UNIVERSITATEA BABEȘ BOLYAI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Valoarea morală a activismului social
Raportându-ne la perspectiva filosofică, valoarea se referă la o proprietate a obiectelor fizice sau abstracte care reprezintă un anumit nivel de importanță. În acest sens, Petre Andrei spunea că: „ Valoarea nu e un atribut nici al subiectului, nici al obiectului, ci o relație funcțională a amândurora.”[1] Tudor Vianu, arată că valorile se găsesc în bunuri și conștiința le cuprinde în ele. Actul valorificării prin care un lucru este cuprins între bunuri, este capabil să satisfacă o dorință. Valorile se reprezintă sub forma unui sistem deschis, încorporând la modul esențial, nu numai experiență socială, dar și anumite cunoașteri.[2]
Valoarea morală, reprezintă o formă de manifestare a unei valori în general, care reflectă realitatea morală a unui creștin. Moralitatea de-al lungul istoriei a îndeplinit o funcție importantă de reglementare și organizare atât din punct de vedere al vieții sociale cât și morale. Importanța valorii morale, este aceea de a orienta viața umană, de a o încuraja în tot ceea ce este bine, prin comportamente, fapte sau ațiuni. Categoriile valorilor se împart în doua mari etape, fiind cele mai importante: Valori de bine și valori de rău. Aceste etape ale valorilor, reprezintă în mod specific interesele claselor, a grupurilor sociale, în diferitele orânduiri și epoci istorice.[3]
În ceea ce privește persoana umană, aceasta este conștientă de sine, având conștiința că ea există și înțelege sensul și rostul în viața pământească. Potrivit acestui important punct de vedere persoana este unică și irepetabilă. Fiecare om își posedă un sens al existenței, pe care acesta îl receptează în modul său propriu, astfel sensul lui devenind unic, deoarece tot ceea ce primim de la Dumnezeu este unic. Persoanele, ies în câștig dacă acestea recurg la un schimb de sensuri, deoarece în această postură se creează o comuniune între ele reciprocă, prin care nimeni nu pierde nimic, ambele au doar de câștigat.[4]
Responsabilitatea morală pe care un om o primește, este un dar de la Dumnezeu: „ Toate câte ni le dă Dumnezeu și toate câte nu ni le dă, spre folosul nostru o face, chiar dacă noi, ca niște prunci, nu ne dăm seama.” Această responabilitate este unită cu spiritualitatea persoanei formând parte intrisecă din ea, deoarece concură la creșterea interioară penrtu Dumnezeu. Raportându-ne la pilda talanților pe care o regăsim la Evanghelistul Matei cap. 25 vers. 14-30, observăm că darul este primit de la Dumnezeu și se multiplică de către om, în acest sens primirea darului reprezentând garanția înțelegerii sensului pentru darul dat de Dumnezeu. În ceea ce privește darurile între două sau mai multe persoane, acestea pot fi primite, sau refuzate, dar ceea ce Dumenzeu ne dăruiește produce în noi oamenii o revendicare cu un caracter special, fiind solicitarea pe care finitul o primește din partea infinitului.[5]
Responabilitatea, interprinde o lucrare foarte importantă în viața omului, ce se desfășoară la toate „palierele vieții morale: faptele, gesturile, cuvintele, chiar cele considerate mai puțin importante de către persoană, sunt încărcate de acest dar care le însoțește permanent și le responsabilizează înainte de judecata divină și chiar înainte de cea a conștiinței.” Responabilitatea morală a omului, în primul rând se manifestă înaintea lui Dumnezeu, deoarece el ființează prin Sine Însuși, de la El vin toate și la El se vor întoarce, după ce tuturor le-a dăruit posibilitatea de a se bucura de existența lor. Oamenii, fiind creați de Dumnezeu, își trăiesc prima responsabilitate ca răspuns față de El, căci responabilitatea nu este, decât dragoste.[6]
