 |
| Variantă (!?) de pe site-uri (N.Red.) |
HENS Ionuţ
- Meditaţie -
Psalmul 110, 10 : „ Frica de Domnul este începutul înţelepciunii, toţi cei ce o plinesc au asupră-i o bună înţelegere. Lauda Lui rămâne în veacul veacului.”[1]
Psalmii sunt rugăciuni prin excelenţă, fiind destinaţi încă de la apariţia lor pentru liturghia de la Templu. Ulterior au fost folosiţi în cultul sinagogal, iar mai apoi au fost preluaţi de creştini pentru a fi utilizaţi în rugăciuni distincte în structuri cultice primare O dată cu trecerea timpului, Psaltirea a devenit o carte de căpătâi şi pentru cultul particular. Clericii, monahii sau simplii creştini, însuşindu-şi trăirile exprimate în psalmi, au conferit acestei cărţi un statut bine definit în cadrul rugăciunilor zilnice. Pe lângă faptul că este cea mai lungă carte a întregii Sfinte Scripturi, Psaltirea este şi cea mai diversificată scriere, din punct de vedere literar, cât şi teologic.[2]
Biblia Hebraica numeşte cartea Tehilim ( laude), Septuaginta o numeşte Psalmi, de la cuvântul grecesc psaltirion, ce desemna iniţial un instrument muzical cu coarde, asemănător harpei, apoi o cântare acompaniată cu acest instrument, iar Biblia Sacra Vulgata intitulează cartea Liber Psalmorum, operând o dublă traducere, atât după Septuaginta, cât şi după Textul Ebraic.[3]
Cartea Psalmilor cuprinde 150 de capitole şi 2527 de versete, fără a socoti psalmul necanonic poziţionat în majoritatea ediţiilor la sfârşitul celor canonici. Psalmii provin din mai multe colecţii şi subcolecţii localizate în perimetrul geografic al Levantului antic, în mai multe perioade ale istoriei poporului Israel. Este important de precizat faptul că în afară de textele din această colecţie, mai întâlnim presărate şi în alte cărţi ale Bibliei, bucăţi literare similare, cărora le putem atribui, fără nicio ezitare, numirea de psalmi.[4] Autorul principal al acestei colecţii de imne este regele David. Prin urmare, majoritatea psalmilor au fost înscrişi în perioada regatului davidic, în timpul domniei regelui Solomon. Apariţia acestor cântări a fost generată de nevoile pe care dimensiunea doxologică a serviciului liturgic promovată de reforma religioasă a regelui David, le impunea. Cealaltă parte a psalmilor a fost colecţionată de Ezdra în perioada următoare exilului babilonian din raţiuni asemănătoare.
Unul dintre motivele principale care au determinat folosirea frecventă a Psaltirii de către creştini a fost varietatea conţinutului care viza trăirea interioară. Zbuciumul sufletesc ce exprimă dilemele omului în faţa contradicţiilor cotidiene, durerea, necazul sau exaltările pline de fericire au fost atât de bine conturate, încât asumarea lor de către credincios s-a produs în cel mai firesc mod posibil.[5]
Sfântul Atanasie cel Mare susţine că în această carte omul se poate regăsi pe sine însuşi cu uşurinţă, spunând că nicio altă scriere scripturistică nu este asumată de sufletul omului cu atâta naturaleţe ca Psaltirea.
