Aforism:
„Canada, o ţară păduroasă şi placidă!”
Călător în altă lume
(Spicuiri
importante pentru acele vremuri)
 |
| Toronto, Down Town |
Partea a II - a
TORONTO METROPOLITAN
Toronto este reşedinţa provinciei Ontario, cea mai
industrializată din cele zece, dintre
care șase sunt continentale și patru oceanice,
având o suprafaţă de cinci ori mai mare decât a României. Aici îşi are
sediul guvernul cu tot ceea ce ţine de conducerea unui stat, precum şi
consulatele țărilor care au relaţii diplomatice cu Canada,
printre care şi România. Canada face parte din Comenwalth, fost dominion
britanic, cu statut de Monarhie Constituțională și cu un guvernator general.
Ca organizare,
metropola - fără a socoti populaţia oraşelor satelit alăturate insesizabil de
capitala provinciei - are o populaţie de peste 2,6 milioane locuitori și este împărţită în şase oraşe independente. Fiecare
oraş/sector are primărie, deci este autonom, și asigură
funcţionarea treburilor gospodăreşti, cu specificul fiecăreia, lucru remarcat
prin dezvoltarea inegală a acestora. Mijloacele de transport în comun (metrou,
tramvai şi autobuze) constituie „mărul
discordiei”. Prin circulația lor dintr-un
sector/oraș în altul,
cheltuielile de întreţinere şi
exploatare, dau naştere la discuţii până la nivel guvernamental. Cum se va
rezolva această dilemă, timpul va decide. Poate am ocazia s-o văd şi pe
aceasta.
Oraşele/sector
componente sunt: City of Toronto, York, East York, North York, Scarborurg şi
Etobicoke. Capitala țării noastre
este împărțită în sectoare numerotate.
City
of Toronto care dă denumirea întregii metropole, este punctul sorginte al
aşezării întemeiat de către englezi în secolul XVIII-lea ca port pe malul lacului Ontario. Destinația lui a fost - încărcarea vapoarelor cu lemnul exploatat
la acea vreme. Construirea clădirilor importante s-a făcut în stil european,
după canoanele din Regatul Marii Britanii. Străzile principale, acum mari
bulevarde, au fost proiectate în linie dreaptă, de la est la vest şi de la nord
la sud, formând carouri de dimensiuni aproape egale, cu linii paralele,
asigurând ca în interiorul patrulaterelor create să se realizeze străzile şi
construcţiile de locuinţe pe suprafeţe de teren aproximativ egale. Aici casele
sunt îngrămădite, lipite unele de altele, parcă s-a vrut să nu se facă risipă
de teren, deşi eu cred că atunci criteriul a fost altul; să fie concentrate
pentru asigurarea egală a condiţiilor de administrare, ordine, întreţinere
comunală şi siguranţă. Comunitatea trebuia păzită de animalele sălbatice ce atacau
oamenii, dar şi de răufăcătorii umani cărora li se luaseră pământul cu
bogățiile lui cu tot(*.
*) Populația
băștinașă care, se mai găsește și acum în rezervații având statut special, sunt indieni amerindieni și pe vremuri trăiau
numai din vânat și agricultură. Teoria predominantă este: „Ei provin din populații
asiatice care, acum 150.000-200.000 de ani, au trecut în America de Nord prin
ceea ce este astăzi strâmtoarea Behring, in perioade geo climatice in care
strâmtoarea era acoperita de gheţuri si se putea traversa pe jos.”
Toronto
face parte din așa zisă Potcoavă de aur - localități care înconjoară lacul
Ontario în porțiunea Hamilton, Niagara Falls, St. Catharines,
Toronto – întinsă pe o lungime de aproximativ 150 km. Aici locuiesc peste
7,5 milioane de locuitori din 30,2 milioane câți are întreaga Canadă.