Biserica noastră, în ziua de astăzi poartă o mare răspundere pentru renașterea morală și spirituală a societății românești. Suntem conștienți că aportul fundamental la însănătoșirea vieții românești este acela de a modela oameni cu frică de Dumnezeu, oameni credincioși, oameni care să aibă asupra lor „ Duhul lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 7, 40), fiind eliberați de robia patimilor și pătrunși de jertfa și iubirea față de semenii lor. În spiritul învățăturii Bisericii, înainte de toate pune preț pe valoarea unică a fiecărei persoane, dată de prezența chipului lui Dumnezeu în om.[7]
Pentru Biserică, doctrina socială este :„ Evanghelia socială a vremurilor noastre”( Ioan Paul II, Omilia de la Cincizecime, cu ocazia centenarului encicliciei Rerum novarum, 19 mai 1991). Totuși, Biserica, nu intervine în problemele sociale ce au în competiție științele umane, dar privește întreaga realitate a omului ca pe un loc al evanghelizării. Prin Întruparea Sa, Hristos se solidarizează cu omul în toate aspectele vieții umane. Biserica este legată intim de lume și nu se opune acesteia: nădejdea în mântuirea veșnică și angajamentul în favoarea promovării umane, sunt distincte dar inseparabile. Doctrina socială a Bisericii, este preocupată în mod special de probleme sociale apărute în acest secol, cu atenția și bineînțeles grija Bisericii de a cuprinde și a îmbrățisa dramele și urgențele conviețuirii umane în orice parte a lumii, Biserica a pus în evidență realitatea aflată în centrul învățăturii sale: „ Urzeala și oarecum călăuza...întregii doctrine sociale a Bisericii este concepția concretă a persoanei umane și a valorii sale unice.”( Ioan Paul II, Cenesimus annus 11).”[8]
Principiul important care corespunde doctrinei sociale a Bisericii, este centralitatea persoanei umane, în acest sens este util să amintim faptul că nu este de ajuns ca toți oamenii să fie definiți egali, conștienți fiind de faptul că nu întâmplător nedreptatea, sărăcia, exploatarea, ignoranța se consolidează în interiorul unei societăți. Viața unei persoane, trebuie să fie demnă, așa cum Mântuitorul Iisus Hristos și restauratorul vieții depline a omului, l-a revelat pe om omului. Omul după chipul Treimii, al lui Dumnezeu Cel Treimic, Tată, Fiu și Duh Sfânt. Atenția sporită persoanelor, este tipică pentru doctrina socială a Bisericii, care se exprimă pe plan social, în principiul solidarității, care trebuie promovată și favorizată de comunitățile intermediare din interiorul societății împortiva preponderenței unei puteri externe, principiul subsidiarității, aceste două principii fiind în mod evident derivate din centralitatea Persoanei. Pilonul de susținere a gândirii doctrinei sociale este: „ Omul nu mai poate fi considerat o marfă”.[9]
Lumea din zilele noastre în care trăim, a progresat din punct de vedere material, manifestând un îngrijorător comportament spiritual. Acumularea de valori materiale, a devenit atât de obsedantă, încât preocuparea față de valorile spirituale a trecut pe plan secundar, ca și cum omul ar fi alcătuit doar din trup, nu și din suflet. Privind originalitatea acestei crize spirituale, se află convingerea omului contemporan că Dumnezeu nu coboară în lume, fiindcă Duhul lui Dumenzeu a fost eliminat în hotarele lumii văzute, pentru a fi izolat în subiectivitatea spiritului uman, iar lumea văzută a fost decretată ca realitate autonomă în raport cu Creatorul ei.[10]
Civilizația noastră, din lipsa acestor valori, a pierdut dimensiunea ei spirituală. Fără credință, nu există nici un obstacol, în calea puterii și a violenței. Paul Tournier, consideră că remediul violenței constă în trecerea noastră de la o concepție antropocentrică la una teocentrică, fiindcă numai Dumnezeu ne poate să învingem toate lucrurile rele si toate avuțiile pământești ce îmbolnăvesc starea spiritulă a omului. Din lipsa acesori valori foarte importante, omul s-a rupt din rădăcinile spirituale cu Dumnezeu, cu societatea și chiar cu întreg cosmosul. Un teolog și filosof, Nicolae Balca, spunea cu mult timp în urmă, că în timp ce omul antic vorbea cu cosmosul, iar omul medieval vorbea cu Dumenzeu, omul contemporan vorbește cu sine înuși.[11]