Se spune că Psaltirea are aceeaşi legătură cu Vechiul Legământ ca inima cu omul întreg. Este în centrul trupului şi reflectă în suflet legea dumnezeiască ţi experienţa personală a fiecărui om cu exemple palpabile luate din natură şi din activitatea umană. Psalmistul vede mai dinainte grija neadormită a lui Dumnezeu faţă de omul nefericit şi căzut, atunci când El se pleacă dintru înălţimea locaşului cel sfânt al Său şi priveşte din cer pe pământ. În acest fel se explică de ce Psaltirea i-a hrănit pe Apostolii şi credincioşii Bisericii primare, de ce Noul Legământ este plin de imne luate din psalmi şi care se împletesc aromonios cu, cuvintele evanghelice şi oferă un material bogat pentru dovedirea trimiterii mesianice a Mântuitorului.[6]
Psalmii au fost folosiţi de Mântuitorul Însuşi în rugăciune, El arătând astfel caracterul lor insuflat de Duhul Sfânt şi valoarea lor permanentă. Cu alte cuvinte, Psaltirea rămâne cartea de temelie pentru rugăciunea Bisericii, atât în planul evlaviei personale, cât şi în acela al evlaviei comunitare. Edificatoare sunt cuvintele Mântuitorului : „că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi” ( Luca 24, 44). [7]
Psalmul 110 este cuprins în grupul celor 150 de psalmi canonici, fiind un psalm de mărturisire şi descriere ca laudă. Este un psalm de tip sapienţial, alfabetic în ebraică, o meditaţie asupra faptelor minunate ale lui Dumnezeu.[8]
Versetul 10 al psalmului 110 scoate în evidenţă tema fricii de Dumnezeu ca expresie a înţelepciunii. La fel ca în alte expresii similare în care este folosit genitivul : credinţa lui Dumnezeu, omul lui dumnezeu, muntele lui Dumnezeu) exprimă superlativul, absolutul. În mentalitatea iudaică, există conştiinţa că doar această stare de frică trebuie luată în considerare. Frica nu trebuie înţeleasă ca fiind o însuşire a lui Dumnezeu. Teodoret al Czyrului spune la un moment dat că este nevoie să împodobim cunoaşterea cu fapte, cinstindu-L astfel pe Acela care a dăruit cunoaşterea. [9] Sfântul Varsanufie asociază începutul înţelepciunii cu oprirea de la toate cele urâte lui Dumnezeu prin negrăirea a ceva din cele ce nu se cuvin. Sfântul Chiril al Alexandriei precizează faptul că, dacă începutul înţelepciunii este frica, sfârşitul ei este înţelegerea cea bună cei ce o au pe ea. Trebuie dobândită frica de Dumnezeu pentru a scăpa de toate petele păcatului ştergându-le de pe suflet prin aşteptarea chinurilor veşnice, iar înţelegerea pentru a ne dovedi împlinitori ai tuturor voilor dumnezeieşti. Sfântul Isaac Sirul precizează la rândul său, că nu frica de Dumnezeu naşte această cunoştinţă duhovnicească, ci cunoştinţa aceasta se dă ca un dar lucrării din frica lui Dumnezeu.[10]
Sfântul Ioan Gură de Aur vede acest început ca un izvor, rădăcină şi temei. Fiindcă a spus acestea şi s-a umplut de atâta uimire, adaugă aceste cuvinte lumii în mod potrivit arătând că cel ce se teme de El se umple de toată înţelepciunea şi devine priceput. Dar pentru ca oamenii să nu socotească că înţelepciunea se limitează la o simplă cunoştinţă, a adăugat : înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea. Nu este suficientă credinţa, dacă purtarea noastră nu este conformă cu credinţa. Cum este începutul înţelepciunii frica de Domnul? Izbăveşte de toată răutatea, lucrează toată virtutea. Este vorba nu despre înţelepciunea cea din vorbe, ci de cea din fapte. Filosofii din afara credinţei au definit înţelepciunea : cunoştinţă a lucrurilor omeneşti şi dumnezeieşti. Dar această ştiinţă o învaţă frica de Dumnezeu, smulgând din rădăcină răutatea şi sădind virtutea, inspirându-ne dispreţul pentru lucrurile prezente, strămutând mintea de la pământ la cer. În acest verset, profetul nu se referă la cel ce aude, ci la cel care împlineşte cu fapta.
Ce semnifică : „ înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea”. ? Adică celor care fac faptele înţelepciunii şi care arată prin fapte înţelegerea bună. A spus înţelegere bună, deoarece există şi o înţelegere rea, aici referindu-se la înţelepciunea ca virtute. „Lauda Lui rămâne în veacul veacului”. Este vorba despre lauda exprimată prin mulţumire, slavoslovenie, lauda cea nemuritoare prin fapte şi mai înainte de acestea, cea care este părtaşă firii Lui. Căci Dumnezeu este nemuritor şi prin Sine Însuşi vrednic de toată lauda.[11]
Frica de Dumnezeu reprezintă a doua etapă pe calea despătimirii, iar credinţa adevărată este cea care asigură inevitabil drumul spre această cale. Sfântul Isaac Sirul vede o înlănţuire logică a virtuţilor, spunând : „cunoştinţa naturală ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenţă. Şi credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne pocăim şi să lucrăm cele bune.”[12]
Sfinţii Părinţi pomenesc în ordine crescândă, trei măsuri ale fricii de Dumnezeu : măsura robilor, măsura simbriaşilor şi măsura fiilor. Robii împlineau voia stăpânului de frica pedepsei, de frica biciului. Nu era vorba de sentimente deosebite în relaţia dintre sclav şi stăpân şi nici de conştientizarea unei datorii pe care trebuie să o îndeplinească. Este vorba, pur şi simplu, de fiorul ce ţi-l dă eventuala pedeapsă pe care ţi-o poate administra stăpânul dacă nu-ţi faci datoria. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu gândindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viaţa de apoi.
