Ion N. Oprea – Dacii la ei acasă -Prefaţă, fragmente şi cuprins

Ion N. Oprea

În loc de prefaţă

 Despre daci s-a scris mult şi niciodată îndeajuns. Niciodată îndeajuns şi mai ales corect. Şcoala şi literatura, chiar şi cea de specialitate nu numai că nu ne-au spus ceea ce trebuia despre daci şi romani, strămoşii noştri, dar nici enigmele nu ni le-au clarificat nici în zilele noastre. Adesea lucrurile ni s-au prezentat fals, denaturat, o istorie care să placă timpului şi anumitor capete, lăsându-i pe români, cu veşnica întrebare fără răspuns - de unde venim, care ne-au fost adevăraţii înaintaşi, doar Remus şi Romulus?

Cu întrebări niciodată abandonate s-au hrănit şi marii noştri istorici. Pierit-au dacii?, se întreba Bogdan Petriceicu Haşdeu, om de ştiinţă şi de formaţie enciclopedică, cel mai mare istoric al generaţiei lui, în Foae de storia română, Iaşi, 1859,col. 46-52; 70-73; 95-105; 137-152, pentru ca întrebările Cine? De unde? De când?, puse pentru Basarabi, să dea naştere altora, care îi priveşte pe daci şi ştiinţa istoriei: Armenii în România, în Columna lui Traian, I, 1870, nr. 30, p.3 şi 33, p.3-4; Viaţa de codru în Dacia. Studiu filologic, ibidem, p. 244-246; Originile agriculturii la români, ibidem, 1874, p. 49-53; Originile viticulturii la români, ibidem, p. 89-95; Originile păstoriei la români. Elemente dacice. Studiu de filologie comparată, ibidem, p. 101-107, 124, 156, 173-177, 234-235; Românii bănăţeni din punct de vedere al conservatorismului dialectal şi teritorial în AARMSL, II, t. XVII (1895-1896), p. 1-69; Cine sunt albanezii, Conferinţă ţinută în şedinţa Academiei Române de la 25 mai 1901, publicată în Literatura şi artă română, V (1901), p. 635-661.

Problema dacilor şi originea lor 1-a preocupat pe B.P. Haşdeu de tânăr şi până la bătrâneţe, ca şi continuitatea daco-romană în Dacia, formarea poporului român în ansamblul vieţii economice, sociale şi politice.

Asupra aceleaşi mari probleme, „”mai către bătrâneţe”, au zis cei care nu i-au aprobat opiniile, în Dacia preistorică, s-a oprit şi Nicolae Densuşianu, cu valoroase alte lucrări istorice bazate pe o largă informaţie documentară, culeasă de el din arhivele din ţară şi străinătate. Una din ele, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale, Bucureşti, 1884, 523 p., operă premiată de Academia Română, susţinută şi de B.P. Haşdeu, ca fiind „cea dintâi şi singura până acum lucrare pe deplin serioasă asupra istoriei moderne a românilor”.

în Dacia preistorică, operă de o viaţă, vorbind despre vechii locuitori ai Daciei, arimii, Nicolae Densuşeanu spune „erau numiţi Rumâni şi Rumuni. Aceasta rezultă din numele principelui dac Rumon”, că „originea acestor forme (statale n.n.) este în tot cazul anterioară ocupaţiunii romane”.

Tot Densuşeanu evidenţiază că tradiţiile „ne înfăţişează pe noi românii de astăzi ca autochtoni la Carpaţi şi la Dunărea de Jos, ca descendenţi ai unui popor vechiu numit Râmleni şi Râmni, care locuiseră odată în regiunile acestea. „Românii” ne spun aceste tradiţiuni, „nu au venit de nicăieri, ci s-au pomenit aici”. „Românii, de când sunt ei, au stat tot pe aceste locuri”.

Numai că despre Dacia preistorică, istoricii vremii, fie că nu s-au aplecat suficient asupra filelor ei, fie interese obscure sau neştiinţa au dominat, susţinerile ei au fost date pe seama fanteziei autorului, motivată de puţinătatea izvoarelor istorice, la acea oră. Şi lui Haşdeu i s-a pus în sarcină tendinţa de exagerare uneori a semnificaţiei faptelor, ceea ce l-ar fi condus, în gândirea lui, să invoce providenţa, tendinţele mistice, atavismul, care însemna vina de a pune bază şi pe persistenţa sângelui, ca probă a continuităţii de neam...

Ori, cercetarea ulterioară, ca şi cea prezentă, stabilesc valoarea ideilor acestor mari istorici, asupra cărora se opresc şi le promovează.

Nicolae Bălcescu nu numai în Magazinul istoric pentru Dacia, Mihail Kogălniceanu cu Dacia literară, mai puţin D.A. Xenopol, chiar prin întreaga activitate, văd în cunoaşterea profundă a trecutului istoric unul dintre cele mai importante izvoare de constituire şi consolidare a României desăvârşite.

Concepând istoria, ca şi Nicolae Bălcescu pentru care avea o mare preţuire, nu ca o înşirare seacă de date, ci ca un izvor de îndrumări vii, Nicolae Iorga a făcut din studierea trecutului, pe care 1-a aprofundat şi interpretat, o carte de învăţătură, un mijloc de ridicare a conştiinţei naţionale. „Datoria istoricului este de a lămuri pe ascultători asupra problemelor zilnice, asupra întrebărilor ce se prezintă înaintea fiecăruia, pentru că istoria este viaţa omenească, problemele de odinioară sunt problemele de acum, în altă formă, cu alţi oameni, aceiaşi umanitate se înduioşează şi se frânge”, spunea istoricul.

Cercetările de istorie naţională ale altui istoric, Gheorghe Brătianu s-au concentrat asupra unor probleme majore: formarea şi continuitatea poporului român, a statelor medievale româneşti, organizarea socială şi politică a vieţii româneşti în epocă.

In „Vechimea poporului român şi legătura cu elementele alogene”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, voi. I, 1924, p. 13, renumitul om de ştiinţă Simion Mehedinţi scria: „Noi românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ al Daciei, şi anume, unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent”. Şi argumenta: „La 513 (î.e.n.), când Roma stăpânea câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât Ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre formau un neam mare, închegat şi puternic care ţinea calea în Balcani celui mai mare monarh al Asiei, lui Darius al lui Histaspe”.

Folosirea unei documentaţii largi, lui Constantin I. Giurescu i-a permis să realizeze observaţii judicioase, cu privire la trecutul nostru istoric. Constantin C. Giurescu abordează şi reuşeşte cu aceeaşi competenţă probleme de istorie veche, cuprinzătoare - toponimie, geografie istorică, lingvistică, drept, artă, metodologie istorică, literatură.

