Agricultori şi păstori
imigranţi în Oltenia
Ion Mocioi, prof. dr. în filosofie
Pacea
de la Kuciuk - Kainargi, din 1774, a întărit autonomia internă a Ţării
Româneşti şi Moldovei. Turcii au fost opriţi de la jafuri, omoruri şi ridicări
de robi, conform hatişerifului din acel an, după cum nu mai aveau voie a
stăpâni moşii şi terenuri în principate, nici să se aşeze în ţinuturile
acestora1.
Domnitorii
au luat măsuri de a opri fuga ţăranilor de pe moşii, iar în anii 1775, 1783,
1804 şi 1814 au adoptat sisteme fi scale tot mai convenabile pentru birnici,
pentru a-i lega de pământ.
Totodată,
au favorizat atragerea coloniştilor, din Transilvania, printr-un regim de
favoare (rupta), sub protecţia unor „isprăvnicate ale străinilor”, constituite
la Bucureşti (pentru 11 judeţe) şi la Craiova (pentru 5 judeţe din Oltenia).
Astfel, au fost atraşi peste munţi românii transilvăneni – aşa-zişii
„ungureni”, căci veneau de sub stăpânirea austro-ungară, dar şi din Banat -
„sârbi” - şi de peste Dunăre - „bulgari” -, „deschizând locurile acestei ţări
şi împodobindu-le cu nenumărate semănături, înspre îmbelşugarea obştei” şi în
favoarea întăririi vistieriei sărăcite de plăţile către Poartă2.
Ţăranii
români din Transilvania aveau toate motivele să treacă munţii Carpaţi şi să se
stabilească în Ţara Românească şi Moldova. La 1765 trăiau cum nu se putea mai
rău. Un călător german nota, după această dată, că: „În general, ţăranul supus
sau iobagul transilvănean este, în ce priveşte starea lui, cel mai nenorocit
ţăran ce se poate afla oriunde pe lume... un adevărat sclav al domnului său...
Împovărarea şi apărarea acestor supuşi din partea domnilor lor sunt nesfârşite
şi excesele săvârşite contra lor de necrezut”3.
Sub
regimul absolutismului luminat al lui Iosif al II-lea (1780 - 1790), starea
românilor transilvăneni nu s-a îmbunătăţit. Însuşi „împăratul filosof” spunea:
„Aceşti bieţi supuşi români, care netăgăduit sunt cei mai vechi şi mai numeroşi
locuitori ai Ardealului, sunt astfel chinuiţi de oricine, unguri ori saşi, şi copleşiţi
de nedreptăţi”4.
Datorită
acestei situaţii grele în care trăiau, mulţi dintre românii ardeleni au trecut
munţii şi s-au aşezat în Oltenia şi Ţara Românească.
Prin
hrisovul domnitorului Mihai Şuţu, din 25 noiembrie 1783, se asigura
imigranţilor ca „unde se vor aşeza, să se cheme slobozii domneşti,
neamestecându-se cu ţara în cislă, nici cu dăjdiile vistieriei obişnuite şi
neobişnuite”5.
Sate
numite „Slobozia” sunt mai vechi; „Slobozia” de lângă Tîrgu-Jiu apare în harta
lui Fr. Schwantz pentru Oltenia, dar, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul celui următor, au apărut localităţi noi cu numele „Slobozia” pentru
„străinii” care se aşezau în Ţara Românească. Au apărut şi alte sate denumite
„Ungureni”, „Sârbeşti”, după ţara de unde veneau imigranţii, spre a se distinge
de autohtoni. Şi astfel de sate sunt mai vechi, dovadă că exodul ardelenilor de
peste munţi a fost dintotdeauna, iar Carpaţii n-au fost o stavilă a românilor
de pe ambii versanţi ai munţilor. Sate cu denumiri ca „Ungri”, „Unguri” şi
„Ungureni”, formate din transilvăneni veniţi de peste munţi, sunt consemnate în
diferite documente ale cancelariilor domnilor români începând din secolul al
XV-lea, de pe vremea lui Dan I.
Astfel,
satul „Ungureni” din comuna Tismana este atestat din 1424, satul „Ungurelu” de
lângă Tg. Cărbuneşti este atestat din 1502 etc. După 1783, deschizându-se
graniţele pentru românii veniţi din Transilvania, aceştia n-au ezitat să
pătrundă la sud de Carpaţi, în speranţa unei vieţi mai uşoare. Răscoala
ţăranilor iobagi condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, de la 1784, şi fuga în
masă peste munţi, la fraţii lor români, au avut aceleaşi cauze. Cu toate că, în
1785, împăratul Austro-Ungariei decreta „libertatea personală care i se cuvine
fiecărui om de la natură” şi întărea ca „nici numele de iobag în acest sens să
nu se mai întrebuinţeze”, ţăranii români din Ardeal n-au scăpat de iobăgie şi
de a fi legaţi de pământ, decât prin fuga spre alte ţări.