Construcţiile
vechi care se mai menţin şi acum, sunt de dimensiuni mici, făcute din material
lemnos - se văd scândurile pereţilor exteriori - cu camere puţine, având
intrare direct din trotuar, care şi el este îngust ca şi strada ce nu depăşeşte
6 m.
lăţime. Arhitectura este aproximativ aceeaşi pentru toate locuinţele care
seamănă între ele, că, dacă vii seara puţin ameţit, încurci casa ta cu alta şi
te poţi trezi la vecină, mai ales dacă este şi singură.
La
câţiva kilometri de lac se termină şesul şi începe zona colinară cu pante
repezi, chiar abrupte, menţinându-se concepţia economiei de teren. Locuinţele
sunt „spânzurate” pe pantele dealului, aşezate pe curbele de nivel, iar accesul
din stradă la casă se face pe scări ,unele cu zeci de trepte, cândva
confecţionate din lemn şi acum, unde
materialul a putrezit, din beton.
Nu
mă miră povestea că la finele secolului al XIX-lea, Toronto a ars din temelii
ca urmare al unui devastator incendiu. La asemenea îngrămădeală de imobile
făcute din lemn de brad sau cedru şi aşezate pe asemenea pante, cu mijloacele
de stins incendiul existente atunci, oraşul a ars aproape în întregime. Cu
timpul au fost luate toate măsurile de prevenire şi combatere a focului
deschis. Orice stradă, indiferent de poziţia pe care o are, este prevăzută cu
hidranţi dispuşi din sută în sută de metri înălţaţi deasupra solului la 80 cm. cu diametrul de 25 cm având fiecare câte trei
mufe de prinderea furtunilor de incendiu. Sunt în grija pompierilor
locali, vopsiţi în roşu pentru evitarea
corodării şi identificării lor cu uşurinţă, iar
toamna şi primăvara sunt conservați și respectiv
verificaţi privind funcţionalitatea lor.
Acum
fiecare clădire are în mod obligatoriu
în dotare, stingătoare cu spumă de carbon şi furtunuri cuplate la instalaţia de
apă pentru stins incendiul. Sunt aşezate într-o nișă cu geam marcat cu litera -H- în loc cât mai vizibil, de regulă undeva
la intrare. De asemenea, casele sunt prevăzute cu instalaţii de avertizare a
fumului și gazelor în încăpere, care dau alarma şi la cel
degajat de un minuscul prăjitor de pâine în care au ars două felii de pâine. În
Canada este interzis fumatul în locurile publice, pe holuri, în lifturi etc. În
activităţile gospodăreşti ca, preparatul hranei și spălatul
rufelor, pentru siguranța
construcţiilor, se foloseşte energia electrică, iar cablurile de alimentare
sunt numai din cupru în înveliș ignifug.
În
zonele cu clădiri zgârie nori se mai găsesc şi micile construcţii
arhaice a căror prezență nu
incomodează. Ba, dimpotrivă! Ca proprietar al unui asemenea imobil ai voie să-l
modernizezi la interior, dar la exterior să nu le strici forma şi aspectul
iniţial. Ele sunt destinate ca spaţiu de locuit, cabinete de lucru, buticuri şi
nu deranjează pe nimeni cu ţinuta lor arhaică. Sunt o mărturie peste timp a începutului
unei ere civilizate în aceste locuri. Este de remarcat faptul că marile blocuri
și mallurile care s-au construit în aceste
zone, păstrează distanţa de vechile construcţii; nu le sufocă, nu le
aglomerează spațiul prin
numărul populaţiei care lucrează sau locuieşte în ele. Pentru fiecare clădire
se are în vedere realizarea locurilor de parcarea mașinilor; subteran pe două/trei niveluri și în exterior, în număr dublu de câte apartamente
sunt, sau pe număr câți funcționari are. Nu există bloc fără piscină. La cele mai
vechi sunt amplasate în exterior, la cele noi în interiorul blocurilor la
parter, și pot fi folosite și iarna.