Alţi istorici şi literaţi, folosind mediul prielnic, al unei documentaţii largi, pe bază de documentare arheologică şi de laborator, nu numai că ne ajută să reînviem şi să aducem cât mai aproape trecutul, dar ne conving şi de ceea ce nu ni s-a supus multă vreme, suntem un popor vechi înaintea multora din Europa prezentă, încă mai mult, am fost şi noi un Imperiu.

„În laţul gândirii „politic concrete”, articol publicat în revista „Cultura”, secţiunea Cultura literară, autor C. Stănescu, 1 noiembrie 2012, referitor şi la un interviu al Rodicăi Lăzăroiu, luat prof. dr.Mihai Vinereanu, un „rebel al lingvistici”, spune Stănescu, pune pe jar comunitatea lingvistică românească, oferindu-i preopinentului, plecat dinainte de 89 în Germania şi stabilit apoi, din 1986 în America, ocazia unei provocări: profesorul Vinereanu a avut şi continuă să aibă „ideia năstrşnică” a originii nelatine a limbii române, care, spune domnia-sa, „mi-a venit încă din vremea studenţiei, pe la începutul anilor 80, şi mă întrebam dacă cineva, vreodată, a mai avut această idee năstruşnică, cum spuneţi dvs. La acea vreme nici măcar nu azisem de „Dacia preistorică” (Nicolae Densuşianu n.n.), cu atât mai mult de Felix Colson şi lucrările sale”.

Felix Colson, explică C. Stănescu, diplomat francez în Ţările Române înainte de Unirea Principatelor, e „primul autor care vorbeşte de originea nelatină a poporului şi a limbii române”.

Dacii la noi acasă, nu e o carte exhaustivă, nu-i un studiu istoric, nu face interpretări de natură să promoveze nici măcar ipoteze istorice, dar este o carte care, adunând şi prezentând informaţiile, devine un dicţionar al promovării ineditului păstrat nu doar în cărţi şi arhive, ci şi în oboseala arheologilor, a jurnaliştilor, a oamenilor bine informaţi, care au meritul să ne prezinte unde se află aurul Daciei, care a fost civilizaţia şi chiar limba dacilor, existentă şi astăzi în ceea ce este limba română, cum au promovat galeriile subpământene dacice de la ascunzătorile labirintice ca să păcălească şi să-i rătăcească pe romanii cuceritori, la marele oraşe tot subpământene, descoperite în 2014 sub structura marii autostrăzi care este în lucru în Dacia de nord-vest-est-Transilvania.

Este o carte cu informaţii pe care le-am considerat necesare cititorului pentru completarea cât de cât a înţelegerii lui a ceea ce aude şi citeşte despre relaţiile traco-egiptene, traco-etrusce sau etrusco -egiptene, ca să se clarifice şi unitatea de gândire şi simţire a lumii mileniilor antice. Şi de aici, decodificarea prezentului...

Dacia la noi acasă este şi multă literatură, cronici şi prezentări de cărţi, eseuri, înscrisuri şi comentarii diverse legate de şi despre daci, care susţin continuitatea, locul de unde provenim, din dacii din Dacia. O literatură cu informaţii care prezintă cititorilor şi un alt punct de vedere asupra istoriografiei române decât cel oficial, mai puţin ştiinţific şi după părerea noastră.

Important pentru cititori mi se pare foiletarea şi luarea la cunoştinţă în rezumat a informaţiilor puse în manuscrisul său de însuşi împăratul Traian, cuceritorul vremelnic al Daciei, devenit cartea cu titlul Columna lui Decebal - De bello Dacico - autor Simion Lugoj an, Editura de Vest din Timişoara, comentată de Pirtea Măria, Oradea, octombrie 2006. Recomandarea ca cititorii să caute şi să citească volumul Adevărata obârşie a poporului român de Valeriu D. Popovici-Ursu, Editura Gedo, Cluj, 2012.

Dacia la noi acasă este pentru oricine şi un îndemn a ne documenta despre munca istoricilor în special pentru clădirea noii istorii a Daciei şi României care, în împrejurările actuale, prin incompetenţa unora dintre conducători şi a lipsei lor de curaj, România îşi cam pierde identitatea, lucru pe care nu l-au făcut dacii în împrejurări vitrege. Un îndemn la cunoaşterea noilor documente istorice, începând cu cele dezbătute, aprobate şi difuzate în toată lumea purtând efigia Congresul Internaţional de Dacologie, cel din anul 2014 fiind al XV-lea, desfăşurat în 18-19 iulie la Oradea-România.

Dacia la noi acasă înseamnă şi nişte români care, indiferent de profesie sau locul unde domiciliază, gândesc şi simt ca şi noi, promovând trecutul nouă cu informaţi despre ceia ce au fost dacii şi Dacia, aducînd alături de ei specialişti din lumea întreagă, ca să ne predea celor de-acasă istoria noastră.

Tuturor acestor oameni care cu fapte şi sentimente stau alături de noi, eu ca autor al cărţii de faţă le mulţumesc.

Ion N. Oprea

FRAGMENTE DIN CARTEA

Ion N. Oprea – „Dacii la ei acasă” Pag. 222-234

Columna lui Decebal! - De bello Dacico, carte apărută sub îngrijirea lui Simion Lugojan, cu adnotările sale, apărută la Ed. de Vest din Timişoara, Piaţa Sf. Gheorghe nr. 1, în 1966, care este însăşi cartea lui Traian împăratul care, se ştie, însemnările şi informările strânse de la sursele sale în campaniile 101-102 şi 105-106 în Dacia le încredinţa prietenului său Sura, pe baza cărora după încheierea războaielor şi întoarcerea la Roma şi-a scris cartea, iar conţinutul ei ilustrat a fost lipit şi aşezat pe ceea ce s-a numit Columna lui Traian. Columnă care privită de oricine, nu vede în ea, mai ales dacă citeşte şi cartea, duhul învingătorului, ci ceea ce numim noi, Columna lui Decebal.

Este un fel de replică la ceea ce a scris Caius Iulius Caesar - De bello gallico.

Cartea De bello Dacica, spune volumul, împreună cu imaginile de pe columnă, aduce la suprafaţă din colbul uitării adevărul despre un popor mare şi viteaz care a fost poporul dac. Cartea, scrisă de Simion Lugojan, comentată de Pirtea Maria, Oradea, octombrie 2006,  răstoarnă numeroase ipoteze greşite instalate în cărţile de istorie cu privire la traco-geţi-daci, strămoşii noştri.

Mergând pe firul însemnărilor lui Traian, capitolele cărţii stabilesc adevăruri indestructibile, unele nici semnalate istoric până acum.

Partea I-a

Campania 101-102

1. Împăraţii romani plăteau tribut regilor Daciei.