Închiderea individualistă pe care omul o ține legată în el, provocată fiind de autonomia creației față de Dumnezeu, transformă omul fără anumite rădăcini spirituale, într-o ființă dominată de forțe iraționale în viața ei interioară, pe care nu le mai poate controla și o determină să se comporte agresiv și violent în trăirea exterioară. Primul mare gânditor creștin și un mare Sfânt Părinte al Alexandriei secolului IV, care și-a dat seama de faptul că autonomia creației este cauza violenței și a multor racile sociale, fiindcă omul este îndepărtat de Dumnezeu și îl lasă pradă forțelor satanice, a fost Sfantul Atanasie cel Mare. El a surprins o reconstrucție cosmologică foarte plenară, care avea în centru ei pe Dumnezeu ca Logos Creator, potrivit Sfintei Scripturi, conferindu-i fundamentul ei spiritual: „ Însuși Cuvântul atotputernic, atotdesăvârșit și sfânt al Tatălui, sălășluindu-se și întinzând puterile Lui în toate și pretutindeni și luminând toate cele văzute și nevăzute, le ține și le strânge, nelăsând nimic gol de puterea Lui, ci dându-le viață tuturor și păzindu-le pe toate împreună și pe fiecare în parte.[12]
Tot Sfântul Atanasie cel Mare, ne spune că Logosul Tatălui, „ le păstrează pe toate împreună și pe fiecare în parte”, fapt ce scoate în evidență că orice realitate naturală sau socială trebuie să țină seama atât de identitatea fiecărei persoane, dar și de legătura reciprocă dintre ele. Scopul misiunii sociale creștine, nu este cel de a așeza societatea deasupra individului, în sens colectivist, fapt ce duce la anularea omului ca persoană, dar nici să pună individul deasupra societății, uitând de legătura comuniunii, ci să militeze pentru promovarea relațiilor interpersonale dintre membrii societății.[13]
In cele din urmă, atunci când vorbim despre valorile de bază ale omenirii, din punct de vedere creștinesc, în special ne referim la forța rațiunii pusă în om de către Creatorul său și la capacitatea acestuia de a discerne, prin ea, între ce este bine și ce este rău. Morla creștină, cuprinde între aceste valori pe cele ce se raportează direct la Dumnezeu, pe cele ce se referă la noi înșine, la aproapele nostru și implicit la societate, precum și la raportul nostru cu natura înconjurătoare. Omul în viața sa personală, recurge la trei mari valori și importante înspre legătura omului cu Dumnezeu și cunoscute în cadrul moralei creștine, precum: credința, nădejdea și dragostea ( sau iubirea față de Dumnezeu). Aceste trei valori capitale, nu fac altceva decât să aprofundeze și să bifeze în viața creștină a omului o iubire pregnantă și comprehensivă față de Dumnezeu.[14] Credința în Dumnezeu, pentru omul religios semnifică o certitudine, încredere și statornicie cu privire la starea sufletească. Înlocuirea dimensiunii spirituale și a relației nemijlocite dintre Dumnezeu și om, dintre om și creație, cu o imagine mecanicistă asupra evoluției lumii și implicit a raporturilor realizate de ea, în care, odată realizat primul impuls, lumea devine prin sine însăși mai nelcară în raport cu Creatorul său.
Dincolo de schismă și erezie, care au trecut prin faze de manifestări sociale consemnate în istorie, astăzi ies în evidență pe plan spiritual, forme și manifestări de „credință”, mult inferioare demnității umane. Acestea sunt: superstiția-care este o falsă credință, încercând să realizeze aceleași raporturi și legături proprii credinței adevărate; bigotismul- care reduce credința la forme și manifestări personale foarte influențate de sintagma „am credința mea” și fanatismul religios-care este o credință fără logică.[15] Una din cele trei valori capitale, alături de credință se alătură și nădejdea, fiind a doua mare virtute care îl angajează pe om în relație cu Dumnezeu. Nădejdea, pentru a fi autentică în sensul creștin, trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, spre dobândirea bunurilor veșnice spirituale.