Permanent sunt supravegheate. Intrarea este contracost și suma este modică. Iarna lungă canadiană poate fi mai ușor suportată fiindcă în aceste bazine cu apă caldă menținută non stop, se poate face baie în programul stabilit.
Sub supravegherea instructorilor, copiii de
2-3 ani sunt aduși pentru a învăța înotul.
Le-am
admirat şi mi-am adus aminte de acasă, unde fizionomia oraşelor noastre
mutilate barbar şi nemilos au fost transformate în cartiere de blocuri hidoase
şi nefuncţionale chiar pentru locuit. Clădiri de patrimoniu - adevărate
bijuterii arhitectonice - au fost dărâmate pentru a face loc unor mastodonţi cu
aspect de cazărmi pavilionare, în care
trebuiau strămutaţi ţăranii cărora li se luase amărâta glie de pământ,
transformându-i în timp, din cetăţeni
respectuoşi, în mahalagii obraznici şi mitocani.
*
În
anul 1786 municipalitatea oraşului Toronto a hotărât ca Yonge Street, care străbate oraşul de la nord la
sud să fie strada de referinţă pe această direcţie, delimitând partea estică de
cea vestică şi să aibă o lungime de 80 km. Nota bene! Ca toate străzile proiectate
atunci poartă acelaşi nume şi astăzi.
După 150 de ani Yonge Street are lungimea de peste 150 km. Pe această stradă,
la distanţă apreciabilă între ele, se găsesc centrele administrative ale
oraşelor City of Toronto şi City of North York. Cândva pe aici circulau tramvaie,
acum se circulă cu metroul, cu porţiuni de amplasare supra şi subteran.
Yonge
Street a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului. Dacă în Down Town
unde sunt amplasate cele mai multe clădiri cu peste 60 de etaje, strada este
doar de 6 m.
lăţime mărginită de două trotuare a câte 3 m. Pe
întinderea ei spre nord se lărgeşte la două şi trei benzi de circulaţie pe
sens, având chiar patru benzi la locurile de întretăiere cu bulevardele cu sens
de la est la vest. Acest lucru şi regula de viraj la dreapta prin asigurare
proprie, fluidizează circulaţia furnicarului
de autovehicule.
La
cumpărături prin… mall
Să iei prima data contact cu un mall,
(centru comercial) nu-i o treabă simplă! Era sfârșitul lunii
noiembrie 1996 - când în România nici nu se pomenea de așa ceva - și primul meu
ghid la un asemene complex a fost iubita mea soție, Nelly,
care sosise în Toronto cu o lună mai devreme.
Acum, aceste mall-uri nu mai sunt o
noutate nici la noi!.. Atunci, pentru mine a fost ceva miraculos. Ea, soția, m-a condus la mall în acea zi. Ne trebuia pâine pentru masa de prânz și eu ardeam de nerăbdare să văd un asemenea magazin de
care mi se spusese. Fiindcă se
acomodase, se da mare în fața mea. Și o să vedeți de ce!
Ce surprins am fost de modul cum ne-a
întâmpinat vânzătoarea din spatele locului special amenajat și dotat, de unde se cumpăra pâine feliată - altfel o
puteai lua singur de pe raft - care ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze,
adresându-ne în engleză:
-„Welkom, what would it be? (salut, cu ce vă
servesc?)
-„Please, sliced French bread!”, (vă rog, o
pâine franțuzească feliată!) a răspuns englezoaica mea.
Am rămas mut și pe loc n-am priceput o iotă din ce au vorbit. Sunt luat
prin surprindere și marcat de
lipsa mea în cunoașterea celor mai
elementare expresii din limba engleză. …Doar v-am spus ce-am pățit la aeroport!