Vorbind despre daci şi conducătorul lor Burebista, Traian, semn al respectului care îi poartă, îl numeşte „remarcabilul Rege Burebista". El recunoaşte că „dacii erau foarte puternici şi cunoscuţi". Dacia lui Burebista fusese şi ea un Imperiu, regiunile geografice ale Daciei lui Decebal erau patru, prima parte şi cea mai apropiată este cea aşezată între râul Taos şi munţii din interiorul acestei ţări. Cea de a doua era cea dintre Dunăre şi munţi, începând de la Porţile de Fier şi până la Arrubium (Măcin, Dobrogea) în Sciţia Minor (Dobrogea). Cea de a treia, între munţi şi Tiras (Nistru), iar ultima e cea aşezată pe crestele muntoase aflate în părţile septinţionale. Deci frontierele Daciei erau „de la Nistru pân-la Tisa". Împărţită în patru provincii, „în prima locuitorii sunt cunoscuţi de noi sub numele de daci, în a doua sub aceea de geţi, în a treia de costrobaci, iar în a patra de carpi, dar toţi fac parte din acelaşi neam tumultuos şi vorbesc aceeaşi limbă".

„Limba lor nu este greu de învăţat de către noi, romanii, spunea Traian,  întrucât prezintă mari  asemănări şi  după spusele unor cunoscători s-ar apropia de vechea noastră latină cunoscută sub denumirea de limba priscă sau ausonică. Ea este vorbită şi la miazăzi de Danubio, adică în ţinuturile tracilor, aflaţi mai de demult sub stăpânirea noastră, căci dacii tot o seminţie tracică sunt. Asemănătoare foarte mult cu limba tracă, până într-atât încât nu poate fi deosebită de ea decât prin unele expresii locale, este de asemenea ilira. De latină o despart mai mult înglobarea unor sunete aspre, necunoscute de latină şi pe care gura unui roman numai cu greu ar putea să le reproducă".

Deci se reţine: Dacii vorbesc o limbă străveche!

Cele de mai sus citite fac să cadă toate ipotezele greşite cu privire la romanizarea treptată a dacilor cu privire la latinizare. Spusa lui Traian că „limba lor nu este greu de învăţat de către noi, romanii", este mărturie rarisimă a faptului că romanii au învăţat ei înşişi limba dacilor atât din necesitate, dar şi pentru că le era uşor s-o folosească. Şi dacă ei au vorbit în limba dacă, atunci de ce am susţine noi că limba dacă ar fi dispărut sub ocuparea parţială a Daciei de către romani?

„... Eram copleşit de faptul dureros pentru poporul roman că trebuia să acordăm dacilor sumele de bani la care ne învoisem...", ca să stea liniştiţi, să nu se răscoale.

Spusele de mai sus lasă să înţelegem că între Roma şi Dacia existau înscrisuri, cu condiţii de pace, că regii daci stătuseră la aceeaşi masă cu împăraţii romani şi stabiliseră nişte obligaţii, dacii fiind triumfători... conform obiceiului: cine pierde plăteşte!

De când plăteau romanii tribut dacilor, o spune tot Traian: „Predecesorul nostru Domiţian stabilise obiceiul de a-i alimenta cu bani pe aceşti războinici vijelioşi, considerând că astfel va cumpăra liniştea la hotarele pe Danubiu al Imperiului".

Manuscrisul lui Traian în această privinţă este completat de alte scrieri de atunci care povestesc că împăratul roman Domiţian a fost înfrânt categoric de Decebal la anul 89, deşi împăratul încerca să mascheze adevărul...

Deci Dacia era puternică, ţinea la respect un mare cuceritor al timpului...

2. Traian voia Dacia pentru  împiedica prăbuşirea Imperiului roman şi destrămarea lui!

„Am fost astfel nevoit, spunea el, să pornim războiul, şi pentru a nu mai plăti subsidiile anuale, după cum s-au încheiat învoielile cu predecesorul meu Domiţian... Ca urmare a unor fapte nesăbuite săvârşite în trecut, situaţia Imperiului nu era de natură să mulţumească poporul roman sărăcit, şi izbucnirea unor nemulţumiri era de aşteptat din moment în moment. Această situaţie urma să fie remediată, cum a fost de altfel prin cucerirea Daciei, care deţinea aurul necesar nouă, dar şi alte surse substanţiale de alte venituri, care nu puteau lăsa Imperiul nepăsător, la marginea stăpânirii sale, întărindu-se considerabil în ultimul timp cel mai puternic stat după Roma".

Deci Traian recunoaşte că Dacia era cel mai puternic stat după Roma!, atunci. Şi, de această Dacie cu poporul său viteaz romanii se temeau. Pentru înfrângerea lor Traian şi-a pregătit minuţios campaniile militare. El s-a ocupat şi a participat personal la acţiuni tocmai pentru că Dacia nu era un stat oarecare, ci unul deosebit de puternic, în faţă cărora generalii săi, singuri, nu ar fi făcut faţă. El a vrut, totodată, să se asigure că aurul dacilor va ajunge unde trebuie, în visteria Romei, nu în buzunarele generalilor săi.

3. Traian a fost un cotropitor care nouă ca neam ne-a făcut rău şi nicidecum nu a fost un erou naţional.

Traian a fost un duşman al strămoşilor noştri pe care i-a cotropit, jefuit şi asuprit, nu unul căruia să-i cântăm ode cum facem în Imnul nostru naţional:

„Acum ori niciodată, să dăm dovezi în lume

Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian".

Ce-ar zice Dacii, dacă ne-ar auzi? când în vinele noastre curge sângele poporului traco-geto-dac, nu al romanilor?! Fala noastră sunt Dacii! nici cum a cotropitorilor! Noi suntem urmaşii dacilor nu ai Romei!", comentează cel care transpune cartea lui Traian, De bello Dacico.

„De asemenea, conştient că numai pe o armată foarte puternică

se putea sprijini măreţia Romei, am introdus noi reguli în viaţa militară şi am promovat o disciplină aspră în rândul ostaşilor. Am considerat că armata trebuie sporită cu încă două legiuni... Era o chestiune capitală pentru viaţa Imperiului şi ca să-i scot pe cetăţenii romani din amorţeala în care îi aruncase predecesorul tatălui meu Nerva".

„...Eram hotărât să aduc Dacia sub ascultare romană, trecând Danubiul. în felul acesta, în urma politicii adoptate, legăturile tradiţionale dintre daci şi fraţii lor de la sudul Danubiului fuseseră slăbite în oarecare măsură. Deşi dacii din Moesia se aflau de mai bine de un secol sub oblăduirea romană, gustând din plin binefacerile acestei stăpâniri, se punea sub semn de întrebare loialitatea unei populaţii ca bessii şi scordişcii, populaţii războinice prin excelenţă, aflate odinioară într-un război îndelungat cu Roma".

„Din informaţiile pe care le deţin, în ultimul timp, dar mai ales sub domnia predecesorului nostru Domiţian, raidurile dacilor peste Dunăre s-au intensificat, demonstrând cât de reală era primejdia pe care o reprezentau aceştia pentru poporul roman. Dacii sunt nişte oameni întreprinzători, cărora nu le place să asculte cuvântări şi caută să nu le treacă vremea fără folos. Se pregăteau nerăbdători şi cu multă râvnă de război, având intenţia vădită să-i înfrunte cu armele pe romani. Peste tot la ei puteai vedea facându-se arme de tot felul, apoi mulţimi de cai pe care îi învăţau cu greutăţile luptei precum şi nenumăraţi oameni înarmaţi".