Forme care vor să aducă argumente negative nădejdii sunt: deznădejdea-care este pierderea oricărei nădejdi în Dumnezeu și în mântuirea proprie; încrederea prea mare-în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu.[16] Esența întregii vieți creștine aici pe pământ este Iubirea față de Dumnezeu, pe care Sfântul Evanghelist Ioan, o relatează în prima sa epistolă aducându-ne la cunoștință de nenumărate ori faptul că „Dumnezeu este Iubire”. Această iubire, este unitatea de viață a celor două eu-ri, Dumnezeu și om. Însușirile iubirii lui Dumnezeu, stau în legătură cu cele două entități personale, între care se realizează, neputând fi atribuite nici unei alte scări valorice exterioare persoanei și anume, faptul că aceasta să fie mai presus de orice, să fie vie și lucrătoare în persoana care o realizează, să fie statornică.[17]
Pervertirea iubirii față de Dumnezeu este ura. Aceasta, poate veni din diferite nenorociri, sau din frica de pedeapsa lui Dumnezeu, pentru păcat ori orgoliu. De obicei, ura produce o imagine falsă despre Dumnezeu, socotindu-l autorul nenorocirilor care se abat asupra noastră. Nepăsarea, manifestată printr-o indiferență față de tot ceea ce se întâmplă în viața religios-morală, fiind o cauză a lipsei de iubire și implicit, a crizei care a adus și duce tot mai mult la degradarea omenirii.[18] O altă subdiviziune este Sentimentalismul- la rânudul lui fiind o formă ce contrazice iubirea, orpindu-se la emotivitate; Apoi Stima de sine- rezultată din conștiința morală a omului; Smerenia- înseamnă, recunoașterea dovedită prin fapte, că noi depindem întru toate de Dumnezeu și că suntem nedesăvârșiți și supuși păcatelor. Iubirea de sine, înseamnă prețuirea de sine, este transformată în iubire egoistă, în dorința de împlinire a celor mai josnice porniri și interese personale.[19]
Întrebându-ne în ziua de astăzi, ce valori guvernează lumea, sau ce valori numim astăzi, un răspuns pregnant îl surprindem în Sfânta Scriptură care ne spune, că trebuie să prețuim tot ce Dumnezeu ne-a dat, toate cele făcute de Dumnezeu „bune foarte”, iar logica și rostul vieții sunt așezate de către omul iluminat de harul Sfânt trimis de Dumnezeu.[20]
Bibliografie:
1. Ciobanu, Elena , Valori Morale, Editura Grinta, Cluj Napoca, 2011;
2. Iloaie, Ștefan, Responsabilitatea Morală privită în specificul ei personal și comunitar în vremea noastră, Sibiu, 2003;
3. Jr, Ică, Ioan și Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii, Deisis, Sibiu, 2002;
4. Popescu, Dumitru, Violența în lumina Spiritualității Ortodoxe, Morala-Factor de stabilitate socială, Editura Ministerului de Interne, București, 2012;
5. Durlea, Ionel, Criza morală actuală-rezultat al pervertirii valorilor de bază ale omenirii, Morala-Factor de stabilitate socială, Editura Ministerului de Interne, București, 2012;
[1] Elena Ciobanu, Valori Morale, Editura Grinta, Cluj Napoca, 2011, p. 23
[4] Ștefan Iloaie, Responsabilitatea Morală privită în specificul ei personal și comunitar în vremea noastră, Sibiu, 2003, pp. 92-96;
[5] Ibidem, pp. 97-115;
[6] Ibidem, pp. 117-138;
[8] Ibidem, pp 55-56;
[9] Ibidem, p. 56-57;
[10] Dumitru Popescu, Violența în lumina Spiritualității Ortodoxe, Morala-Factor de stabilitate socială, Editura Ministerului de Interne, București 2012, pp. 17-18;
[11] Ibidem, pp. 18-19;
[12] Ibidem, pp. 19-20;
[13] Ibidem, p. 22;
[14] Ionel Durlea, Criza morală actuală-rezultat al pervertirii valorilor de bază ale omenirii, Morala-Factor de stabilitate socială, Editura Ministerului de Interne, București 2012, pp. 219-220;
[15] Ibidem, pp. 220-221;
[16] Ibidem, p. 222;
[18] Ibidem, p. 223;
[19] Ibidem, p. 223;
[20] Ibidem, p. 225;
