2012). Însuşi Caragiale sublinia valoarea documentară a relatărilor sale privind mişcarea antidinastică din 1870: „voiesc să contribui şi eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric,” reliefând greutatea mărturiei sale întrucât a participat la eveniment nu doar ca simplu „cetăţean al acestei republici … nu în calitate de gură cască, ci în calitate oficială.” Autorul, ploieştean fiind, interpretează ad litteram spusele lui nenea Iancu şi deduce că „acest episod s-ar fi şters complet din memoria colectivă, dacă talentul lui Caragiale … n-ar fi stăruit asupra acestuia.” Istoricii ştiu însă că faptele sociale sunt consemnate în surse multiple şi sunt avizaţi asupra subiectivismului memoriilor literare. Interesele adolescentului Caragiale, de la 1870, sunt altele decât ale scriitorului Caragiale, de la 1896, când scrie despre isprăvile sale republicane. La 1870, tânărul Caragiale era un biet copist la Tribunalul Prahova, cu un tată bolnav şi o familie cu dificultăţi materiale, având concepţii social-politice imprecis conturate, un om uşor de antrenat în orice agitaţie socială. La 1896 însă…
Practicarea gazetăriei îl maturizase pe Caragiale. Dobândise notorietate ca autor dramatic. Avea un nume şi un prestigiu de apărat. Îşi promova propriile interese şi nu se lăsa uşor dus de curentele sociale. Se schimbaseră şi raporturile sale cu regimul. În 1881 regina Elisabeta asistase la premiera Scrisorii pierdute şi dăduse semnalul aplauzelor. În 1888 devenise director al Teatrului Naţional Bucureşti şi Director General al Teatrelor, poate cu sprijinul reginei. Participa acum la cenaclul literar de la Palatul regal şi proiecta reprezentarea pe scena naţionalului bucureştean a unei piese scrise de regină. Valorificarea recentă a unei surse puţin folosită de cercetătorii anteriori (vezi revista Apostrof nr. 3/2012), ni-l arată ca director, pentru o lună, al teatrului regal de la Sinaia, comesean al regelui Carol I, organizator al spectacolelor festive desfăşurate la Peleş  în cinstea prinţului moştenitor al Marii Britanii, viitorul rege Eduard al VII-lea, mândrindu-se faţă de actorii TNB că prinţul i-a strâns mâna. Caragiale era în pas cu evoluţia societăţii epocii. Fostul prezident al republicii ploieştene intrase de la 1878 în slujba Casei regale, iar între 1880 şi 1892 a fost aghiotant al regelui. Comisarul poliţiei republicii, Stan Popescu devenise subdirector la puşcăria locală, iar urzitorii din umbră ai mişcării antidinastice guvernau în armonie cu regele (1876-1888). Şi, ca în cele mai savuroase comedii caragialiene fostul subcomisar al republicii ploieştene, ajuns patron de berărie bucureşteană, aflat în pericol de faliment, solicită regelui, la sfârşitul anului 1894, un împrumut. Pentru că îşi însuşise bine practicile societăţii în care trăia, Caragiale încearcă să-l înşele pe rege cerând o sumă mai mare decât cea necesară evitării falimentului. Ca să-i rămână o rezervă! Regele se dovedeşte însă bine informat şi-l împrumută cu exact suma necesară. (Marin Bucur, O biografie a lui I. L. Caragiale, ed. CR 1989, p. 396).  Poate că solicitarea împrumutului şi exagerarea sumei solicitate nu au reprezentat decât forma folosită de Caragiale pentru a-l determina pe Carol I să-l răsplătească, indirect, pentru traducerea nuvelei Răzbunare a reginei Elisabeta (Carmen Sylva), publicată în ianuarie 1894.
E de mirare aşa dar că scriitorul Caragiale oglindeşte în scrierile sale evenimentele legate de republica de la Ploieşti cu ironie, persiflând faptele şi personajele? Cetăţean şi scriitor prudent el nu are curajul să-şi mărturisească public isprăvile republicane decât la 1896, „când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei” (I.L. Caragiale, Boborul) şi atunci cu un aer de autoironie.
Eminescu avea dreptate: „Lumea e aşa cum este/ Şi ca dânsa suntem noi.”  Aşa a fost şi omul-Caragiale, iar scriitorul  ne-a arătat cum a fost el şi cum suntem noi.