„Grija pentru aceste pregătiri a fost impusă de faptul că războiul urma să se desfăşoare pe un teritoriu cu totul duşmănos, atât din partea oamenilor care prin credinţa lor în Zampolxes, deveneau nepăsători faţă de moarte în luptă, cât şi din partea naturii vitrege prin imensele şi întunecatele păduri dacice şi mai ales prin climatul aspru al iernilor hiperboreene".

4. Romanii erau înspăimântaţi de luptătorii daci!

"Întrucât  pregătirile   au   durat   destul   de   mult,   în  rândul legiunilor care se concentrau  la Singindunum (Belgrad) şi-a făcut loc treptat îndoială cu privire la sfârşitul victorios al acestui război. Cele auzite de la localnici, de la legionarii care alcătuiau garnizoana din Singindunum şi de la veteranii campaniilor purtate de Domiţian, nu era de natură să-i încurajeze. Aveam de luptat cu un popor plin de dârzenie, călit în condiţiile   unei vieţi barbare şi ale unui pământ neospitalier pentru oricare alţii în afară de dânşii. Au contribuit la descurajarea lor mai ales povestirile înflorate ale veteranilor care relatau despre teribilele săbii curbate (falces dacorum-sica) mânuite cu mare iscusinţă de daci, despre felul în care se foloseau de arcurile şi praştiile lor şi despre mobilitatea călărimii sarmate care le sărise în ajutor,   la   toate   aceste   spuse   adăugându-se   descrierile   despre înfricoşătoarea natură a ţării dacice, cu munţii săi inaccesibili şi inospitalieri.   De aceea, a trebuit să iau măsuri, iar centurionii cu decurionii lor au trecut le ridicarea moralului, explicând ostaşilor că o campanie victorioasă în Dacia va deschide drumul aurului ei în imperiu”

5. Traian nu urmărea cucerirea întregii Dacii, ci numai regiunile aurifere!

„A contat şi faptul că această parte a ţării lor dacii o considerau destul de bine apărată, ca să nu mai fie nevoie să ridice fortificaţii, dar în acelaşi timp şi faptul că doream să smulg dacilor posibilitatea de a extrage aurul aflat în munţii acestei regiuni".

„... apelul făcut la onoarea lor de cetăţeni romani au calmat spiritele, dar, deşi le-am promis prăzi bogate, legiunile nu m-au urmat cu inima uşoară," justifică Traian necesitatea celei de a doua campanii pentru cucerirea parţială, totuşi, a Daciei.

6.      În Dacia nu au fost aduşi nici sclavi, nici colonişti!

„In locurile unde poposeau, ostaşii depuneau mari eforturi pentru realizarea unor tabere întărite. În locurile inaccesibile sau greu de trecut au cărat cu spinarea butuci grei de stejar sau fag, coşuri cu pietriş şi nisip, după ce în prealabil confecţionase coşurile din nuele... Zăbava noastră s-a datorat şi construcţiei drumurilor pe care le-am trasat intre castre. Ele au fost construcţii din vechile drumuri dacice, care însă nu erau suficient de rezistente peste tot şi mai ales am simţit lipsa podeţelor peste pâraie. Gândeam mai ales că aceste căi trebuie să fie bine întreţinute în vederea transporturilor ce aveam să le facem la terminarea campaniei noastre...”

Deci dacii aveau drumuri, romanii numai le-au întărit „în vederea transporturilor ce aveam să le facem...”, adică a jafului proiectat.

„O altă cauză şi poate principala care ne-a zăbovit înaintarea s-a datorat faptului că toate lucrările amintite s-au făcut de trupele noastre, fără nici un alt ajutor, pentru că populaţia localnică îşi părăsise în întregime aşezările din ordinul lui Decebal. Se retrăgea cu avuţia ei în vite, din faţa noastră, în măsura în care noi înaintam. Nu am fost de părere să aducem de dincolo de Danubiu sclavi şi să-i folosim la aceste construcţii pentru că un asemenea lucru nu s-ar fi potrivit cu războiul dus în condiţii atât de crâncene şi neobişnuite, când grija pazei sclavilor ar fi devenit una în plus pentru noi".

Dacă i-ar fi adus, sclavii din sudul Dunării erau tocmai fraţii lor care de abia aşteptau să fie liberi! Şi apoi, trebuiau nu numai păziţi, ci şi hrăniţi, de unde alimente când dacii fugeau cu toată avuţia lor din calea romanilor?

7. Regele Decebal s-a născut în localitatea Diupa, astăzi Jupa, localitate componentă a municipiului Caransebeş, judeţul Caraş-Severin.

„În faţa mea şi a legiunilor se desfăşura o vale a cărei lărgime a fost apreciată de topograful Balbus la 15 mile. în josul ei se deschidea din ce în ce mai mult valea făcând loc la câmpie. La stânga, nu prea departe de punctul unde ne-am oprit, era o aşezare aparţinând neamului Decebal, unde se spunea că s-ar fi născut acest rege. Aşezarea este plasată pe un fel de ostrov făcut de braţele râului Tibiscus (Timiş), unde în timpul revărsărilor de primăvară, apele nu pot ajunge până la case, iar braţele râului oferă adăpost împotriva fiarelor sălbatice şi chiar a duşmanilor. Acest sat, pe care, ca de altfel şi pe celelalte, l-am găsit părăsit de oameni şi vite, este numit de daci Diupa (Jupa), care vrea să spună şef sau conducător „.

„După cum mi s-a spus, dar şi după cum ştiam mai dinainte, fiind informat de Dyon Chysostomul, aici la Diupa, este locul de naştere al lui Decebal şi al multora din familia sa pentru ca regiunea  condusă din vremuri vechi de membrii acestei familii”.

Cercetările ulterioare au stabilit că localitatea natală a regelui Decebal este actuala comună Jupa, de lângă Caransebeş, componentă a acestui municipiu, judeţul Caraş-Severin.

 8 Dacii erau renumiţi tămăduitori.

Prin natura traiului lor, pe creste de munte sau în transhumanţă, ei nu aveau acces uşor la medici şi trebuia să fie permanent capabili să se descurce singuri pentru aş ocroti sănătatea, plantele la îndemâna fiindu-le, de când lumea, de ajutor, scrie Traian: „ca ultimă măsură, am dispus medicului meu, Kryton, să pregătească cele necesare împreună cu ajutoarele sale pentru acordarea celor de cuviinţa cerute răniţilor. Kryton era foarte bucuros descoperind o seamă de plante presupuse de el, cu puteri miraculoase pentru tămăduirea rănilor şi bolilor. Erau plante de leac ţinute în deosebită cinste la traci, mari meşteri, după cum se ştie, în lecuirea diverselor răni şi boli, atât la oameni cât mai ales la animale".