Cu mâinile introduse pe loc în mănuși de protecție, sub
privirile noastre, vânzătoarea, ne-a
ales, cu gest ostentativ, din mai multe,
o pâine arătoasă, pe care o credea ea
cea mai reprezentativă, ne-a arătat-o, doamna mea a aprobat dând din cap
afirmativ, și vorbind încontinuu a feliat-o la o mașinuță, un gater cu mai multe pânze dințate de care nu mai văzusem; apoi a introdus-o într-o
punga de plastic, a legat-o la gură cu o bentiță cu lipici, tot din plastic și i-a înmânat-o doamnei mele zâmbind.
- „What you want? (ce mai doriți?) a întrebat simpatica din mall cu ochii puțin oblici, ce demascau originea ei de prin orientul îndepărtat.
-„You excuse me, not speak English, speak Romanian!) (vă rog să mă scuzați, nu vorbesc engleza, vorbesc românește!) răspunse imediat și sigură pe ea,
doamna mea .
- „Not no problem! Goodbye”… (nu-i nici o
problemă! la revedere) și zâmbindu-ne cu îngăduință ne-a făcut pa cu mâna eliberată de mănușă, arătându-ne parcă anume, niște degete subțirele și neașteptat de lungi, cu unghiile lăcuite, frumos îngrijite.
- „Goodbye!” (la revedere!) răspunse cumpărătoarea pâinii și părăsirăm locul pentru a vizita imensul magazin.
- „Bă, fat-o!... ce intelectuală te făcuși numai într-o lună!... Până plecăm o să-l citești pe Shakespeare în original!” i-am spus eu zâmbind de
ignoranța noastră în ale limbii engleze și, luarăm standurile la rând, să văd și eu cum arată un mall, deși acesta era
unul „de cartier”, adică din cele mai mici.
*
6 decembrie 1996 Iarna canadiană n-a mai avut răbdare și ca de obicei, zăpada s-a așternut de timpuriu.
Astăzi este zi cu semnificație deosebită pentru mine. Acum nouă ani Mămica (mama mea)
s-a stins din viață. Regret că de
dimineață n-am avut posibilitatea să aprind candela lângă poza ei, cum fac în
fiecare an la mine acasă. Tot azi este ziua Sfântului Nicolae, praznicul de
cununie al bunicei mele, mama Maria, la
care, când trăia, veneau toate rudele ei. Nicolae îl chema pe tatăl ei și, de fiecare dată îi pomenea numele când, în prezența celor veniți la praznic,
trecea vătraiul cu cărbunii aprinși și tămâie peste stăchinile cu mâncare, așezate pe masa cu trei picioare în mijlocul odăii de la
drum. Totdeauna fiind zi de post, mâncarea de prune uscate, sarmalele din sămânță de dovleac și sfeclele
umplute cu pastă din sâmburi de nucă, erau deliciile culinare la mesele acestei
sărbători din postul Crăciunului.
*
De-acum, simt o
deosebită plăcere, o desfătare, să merg după
cumpărături, ceea ce nu fac la mine acasă. Aici se găsesc de toate și mă relaxez trecând pe lângă rafturile încărcate cu tot
ceea ce ne trebuie. Pe polițe sunt expuse spre vânzare obiecte la care nici nu
m-am gândit vreodată. După etichete observ că legumele și fructele specifice sezonului estival și exotice provin din Statele Unite (California), Mexic și America Centrală, iar aparatura tehnică și confecțiile textile
din China, Japonia, Coreea de Sud, Vietnam și Bangladesh.
Vorbind simplist, cred că nu greșesc dacă afirm
că numai produsele de panificație, carnea și lactatele provin de la fermierii canadieni. La intrare
în magazin, de la un aspersor mă servesc cu un pahar de cafea, la alegere, din cele opt feluri și, împingând căruciorul iau la puricat rafturile
încărcate până la refuz cu mărfuri.
Când este foarte frig afară și acest lucru este aproape în fiecare zi din cauza
vântului care suflă permanent din toate direcțiile, merg de
unul singur. Ca să ajung mai repede, scurtez drumul trecând pe sub trei rețele de înaltă tensiune (400 KV) și imediat ajung pe locul de parcare destinat zecilor de
magazine.
