CARAGIALE.
SCRIITORUL, SOCIETATEA, OPERA.
Prof. Traian D. Lazăr
Noua ediţie
revăzută şi adăugită a Operelor lui I. L. Caragiale apărută în colecţia Opere
Fundamentale sub înaltul patronaj al Academiei Române şi a Fundaţiei Naţionale
pentru Ştiinţă şi Artă a pus la îndemâna cercetătorilor, comentatorilor şi
publicului un vast material ce reconfirmă adaptabilitatea şi mobilitatea,
fizică şi spirituală a lui Caragiale. Scriitorul însuşi ne oferă materialul
necesar pentru înţelegerea multiplelor faţete ale personalităţii sale şi a discerne în ce măsură, faptele sale şi
opera, izvorăsc din necesităţile luptei pentru existenţă ori din filozofia sa
de viaţă. Revistele literare şi revistele de cultură au valorificat această
sursă în funcţie de preferinţele redactorilor şi ale cititorilor.
La 17 ani,
tânărul Caragiale este republican. Îndeplineşte, după propria mărturisire,
funcţia de subcomisar de poliţie al Republicii de la Ploieşti. Revenea
ploieştenilor misiunea ca, acum, în Anul Caragiale să evidenţieze „modul cum a
fost reflectată Republica de la Ploieşti în câteva scrieri ale lui Caragiale.”
Şi au făcut-o. Cu pricepere şi afecţiune. (Nicolae Dumitrescu în revista
Atitudini nr. 3,4/2012). Însuşi Caragiale sublinia valoarea documentară a
relatărilor sale privind mişcarea antidinastică din 1870: „voiesc să contribui
şi eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric,” reliefând
greutatea mărturiei sale întrucât a participat la eveniment nu doar ca simplu
„cetăţean al acestei republici … nu în calitate de gură cască, ci în calitate
oficială.” Autorul, ploieştean fiind, interpretează ad litteram spusele lui
nenea Iancu şi deduce că „acest episod s-ar fi şters complet din memoria
colectivă, dacă talentul lui Caragiale … n-ar fi stăruit asupra acestuia.”
Istoricii ştiu însă că faptele sociale sunt consemnate în surse multiple şi
sunt avizaţi asupra subiectivismului memoriilor literare. Interesele
adolescentului Caragiale, de la 1870, sunt altele decât ale scriitorului
Caragiale, de la 1896, când scrie despre isprăvile sale republicane. La 1870,
tânărul Caragiale era un biet copist la Tribunalul Prahova, cu un tată bolnav
şi o familie cu dificultăţi materiale, având concepţii social-politice imprecis
conturate, un om uşor de antrenat în orice agitaţie socială. La 1896 însă…
Practicarea
gazetăriei îl maturizase pe Caragiale. Dobândise notorietate ca autor dramatic.
Avea un nume şi un prestigiu de apărat. Îşi promova propriile interese şi nu se
lăsa uşor dus de curentele sociale. Se schimbaseră şi raporturile sale cu
regimul. În 1881 regina Elisabeta asistase la premiera Scrisorii pierdute şi
dăduse semnalul aplauzelor. În 1888 devenise director al Teatrului Naţional
Bucureşti şi Director General al Teatrelor, poate cu sprijinul reginei.
Participa acum la cenaclul literar de la Palatul regal şi proiecta
reprezentarea pe scena naţionalului bucureştean a unei piese scrise de regină. Valorificarea
recentă a unei surse puţin folosită de cercetătorii anteriori (vezi revista
Apostrof nr. 3/2012), ni-l arată ca director, pentru o lună, al teatrului regal
de la Sinaia, comesean al regelui Carol I, organizator al spectacolelor festive
desfăşurate la Peleş în cinstea
prinţului moştenitor al Marii Britanii, viitorul rege Eduard al VII-lea,
mândrindu-se faţă de actorii TNB că prinţul i-a strâns mâna. Caragiale era în
pas cu evoluţia societăţii epocii. Fostul prezident al republicii ploieştene
intrase de la 1878 în slujba Casei regale, iar între 1880 şi 1892 a fost
aghiotant al regelui. Comisarul poliţiei republicii, Stan Popescu devenise
subdirector la puşcăria locală, iar urzitorii din umbră ai mişcării
antidinastice guvernau în armonie cu regele (1876-1888). Şi, ca în cele mai
savuroase comedii caragialiene fostul subcomisar al republicii ploieştene,
ajuns patron de berărie bucureşteană, aflat în pericol de faliment, solicită
regelui, la sfârşitul anului 1894, un împrumut. Pentru că îşi însuşise bine
practicile societăţii în care trăia, Caragiale încearcă să-l înşele pe rege
cerând o sumă mai mare decât cea necesară evitării falimentului. Ca să-i rămână
o rezervă! Regele se dovedeşte însă bine informat şi-l împrumută cu exact suma
necesară. (Marin Bucur, O biografie a lui I. L. Caragiale, ed. CR 1989, p.
396). Poate că solicitarea împrumutului
şi exagerarea sumei solicitate nu au reprezentat decât forma folosită de
Caragiale pentru a-l determina pe Carol I să-l răsplătească, indirect, pentru
traducerea nuvelei Răzbunare a reginei Elisabeta (Carmen Sylva), publicată în
ianuarie 1894.
E de mirare
aşa dar că scriitorul Caragiale oglindeşte în scrierile sale evenimentele
legate de republica de la Ploieşti cu ironie, persiflând faptele şi
personajele? Cetăţean şi scriitor prudent el nu are curajul să-şi mărturisească
public isprăvile republicane decât la 1896, „când sper că s-a prescris vina mea
contra monarhiei” (I.L. Caragiale, Boborul) şi atunci cu un aer de autoironie.
Eminescu avea dreptate: „Lumea e aşa cum este/ Şi ca dânsa suntem noi.” Aşa a fost şi omul-Caragiale, iar scriitorul ne-a arătat cum a fost el şi cum suntem noi. 