Aceste afirmaţii ale lui Traian dau mărturie asupra cunoaşterii înalte pe care dacii o deţineau în domeniul medicinii de mii de ani.

Însuşi medicul Kryton descoperă plante pe care nu le mai văzuse dar care îi folosesc: „Kryton era foarte bucuros descoperind o serie de plante presupuse de el ca miraculoase pentru tămăduirea rănilor şi bolilor", că „erau plante de leac ţinute în deosebită cinste la traci..."

Ceea ce înseamnă că şi în această privinţă, de fapt, dacii îi învăţau pe romani şi nu invers.

9. Dacii se tratau de reumatism la Clocota.

"În faţa Germisarei (Geoagiu Băi) se varsă în Maris (Mureş) râul Bereus (Beriu), în ale cărui izvoare, în munţi, se află Sarmisegetusa. In spatele nostru se deschide valea altui râu, mai mic denumit de daci Blasca (Balşa) pe a cărui vale, ceva mai sus de vărsare, se află Germisara. Aici, la aproape 20 de mile, se aflau nişte izvoare calde, unde dup spusele lui Dyon, dacii îşi tratau durerile de oase datorate frigului iernii, scăldându-se în acele ape calde".

„Am construit în acest loc denumit de daci Clocota..." (a fierbe, a clocoti). De aici numele locului Clocota şi al râului, păstrate şi în ziua de azi, toate eronat prezentate ca fiind de origine... slavă, în Dicţionarul explicativ al limbii române, deşi, se înţelege, sunt dacice.

Ruinele termelor romane de la Gioagiu-Băi

Pentru a valorifica ceea ce exista, „am trimis acolo pe medicul  Kryton, împreună cu un manipul, spre a cerceta la faţa locului care este situaţia. Kryton, cercetând apele, a consimţit să amenajăm acolo băi, urmând ca ostaşii care suferiseră cel mai mult de frigul iernii să se poată întrema, pentru că apele acelea după un timp reuşesc să alunge răceala cuibărită în oase..."

Din cele scrise rezultă că dacii au fost nedreptăţiţi, romanii le-au luat Clocota, pe care Dumnezeu le-o dăruise lor, romanii dându-i numele de Therme Dipon, iar alteia, pe valea Diernei, i s-a spus Ad Aquas Hercul Sacre sad Mediam.

„După ce a cercetat locurile şi s-a convins de eficacitatea acestor ape, Kryton trimitea aici pentru odihnă şi refacere pe cei slăbiţi de oboseala marşurilor şi a luptei. într-adevăr, aceste ape aveau efectul tămăduitor de a reda împrospătate forţele irosite ale ostaşilor".

10.             Metodele de luptă ale dacilor erau deosebit de eficiente.

„Pentru că dârzenia înverşunată a dacilor,  şiretlicurile lor folosite în atacuri, precum şi comportarea lor sălbatică faţă de oştenii noştri au contribuit nu puţin la demoralizarea lor..."

„In felul acesta a renăscut în sânul trupei nădejdea unei victorii strălucite, care să pună Dacia la picioarele noastre"...

Alte mărturii fac dovada că în anii cât au stat în Dacia a avut loc aici nu un proces de romanizare, ci unul de dacizare a romanilor ei au învăţat multe de la localnici.

11.        Toaca şi tulnicul - străvechi instrumente de origine traco-geto-dacă.

Şi unul şi altul erau instrumentele folosite de daci pentru a transmite mesaje sonore în mod rapid şi eficient pentru a chema războinicii lor la luptă, funcţie de împrejurări, desemnându-le primejdia după ritm şi intensitate.

Când Traian încerca să atace cu soldaţii săi cetatea numită Măgura însoţit de nepotul său Hadrianus consemna în scrierea sa: „Când acestea (oştile) au început să urce o pantă uşoară apropiindu-se de poalele cetăţii s-au auzit dincolo de palisadele fortăreţei bătăi repezi şi repetate pe care dacii le făceau cu ajutorul unei scânduri de paltin în care loveau puternic cu două ciocane de lemn. în felul acesta anunţau celor din cetatea de peste vale apropierea romanilor de cetăţuia lor. Nu mult după aceea, dacii începură să dea semnale de luptă unii altora, din colină in colină, cu ajutorul unor trâmbiţe lunge, făcute din scoarţă de copac şi numite în limba lor „tolinicus" ale căror sunete erau grave, amintind de mugetul bourilor sălbatici”.
Dar ce zic literaţii noştri în Dicţionarul explicativ al limbii române despre cele două instrumente? Toacă provine din latinescul Toccare (t). Tulnic - de origine necunoscută, zic cercetătorii şi specialiştii noştri în limba română! Despre bucium spun că e de origine latină, deşi Traian spune că este dacic!

12. Oştenii daci nu-şi părăseau pe câmpul de luptă nici răniţii, nici morţii.

„In cele din urmă. când soarele se apropie de apus, au încetat să cedeze din teren. Această retragere s-a făcut sub protecţia unor grupuri care continuau îndârjit să lupte, în timp ce alţii îi cărau pe cei răniţi, fie pe cei morţi".

Cultul morţilor la daci era ceea ce îi învăţase Zamolxe. omul devine în timp „oale şi ulcele", tămâierea şi păstrarea pe mormânt a unei oale aşezate cu gura în jos erau semne ale înălţării la cer a sufletului celor plecaţi şi pe care dacii ii venerau.

13. Dacii i-au bătut pe romani la Tape cu... copacii.

Informat de ce păţise „divinul predecesor" al său Tetius, când a ajuns în Dacia la „Tapae” Traian consemnează: „Valea pe care am urmat-o tot timpul devenea prea îngustă pentru desfăşurarea noastră în siguranţă, fapt ce începuse să devină supărător pentru înaintare. Pentru ca să ne consolidăm în mod deosebit... ne aflam în apropierea locului numit pentru daci Tapae (Tape), loc foarte strâmt şi cu desăvârşire împădurit. Aici avusese loc lupta lui Tetius Iulianus cu dacii, în urmă cu 15 ani. când spre a împiedica pătrunderea romanilor, localnicii făcând tăieturi meşteşugite în copaci, au prăvălit peste romani o parte din pădure. Acest meşteşug de doborâre a copacilor se numeşte în limba dacilor Tapae".

Sistemul acesta de apărare îl vor folosi românii şi in bătăliile de la Posada in 1330 şi la Codrii Cosminului de către oştenii lui Ştefan cel Mare, de unde, probabil a şi rămas zicala devenită populară „Codrul este frate cu românul"...

Şi, totuşi, Dicţionarul explicativ al limbii române, editat de Academia Română in 1975 spune Tapae (Tapă) este cuvânt de origine necunoscută. în alte locuri cuvântul tapat, a face ca părul doamnelor să fìe înfoiat, este de origine franceză!