Îmi place
să merg la mall. Afară este un frig de-ți taie răsuflarea. Cum ajung în fața uşilor de la intrare, acestea se deschid automat și din interior te izbește un val de
aer cald care te înviorează. Intrat în această anticameră, de temperare, uşile
din spate se închid și se deschid
următoarele care fac legătură cu magazinul. Pentru mine și aceasta este o altă minune.
În Canada am
constatat un fenomen interesant, observat de când am sosit și confirmat și de copiii
mei. Pe timpul iernii când gerurile sunt mari este de notorietate faptul că propriul organism se
încarcă electrostatic și care, la
atingerea cu alte persoane (numai dând
mâna) sau a obiectelor metalice, se descarcă provocând disconfortul dureros al
electrocutării, însoțit de mici
pocnituri ale arcelor voltaice vizibile pe timp de întuneric.
*
De acum cunosc expresiile absolut necesare
când cumpăr pâine feliată, în rest nu am nevoie de nici un ghid. Știu produsele de care avem nevoie și ne plac, le iau singur de pe raft și le pun în
cărucior. La casa de marcaj, de cele mai multe ori sunt abordat, mai ales când
la oficiul de încasarea valorii bunurilor cumpărate este câte o doamnă mai în
vârstă și care, după
ce mă saluta, începea să-mi vorbească, turuind încontinuu, în timp ce trece,
dezinvolt prin fața aparatului de
marcat, eticheta de identificare a mărfurilor din cărucior. Și cu lozinca
învățată de la soție și corectată de mai multe ori de copiii noștri, asupra pronunțării scăpam ușor, până într-o
zi, când am rămas surprins că doamna
caseriță, când i-am spus clar: „ Sorri, I spik Romenien”
m-a întrebat pe românește:
-„Da de unde ai apărut și unde stai domnule? Să nu spui că stai în blocul zece și că te-a adus acolo zăpăciul de Radu care-i de prin Timișoara și a umplut
blocul de români. E băiat bun Radu, i-a ajutat pe mulți, și pe copiii mei
și am venit și eu aici în
bloc la ei, că-i mai aproape de joburile lor și mi-au găsit și mie loc de
muncă în mallul ăsta. Eu am venit de la Constanța în ’92.
Gineri-meu, a venit din ’85 și ce-a mai pățit!!”…
 |
| Potcoava de Aur: Hamilton, Niagara Falls, St. Catharines, Toronto |
Se cam adunaseră câțiva cumpărători în spatele meu și fiindcă nu înțelegeau nimic
din ce vorbea isteața casieriță, iată un avantaj acum și pentru mine
care mai mult o ascultam, așteptau
îngăduitori să terminăm dialogul devenit absolut steril. Neînțelegând discuția asistau cu
seninătate dovedind multă răbdare fiindcă așa le este
felul. Da’! …ce altceva puteau face?
De atunci, am rămas prieteni. Când era de
serviciu mergeam să plătesc la linia
unde încasa ea. Era tare bucuroasă când
mă vedea. N-avea bărbat, am tras eu concluzia, dar când odată m-a văzut cu soția, parcă nu i-a picat bine. Poate trăgea și ea vreo
„speranță”, de-o
mică aventură în timpul liber, pe la cei peste 50 ani pe care-i avea.
Cred că au fost pripitoare la măritiș și ea și fiică-sa, și la vârsta ei arăta foarte bine. Fața nu i se ridase, pielea de pe mâini nu se zbârcise,
ochii erau limpezi și iscoditori,
iar în coafură n-avea un fir de păr alb, nevopsit. Era o doamnă bine îngrijită și relaxată. N-a fost să fie!... și parcă îmi pare rău. În al doilea an când am revenit
singur, nu mai era acolo și ar fi prins
bine, că… doar nu se făcea gaură în Cer. Așa a fost să
fie!... (va urma)