A doua măsură la care ajunge frica de Dumnezeu este măsura simbriaşilor. Simbriaşii lucrează bine şi cu râvnă nu de frica pedepsei, ci gândindu-se la răsplata muncii lor. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine şi a moşteni raiul după moarte, fiind nişte buni negustori, care ştiu să câştige raiul prin faptele lor.
A treia măsură la care ajunge frica de Dumnezeu este cea a fiilor. Fiii cuminţi şi ascultători fac voia tatălui nici de frică, nici gândindu-se la avantaje, ci pentru că îşi iubesc părintele, în acest sens, relevante fiind cuvintele Sfântul Ioan Evanghelistul, care spune : „în iubire nu este frică, că iubirea desăvârşită alungă frica.” (Ioan 4, 18) şi cele ale sfântului Antonie cel Mare : „eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El. Căci dragostea scoate afară frica”.[13]
Ava Dorotei clasifică frica de Dumnezeu în două categorii : una începătătoare şi una desăvârşită, reprezentaţi de cinstitorii de Dumnezeu (prima categorie), iar cea de-a doua a sfinţilor, a celor desăvârşiţi. (categoria a doua). Pe cei din prima categorie, ava Dorotei specifică că primii sunt caracterizaţi ca, cei care îndeplinesc totul din frica de chinuri, o astfel de persoană nu face binele pentru sine însuşi, ci din frica pedepselor. Cei din categoria a doua sunt caracterizaţi prin iubirea faţă de Dumnezeu, dorind să se facă plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Acesta ştie ce este binele însuşi şi a cunoscut ce înseamnă a fi cu Dumnezeu. Acesta este cel care deţine iubirea adevărată, numită de sfinţi şi desăvârşită. Un astfel de om nu se mai teme de pedepse, ci doreşte să guste din dulceaţa de a fi împreună cu Dumnezeu.[14]
În final voi încheia acest referat concluzionând, folosind cuvintele IPS Bartolomeu Anania, care caracteriza într-un fragment edificator „Cartea Psalmilor”, din Vechiul Testament : „...dacă omul dintotdeauna şi-a simţit lăuntrul adiat de fiorul sacru, avem toate motivele să credem că nici adierile artei nu i-au fost descoperite. Cavernele Altamirei ne-au păstrat capodopere de pictură preistorică, cuneiformele Mesopotamiei ne-au transmis Epopeea din Ghilgameş, hieroglifele Egiptului s-au rostit în Cartea Morţilor, harpa davidică ne-a dăruit psalmii. Şi dacă arta I-a fost adusă Dumnezeirii ca o jertfă bineplăcută, din tot ceea ce credea că are omul mai bun, atunci poezia psalmilor nu este altceva decât teologia în starea ei de graţie muzicală.”[15]
Bibliografie
1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură – Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001
2. Paşca-Tuşa Stelian, “Yahwe Hanneni” – „Inima” rugăciunii psalmice, teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2011
3. Sorin Usca & Ioan Traia, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, vol . 13. Psalmii, Editura Christiana, 2009
4. Pr. Prof. Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2001
5. Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Psalmi, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2011, trad. din limba greacă Ierom. Agapie ( Corbu)
6. Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009
7. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 1997
8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologica, Iaşi, 2011
9. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia 10, Bucureşti, 1981
10. †Andrei Andreicuţ, Nevoinţele desăvârşirii, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011
11. Ava Dorotei, Despre frica de Dumnezeu, Filocalia IX, Editura Institului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1980
[1] ***, Biblia sau Sfânta Scriptură – Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p . 746
[2] Paşca-Tuşa Stelian, “Yahwe Hanneni” – „Inima” rugăciunii psalmice, teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2011, pp. 11-12
[3] Sorin Usca & Ioan Traia, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, vol . 13. Psalmii, Editura Christiana, 2009, p. 5
[4] Pr. Prof. Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2001, p. 4
[6] Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Psalmi, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2011, trad. din limba greacă Ierom. Agapie ( Corbu), pp. 7-8
[7] Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, pp. 4-5
[14] Ava Dorotei, Despre frica de Dumnezeu, Filocalia IX, Editura Institului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1980, pp. 512-513