14. Romanii nu au fost nişte civilizatori, ci au fost nişte distrugători in Dacia.

Lucrul acesta îl spune chiar Traian: „Atunci când am intrat în cetatea dacilor, am dat foc la tot ce putea să ardă, i-am distrus zidurile cu berbecii, am dat pradă focului satul aflat în fata colinei şi altor aşezări destul de numeroase, care împânzeau coastele dealurilor"... „...am dat foc caselor şi le-am împrăştiat temeliile"...

Şi peste toate acestea şi toate distrugerile - furtul aurului şi argintului - românii şi azi îl consideră eroul lor naţional, pe care îl cinstim în Imnul nostru naţional. Îl adulăm pe cel care scrie: „Când reuşeam să prindem un prizonier îl interogam despre Decebal, oastea şi intenţiile sale. Dar oricât ne sileam - recunoaşte - pentru a-l face să vorbească, de cele mai multe ori nu obţineam nimic"...

Deci aşa s-au comportat romanii şi aşa i-au primit dacii...

15. Veteranii de război nu voiau pământ în Dacia.

Unii istorici români susţin că Dacia a fost complet romanizată de şi cu veteranii care ar fi rămas aici după campaniile teritoriale, ceea ce a însemnat schimbarea limbii şi tradiţiilor locale.

Că asemenea spuse sunt false, confirmă Traian: „Acest sat dacic, pe care l-am transformat în tabără romană, era numit Bretonia (Brătunia in limba dacă), după numele unui strămoş al sătenilor care îl întemeiase, şi anume un oarecare Braton ( Brateş pe limba dacilor).

Noi însă am denumit această aşezare a noastră Colonia Dacila şi am promis veteranilor pământul din jur. După cum s-a dovedit însă mai târziu, acest teren era pietros şi greu de lucrat pentru a obţine roadele lui Ceres. De aceea, ulterior, nimeni dintre veterani nu şi-a manifestat voinţa de a obţine în aceasta regiune o bucata de pământ".

Dovadă că Traian s-a străduit mult ca soldaţii săi sa lupte in Dacia stau tot spusele lui: „La aceste greutăţi ale luptelor se adăugau cele îndurate încă înainte şi perspectiva deloc încurajatoare a venirii iernii, fapt ce a făcut pe mulţi ostaşi romani să se lase copleşiţi de greutăţile războiului".

Deci colonizarea a fost vorbă goală.

16. Iarna a fost cel mai mare aliat al dacilor şi cel mai mare obstacol în calea romanizării.

„Ne-am gândit că folosirea forţei nu ar fi fost în favoarea romanilor, întrucât ar fi agitat puternic spiritele dacilor împotriva noastră, lucru complet nedorit acum în perspectiva condiţiilor de iarnă. Doream să evităm pe cât posibil orice ciocnire în timpul iernii. Acesta a fost motivul pentru care primeam cu multă bunăvoinţă trimişi ai populaţiei supuse şi încurajam pe cât puteam ca să vină în tabăra noastră asemenea delegaţi, fapt ce a stârnit un larg ecou in rândul populaţiei cucerite", numai că, spune acelaşi, ... ”dar toate aceste locuri erau muntoase şi nu puteam ţine sub puterea armelor decât părţile joase ale văilor de-a lungul cărora am înaintat în Dacia"... „...Totuşi castrele şi transporturile efectuate pe drumurile făcute de noi se aflau permanent în primejdie de a fi atacate de numeroasele cete de daci care coborau pe partea din spate din partea superioară a munţilor. Trebuia să ne aşteptăm la acest lucru, pentru că. după cum se ştie. viaţa dacilor este legată de munte, ale căror culmi Ie cutreieră întreaga vară cu turmele".

17. Traian a suferit o pierdere uriaşă la Adamclisi.

Despre  aceasta însuşi Traian vorbeşte:  „Întâlnirea dintre Claudius Livianus cu forţele duşmane s-a făcut pe un platou de miazăzi de Axiopolis, în locul unde drumul din Scyţia Minor (Dobrogea). spre trecătorile Haemusulm (Munţii Carpaţi), face un cot, dacii împreună cu sarmaţii şi cu surii au făcut din căruţele lor un careu asemenea unui castru, în interiorul căruia şi-au organizat apărarea.

La sosirea noastră lupta începuse şi devenise tot mai îndârjită. A fost necesar să ne desfăşurăm toate tipurile de arme, şi în pripă nu am avut timp să deshămăm catârii înhămaţi la catapultele noastre pe roţi, ci am început să aruncăm pilum-urile (suliţe mici azvârlite de catapulte) aproape din mers. Atunci am avut pierderi foarte mari şi nenumăraţi răniţi.

Pentru a putea face faţă îngrijirii răniţilor atât eu cât şi ofiţerii mei ne-am sfâşiat veşmintele din care am făcut feşe pentru oblojirea răniţilor. În aceste lupte a murit şi paraephectus castrorum Claudius Livianus".

„După terminarea luptei ani dat dispoziţii pentru incinerarea cu toate onorurile a morţilor noştri şi am hotărât să ridicăm pentru cinstire veşnică un monument celor căzuţi aici”.

Monumentul de la Adamclisi

„De formă pătrată, cu latura de 12 m. din calcire cochilifere, cu înălţimea de 6 m., altarul are înscrise lista celor 3800 de romani căzuţi".

Inscripţia nu vorbeşte nici ea despre o glorie a romanilor ci reţine: „în onoarea şi în memoria bărbaţilor prea viteji care luptând pentru cauze obşteşti au fost doborâţi de moarte".

După mulţi ani aici, la 50 m, de locul luptei s-a ridicat un monument, adică un Tropheum. La Adamclisi, se înţelege, cei care au învins nu au fost romanii, ci dacii, ei ar merita adevăratul monument!

18. Munţii Carpaţi au fost arma de tărie a dacilor în războaiele cu romanii.

Traian recunoaşte că munţii Daciei i-au fost întotdeauna o piedică mare: „Cele mai mari griji in purtarea acestui război le puneau regiunile muntoase, căci Dacia în foarte largă măsură este alcătuită din munţi înalţi şi puternic împăduriţi".

„Luptele s-au purtat îndelung şi din greu pentru că dacii nu dădeau înapoi, iar munţii, adăpostul lor de predilecţie, erau puternic întăriţi de ziduri".

„Am simţit greul luptelor şi datorită faptului că soldaţii noştri au fost nevoiţi să se bată fără platoşe şi fără cămăşi de zale. care îi stânjeneau în mişcări, sporindu-le considerabil eforturile. Căci trebuiau să biruiască greutăţile puse în cale de stâncile şi coastele abrupte, aproape de neumblat, înainte de a întâmpina furia dacilor, devenită din ce în ce mai violentă".