Au
continuat să treacă munţii spre sud, deşi ştiau că nici în Ţara Românească nu
le va fi atât de bine. Războiul ruso – austro – turc din 1787 – 1792 avea să
îngreuneze soarta tuturor ţăranilor români, de la nord şi de la sud de Carpaţi.
Nestatornicia
politicii interne dependente de Poarta Otomană nu putea asigura o viaţă mai bună
ţărănimii din Ţara Românească şi Moldova, dovadă că s-au succedat câte 5 - 6
domni în fi ecare principat, între 1791 şi 1802. În Moldova, în 1795, populaţia
satelor era obligată de domnitor să rămână pe loc: „Fieştecare om, la satul lui
ce l-au apucat vremea aşezării birului, acolo să rămâie, pururea statornicit,
şi să-şi poarte birul său”6, de aceea
„ungurenii” aveau să aleagă „drumul” spre sud. În Ţara Românească a fost secetă
iar domnitorul a cerut ţăranilor să cultive pentru „trebuinţa lor”7.
Cei
care s-au stabilit în Oltenia n-au găsit, însă, nici aici, o situaţie
privilegiată. Turcii s-au dedat ulterior la jafuri şi omoruri, pentru pradă şi
dezordine. În 1800 au dărâmat realmente oraşul Craiova, în 1802 au ars
Cerneţul, Tg-Jiul şi Caracalul, semănând moarte pretutindeni.
Din
1806 până în 1812, în timpul războiului ruso-turc, s-a ajuns ca „ţăranii să fie
obligaţi să lucreze pentru boieri 32 de zile pe an în loc de 12, cel puţin, ca
fiecare membru al familiei să lucreze câte 12 zile”8,
împovărând astfel situaţia celor de secole obidiţi, şi n-au rămas neexploataţi
nici ţăranii stabilizaţi în slobozii.
Războiul
franco - austriac din 1809 a determinat tot mai mult ţăranii români din Ardeal
să se refugieze în Ţara Românească. O afluire mai mare spre sud se observă după
1812, după pacea de la Bucureşti din urma războiului ruso – turc, deşi în Ţara
Românească şi Moldova s-au numit domni fanarioţi, a căror politică fi scală
avea să nemulţumească ţărănimea.
Totuşi,
domnitorul din Ţara Românească, Ioan Caragea, observând exodul ardelenilor spre
sud, a dat, în 1814, o „Carte slobodă – Ponturile aşezământului străinilor” şi
a reînfiinţat „precum şi din vechime a fost, doi ispravnici de ungureni”, ca
să-i primească pe străinii care vor să se stabilească în ţară şi să-i supună la
„o uşoară dajdie”9.
Aflând
de cartea pentru „slobozenie” dată în Ţara Românească, mulţi români din
Transilvania – unde în 1813-1817 au fost ani grei de foamete – au trecut munţii
în grupuri de familii şi s-au stabilit în „Slobozii”.
În
1814 au trecut Pasul Vâlcan 265 ungureni şi, o dată cu ei, 44 de familii de
sârbi şi 56 sălaşe de corturari. Ungurenii au trecut prin Gorj şi Vâlcea,
oprindu-se în Argeş10. Au
rămas în judeţ: 3 lude (familii) la Stăneşti, 15 la Tg.-Jiu, 3 la Vădeni, 4 la
Cartiu, 12 la Copăceni, 4 la Slobozia, 6 la Maghereşti. N-au rămas în Gorj prea
mulţi, deşi în acest judeţ era cel mai mare număr de ţărani liberi (moşneni) –
circa 63% – moşiile boiereşti fiind puţine.
Câţiva
ani la rând, ispravnicul pentru străini de la Craiova a înregistrat trecerile
prin Gorj ale „ungurenilor” spre alte judeţe. În 1818, de pildă, au trecut, din
Gorj în Dolj, 130 lude (familii), în Vîlcea 206 lude, în Mehedinţi 293 lude şi
în Romanaţi 363 lude, în total aproape 1000 de familii.
Primul
recensământ al „străinilor” s-a organizat în 1819. Atunci s-au înregistrat în
Gorj 16 1/2 lude la Novaci şi 237 familii de „străini” în alte 15 sate ale
judeţului11, între care Tismana
(87), Vînăta (3), Stăneşti (59), Căleşti (11), Preajba (27), Crasna (6),
Bengeşti (25), Rovinari (7), Teleşti (2 familii) etc. Cei mai mulţi imigranţi
au pătruns în Oltenia, prin pasul Vîlcan; unii dintre ei au rămas în satele
Gorjului, alţii şi-au continuat drumul risipinduse în toată Ţara Românească.