19. Dacia era o ţară foarte bogată, locuitorii ei aveau mare credinţă în cel Preaînalt, iar sistemul de apărare a societăţii era desăvârşit.

Informaţiile lăsate de Traian vin să completeze sau să înlăture simplele ipoteze ale unora din istoricii noştri.

„Dacia este despărţită de provinciile Panonia, Iliricum şi Moesia prin fluviul denumit Danubiu iar de greci Istros. Acest fluviu , al doilea ca mărime din lume (lumea de atunci!) după fluviul Nil, ce se numeşte în limba dacilor Dunara".

„... treceau (dacii n.n.) Danubiul înfruntând apele Iui pe vremea cea mai neprielnică sau iarna peste podul de gheaţă care lega cele două maluri ale lui".

Despre unii dintre vecinii dacilor, Traian nota: „Din partea burilor din neam suev, un popor aliat cu dacii, am primit o solie plină de ameninţări prin care ne soma să oprim orice pregătire de război şi să renunţăm la încălcarea unui pământ care nu era al nostru".

Despre buri ni se spune că erau de acelaşi neam cu dacii ca şi sarmanţii, roxolanii, bessii şi scodrişii din Moesia - fraţi cu dacii şi cu geţii de la nord de Dunăre.

„Limba lor (a dacilor n.n.) nu este greu de învăţat de către noi, romanii, întrucât prezenta mari asemănări şi după spusele unor cunoscători s-ar apropia mult de vechea noastră latină cunoscută sub denumirea de limba priscă sau ausonică. Ea este vorbită şi la miazăzi de Danubius, chiar în ţinutul tracilor, aflaţi mai demult sub stăpânirea noastră, căci dacii tot o seminţie tracică sunt. Asemănătoare foarte mult cu limba tracă, până întratât încât nu poate fi deosebită de ea - decât prin   unele expresii locale... De latină o desparte mai mult înglobarea unor sunete aspre, necunoscute de latina şi pe care gura unui roman numai cu greu ar puica sil le reproducă", repeta împăratul ceea ce mai spusese anterior.

Bogăţiile Dacici erau nenumărate, şi Traian Ie numeşte, aurul, sarea, fierul, lemnul, grâul, meiul, plante medicinale, via şi produsele ei, nenumărate produse animaliere precum - carnea, lâna, caşul, brânza, mierea, pieile.

Despre organizarea şi administraţia dacilor, Traian constată: „La daci populaţia este diferenţiată după ocupaţii şi poziţia în societate. Pătura cea mai înaltă, din rândul căreia se aleg conducătorii o formează pileaţi (purtătorii de tiare - un fel de căciulă asemănătoare bonetei frigiene, dar fără să aibă clape pentru urechi); in limba dacă tarabostes. ceea ce vrea să zică „preastrăluciţii" sau „cei mai străluciţi". Ei sunt aceia care conduc satele şi au pe câte unul care este mai mare peste mai multe sate, aşezate de obicei de-a lungul unor văi. Dar şi între aceştia există diferenţieri, vârfurile formând o pătură superioară, numită a sarabilor, din rândul cărora se aleg marile căpitenii şi marii lor preoţi. Tarabostes-ii conduc poporul la război şi nimeni nu iese din cuvântul lor. Ca semn distinctiv, ei poartă pe cap acele bonete pe care noi le numim „pillum". iar în limba dacă „tiare".

Tiară - coroană purtată de regii vechilor perşi, nu de daci, spune Dicţionarul explicativ, provine din latină zice Dicţionarul românesc, uitând că au fost aici mai întâi dacii.

20. Preoţii daci erau mari iniţiaţi.

Pentru că Traian era împărat dar şi mare pontif, cel care oficia marile ceremonii, el dă o foarte mare atenţie informaţiilor despre preoţii daci: "O altă pătură o formează clerul dac, bine organizat în „colegii", având o ierarhie riguroasă. Dacii cred în diferiţi zei, a căror importanţă o ignoră însă. cinstind cu precădere, doar pe unul singur, pe care îl consideră Stăpânul Absolut al Cerului şi Pământului".

„Există la daci un Mare Preot care deţine o putere loială şi care nu ajunge la această treaptă decât după o îndelungată învăţătură. Preoţii dacilor, ca şi al celţilor, nu îşi lasă învăţăturile în scris", explicaţie şi a găsirii cu atâta greutate a scrisului lor în documentele arhivistice.

„Ei au cunoştinţe remarcabile despre cer şi stele, despre natura lucrurilor, despre natură şi atributele zeilor nemuritori, dar mai ales sunt mari tămăduitori de boli pe care le au oamenii şi animalele, cunoscând pentru aceasta o mulţime de ierburi şi alte plante bune de leac, despre al căror efect m-am putut convinge pe baza celor demonstrate de Krylon" ( medicul său).

21. Luptătorii daci erau impecabil organizaţi.

„Demnă de amintit a fost excepţionala lor supunere la ordinele date de cei care îi conduceau în luptă, ce nu erau alţii decât tarabostes-i, la fel de înfocaţi şi neînfricaţi ca simplii comates-i”

„Faţă de aceste forţe ale noastre, după cum am fost informat, Decebal urma să ne opună un număr mai mic de luptători, care nu se ridica la numărul oştenilor noştri".

„Cetele dacilor se strecurau însă pe poteci cocoţate deasupra prăpăstiilor, pe unde numai caprele de munte puteau umbla şi pornind din locuri numai de ei cunoscute, după ce coborau de pe creste, năvăleau asupra castrelor noastre, dar mai ales asupra transporturilor care trebuiau să ne aprovizioneze".

„Oricât de critică a fost situaţia dacilor în aceste ciocniri cu romanii, nu uitau şi nu evitau niciodată să ia în retragerea lor pe toţi tovarăşii lor răniţi şi chiar pe cei morţi în lupte".

„...iscoadele inamice (adică dacii) mişunau pretutindeni, iar noi doream ca deplasarea noastră să înşele vigilenţa inamicului".

Din cele spuse de Traian, armele dacilor erau destul de simple, dar extrem de eficiente: calul, sabia, arcul cu săgeţi, praştia, copacii, crestele munţilor şi isteţimea luptătorilor.

22. Romanii făceau poduri de piatră, iar dacii poduri din piei de bou.

Arma numită geniu şi ostile române - câte mai sunt - ar trebui să studieze cu atenţie ce a scris Traian despre daci: „Fusesem informat că undeva între Troesmis şi Arubium (Turtucaia şi Macin), prin bălţile şi mlaştinile cuprinse intre braţele desplătite ale Daniubiului, dacii au improvizat un uriaş pod alcătuit în cea mai mare parte din piei de bou, care puteau cu uşurinţă fi întinse sau strânse, după nevoie".

Pe acest pod au trecut câteva mii de călăreţi - daci. suri şi semeţi - pod mobil, demontabil, pe care dacă îl ridicai duşmanul rămânea neputincios pe celălalt mal, ceea ce proba existenţa geniului dacic, în ceea ce a fost războiul de la 101-102.