Dintr-o cercetare sumară, după „Catastiful sloboziilor”, întocmit între
1820-1831, pentru judeţul Gorj se poate observa că numărul imigranţilor a fost
mereu în creştere, dublându-se în ultimul an, atingând numărul de 1000 familii
(lude).
Sloboziile
în care s-a statornicit majoritatea „ungurenilor” veniţi de peste munte în Gorj
în 1820 au fost satele din Tismana, Runcu, Târgu-Jiu, Crasna, Bengeşti şi
Novaci. În 1821, în timpul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, mulţi din
cei veniţi în satele Gorjului s-au risipit în ţară, încât statistica din 1822
înregistrează mai puţin de jumătate dintre ei, numai 223 de familii, respectiv
32 familii la Novaci, 20 la Preajba - Tg.-Jiu, 39 la Bâlta, Valea Mare şi
Dobriţa (din comuna Runcu), 14 la Stăneşti, 11 la Bengeşti, 11 la Turceni, 10
la Văgiuleşti şi alţii risipiţi în mai multe sate.
Ţărănimea
din Ţara Românească a cunoscut, după revoluţia din 1821, câţiva ani de uşurare
a vieţii, pentru că principalii boieri refugiaţi în Transilvania nu s-au întors
la conacele lor din ţară decât în jurul anului 1826. Chiar Marx avea să
aprecieze acest fapt: „Răscoala lui Vladimirescu (armata lui era compusă numai
din ţărani) şi domnii pământeni au exercitat o influenţă moderatoare asupra
boierilor... Anii 1822 - 1828 au fost cei mai buni pentru ţărani”12.
Situaţia
„ungurenilor” imigranţi în Gorj a cunoscut, în 1823, cifre tot mai mari privind
aşezarea familiilor acestora în diferite sate indicate de isprăvnicat: 69 la
Novaci, 40 la Bîlta, 42 la Preajba, 32 la Valea Mare, 35 la Tismana, 53 la
Stăneşti, 28 la Bengeşti, 16 la Căleşti, 15 la Vădeni, 6 la Crasna, 10 la
Rovinari. Dintre localităţile judeţelor Mehedinţi şi Dolj, care au trecut la
Gorj mai târziu, sunt câteva care au înregistrat aşezarea unor familii de
„ungureni” în 1823: 10 la Turceni, 16 la Ţînţăreni, 63 la Ioneşti, 19 la
Văgiuleşti şi altele. Până în anul 1825, cifrele au prezentat fluctuaţii, unele
familii căutându-şi localităţi mai potrivite pentru intereselor lor în sudul
ţării.
Răscoala
din 1826 din nordul Olteniei (Mehedinţi) a stăvilit oarecum intrarea
imigranţilor, pentru scurt timp; totuşi, în anul 1827, s-au înregistrat alte
301 de familii de „ungureni” intrate în Gorj. Războiul ruso-turc din 1828 -
1829, încheiat prin pacea de la Adrianopole, a stăvilit însă cu adevărat
intrarea ardelenilor în judeţ, dovadă că în 1831 s-au înregistrat numai 26 de
familii de „ungureni” mai mult faţă de anul 1827. Între 1828 - 1834, sub
administraţia generalului Pavel Kiselev, epidemiile şi foametea, dezorganizarea
administraţiei şi întreaga situaţie din Ţara Românească de după război, au
determinat reţinerea ardelenilor de a trece munţii şi a se stabili în aşezările
Olteniei. Din 1831 s-a aplicat o nouă lege a clăcii în Ţara Românească şi
Moldova, lege care nu favoriza ţărănimea. În Moldova ţăranii s-au răsculat în
acest an împotriva aplicării acestei legi. În acelaşi an s-au desfiinţat
„isprăvnicaturile de străini şi vătăşiile de plaiuri” de către Regulamentul
Organic.
Astfel,
se poate aprecia că la 1831 erau constituite „sloboziile” pentru (ardelenii)
stabiliţi în satele de sub munţii Gorjului şi toate numărau în judeţ circa 1000
de familii de „ungureni”.
Repartiţia
familiilor de imigranţi pe localităţi la 1831 - se prezenta astfel: 91 la
Novaci, 65 la Preajba, 56 la Stăneşti, 54 la Valea Mare, 50 la Bîlta, 32 la
Tismana, 31 la Vărsături, 23 la Bengeşti, 22 la Căleşti, 22 la Vânăta, 21 la
Dobriţa, 18 la Crasna, 16 la Vădeni, 21 la Turceni, 23 la Ioneşti, 22 la
Turburea, 17 la Văgiuleşti, 19 la Menţi, 12 la Şipot, 10 la Ţînţăreni şi alţii
risipiţi în diverse sate gorjene. Baia de Fier, Polovragi şi Alimpeşti, care
aparţineau de judeţul Vîlcea, aveau, de asemenea, un număr însemnat de
„ungureni”.
Satele
de „ungureni”, care nu s-au destrămat, au devenit importante localităţi de
păstori, îndeosebi crescători de turme de oi, care au renume şi tradiţii până
astăzi: Tismana, Bâlta, Dobriţa, Stăneşti, Crasna, Novaci, Baia de Fier,
Polovragi ş.a., toate aşezate la poalele munţilor Carpaţi, unde sunt condiţii
specifice pentru creşterea oilor. „Ungurenii” din celelalte sate s-au integrat
în rândurile agricultorilor, treptat, mai ales din 1864, când au fost
împroprietăriţi. Astăzi, Novaciul este localitatea cu păstoritul cel mai
dezvoltat, a cărui istorie poate fi urmărită de-a lungul a aproape două secole.
A fost şi este o aşezare agricolă, de cultivatori şi de păstori, şi a devenit,
de câteva decenii, important centru urban industrial pentru exploatarea
forestieră din judeţ.
Păstorii
din Novaci - Ungureni (sau Novaci - Străini) sunt de obârşie din judeţele Alba
şi Sibiu. Numele unor novăceni - Ungurean, Ciorogaru, Jinar, Poenar, Dafi
nescu, Jipa, Şandru, Sebeşan, Teban, Drăgan, Piluţă - se regăsesc în localităţi
ale celor două judeţe din sudul Transilvaniei şi în documentele de epocă de la
începutul secolului al XIX-lea din Novaci.
Oraşul
Novaci este astăzi, însă, şi un oraş turistic, care dezvoltă o staţiune montană
modernă, de mare prestigiu, la Rânca (altitudine de 1620 m).
BIBLIOGRAFIE
1.
CODRESCU, Th., Uricariul, vol. IV.
2.
CONEA, I., Villages d’Ungureni dans l’Olténie Subcarpatique, în
Archives
pour la Science et la Reforme Sociale, an XVI, 1943, nr. 1-4.
3.
IORGA, Nicolae, Istoria Românilor, Bucureşti, 1938, vol. VIII.
4.
IORGA, Nicolae, Istoria Românilor prin călători, Bucureşti, 1929, vol.
III.
5.
IORGA, Nicolae, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I.
6.
ISCRU, G.D., Un dregător mai puţin cunoscut, în Revista arhivelor,
Bucureşti,
1968, nr.1.
7.
METEŞ, Şt., Păstorii ardeleni în Principatele Române, în Anuarul
Institutului
de Istorie Naţională, Cluj, 1925, vol. III.
8.
NISTOR, I. Emigrările de peste munţi, în Analele Academiei Române.
Mem.
Secţ. Ist., S. II, tom XXXVII.
9.
POPP, M.N., Ungurenii în Bul. Soc. Reg. Rom.de geografi e, an LXI,
1942.
10.
RÂMNEŢEANU, Petru, Problema iradierii românilor din Transilvania
în
Principatele Române, Cluj, 1946.
11.
URECHIĂ, V.A., Istoria Românilor, Bucureşti, vol. XII.
12.
URECHIĂ, V.A., Notiţe despre slobozii, în Analele Academiei
Române.
Mem. Secţ. Ist., S. II, tom IX.
13.
***, Istoria României, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, vol.III.
14.
***, Documente relaţ. agrare veac XVIII, vol.I.
15.
Arhivele Statului, Bucureşti, dosare adm.vechi, 2154 a/1814;
2207/1819;
187 a - r/1820 - 1828; 191 b, c, f/1828; 215/1829; 243, 287,
4515,
4812, 4840, 4846, 4857/1830; 344 d, 4863, 4874/1831; Vistierie
52/1830.
1 Istoria României, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. III, 1964,
p. 613.
2 V. A. Ureche, Istoria românilor, vol.
XII, p. 215.
3 N. Iorga, Istoria
românilor prin călători, vol .III, ed.a II-a, Bucureşti, 1929, p. 4.
4 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VIII,
Bucureşti, 1938, p. 23
5 Doc.relaţ. agrare veac XVIII, vol. I,
p.644-645 (d. 546).
6 Th. Codrescu, Uricariul, vol. IV, p. 61.
7 D.C. Sturdza – Şcheeanu, Acte şi
legiuiri privitoare la chestia ţărănească, seria I, vol.I, p. 46.
8 N. Iorga, Documente privitoare la
familia Callimachi, vol. I, p. 330.
9 G. D. Iscru, Un dregător mai puţin
cunoscut, « Revista Arhivelor », 1968, nr. 1, p. 46.
10
Arh. St. Bucureşti, dosar 2154 a/1814.
11
Idem, dosar 4857/1830.
12
Apud Istoria României, Ed. Academiei, vol.III, p. 903.