23. Marele secret al dacilor invincibili era disciplina!

Cum avea să spună Traian: „Cele mai mari griji în purtarea acestui război le puneau regiunile muntoase, căci Dacia în foarte largă măsură este alcătuită din munţi înalţi şi puternic împăduriţi".

„Luptele s-au purtat îndelung şi din greu pentru că dacii nu dădeau înapoi, iar munţii adăpostul lor de predilecţie erau puternic întăriţi cu ziduri".

„Într-adevăr, numai printr-o înţeleaptă organizare, disciplină riguroasă şi în primul rând prin respectarea ierarhici, au putut aceştia să conducă turme imense, de mit de capete în perigrinarea lor periodică. Acesta era secretul respectului pe care îl aveau faţă de conducători şi al supunerii întocmai la ordinele primite".

„De admirat la acest popor sunt acei care i-au condus în luptă, atât pentru felul cum au reuşit să se facă cunoscuţi de oştenii aflaţi sub comanda lor, cât şi pentru felul iscusit în care au ştiut să folosească cele mai izbutite manevre de luptă. Din cele ce îmi relatase Dyon Chrysostomul ştiam, dar acum mă convingeam personal că această nemaipomenită disciplină, dacii o dobândiseră de generaţii prin însăşi ocupaţia lor".

Repetăm, romanii nu au cucerit Dacia în primul război, nu au adus nimic bun aici, dacă nu ar fi fost acel grec care l-a trădat pe Decebal. dacă regele dac ar fi avut o armată numeroasă ca a lui Traian, dacii i-ar fi alungat pe romani din Dacia şi in al doilea război.

24. Traian avea „turnători", iar Decebal avea viteji.

Pentru ca să învingă pe daci Traian şi-a ales un spion - Dylon Chrysostorul şi un trădător - grecul Bicilius - pe care i-a infiltrat în Dacia, chiar la curtea lui Decebal.

„Soldaţii nu ştiau că in posesia mea se aflau informaţii amănunţite, migăloase, pe care mi Ie-a trimis Dyon Chrysostorul, retorul din Asia, cu care mă împrietenisem la Roma mai înainte de a fi adoptat de divinul meu părinte Nerva. Mulţumită acestor informaţii eu nu păşeam în Dacia ca într-un loc complet necunoscut".

„... un rol deosebit in informarea noastră l-a jucat grecul Bicilius. aflat la curtea lui Decebal şi ajuns aici ca tovarăş de drum a Iui Dyon Chrysostorul".

În timp ce Traian spune acestea, un istoric român scrie: „Printre puţinele măsuri relative ta istoria geto-dacilor rămân de la autori antici, un loc aparte, prin valoarea deosebită, îl au cele relatate de Dio Chrisostomuus". Ba, încă şi adaugă: „Şi bătrânul Dio, care apreciază atât de frumos lupta strămoşilor noştri, îi va părăsi pe vitejii daci fără însă a-i uita vreodată"...

Din scrierile împăratului însă reiese ca acest om, aparent paşnic şi prietenos, a fost principalul sfătuitor a lui Traian, îndrumându-l, ca un spion dibaci, cum să procedeze în lupta cu dacii.

25. Cum au pus dacii lupul paznic la oi.

„In timpul luptelor dacii îl urmau pe acela care purta stindardul lor sub forma pielii unui lup, înfiptă într-o prăjină, ca semn de izbândă împotriva acestui animal hrăpăreţ, care le era cel mai înverşunat duşman în ocupaţia lor de oieri, au făcut din acesta stindardul ce trebuia să ducă la victorie".

Numai o minte foarte inteligentă şi iscoditoare putea pune pielea lupului paznic la oi!, apreciază autorul. Simion Lugojan.

Aşa era cu steagul dacilor, unde era el, era conducătorul lor, şi după el şi oştenii, care le aduceau victoria!

26. Dacii făceau negoţ înfloritor pe Mureş.

„Am ajuns... până la fluviul Maris (Mureş). Pe acest fluviu se desfăşura, din primăvară până în toamnă, o navigaţie intensă, pe care noi o opriserăm acum. Acest lucru i-a stânjenit mult pe daci. întrucât pe fluviu, în luntri şi pe plute coborau până la Partiscum, pe Tisia (Tisa), lemne, lână, piei şi mai ales sarea atât de cerută de lumea oierilor. Navigaţia intensă mi-a arătat importanţa pe care o avea fluviul pentru comunicaţiile din interiorul Daciei şi m-am hotărât să ţin seama de aceste învăţături".

Şi Traian a mai reţinut: „...pe valea râului, în faţă căruia ne aflam existau numeroase aşezări dacice a căror existenţă se bazau pe creşterea turmelor de oi".

Spusele lui Traian deveneau astfel note de informare şi posibile programe de muncă pentru viitorii împăraţi romani care ar fi mai avut de treabă cu Dacii.

Simion Lugojan dezbrăcând spusele romanilor şi imaginile de aura de învingători pe care şi-o însutise, vedea şi reda, surprinzător de real. adevărul istoric pe care nu-l citesc mulţi dintre istoricii români de ieri şi de astăzi.

27. Dacii aveau şi scriere şi aliatul propriu.

„Preoţii dacilor, ca şi ai celţilor, nu-şi lasă învăţătura în scris, ci Ie predau numai prin memorare în versuri a celor ce trebuie învăţate sau cântând, pentru că asemenea învăţături, după credinţa lor, nu se cade să fie încredinţate scrisului, atât pentru a nu se răspândi în popor cât şi pentru a nu slăbi memoria celor care şi le însuşesc. Preoţii dacilor cunosc totuşi scrisul pe care îl folosesc, ca şi pătura sarabilor, pentru treburi curente şi profane, scriind un alfabet asemănător celui grecesc. Cunosc însă şi alfabetul nostru, pe care-l utilizează uneori în scopul arătat mai înainte. Nu cunosc papirusul şi nici pergamentul, ci scriu cele de cuviinţă pe  foiţe subţiri de cojiţe din scoarţa mesteacănului".

Deci la şcoală sau la biserică. în popor, dacii au păstrat şi au transmis prin viu grai, ascunse in basme, poveşti, snoave, ghicitori, cântece, doine, obiceiuri, tradiţii, din generaţie în generaţie, până la noi. limba şi cunoştinţele lor.

Folclorul românesc este un depozit de vorbe dacice.

Până la urmă romanii, ajunşi în Dacia, au păţit ca şi Ovidiu care, după mulţi ani de stal în Dobrogea, ajunsese să scrie, să gândească şi să compună poezii în limba geţilor care chiar îl şi ascultau când Ie recita poemele, deoarece el nu avea cu cine vorbi în limba lui.

Dar cum Ovidiu a fost un roman getizat sau dacizat, tot aşa şi romanii s-au dacizat, pentru că ei nu puteau să-i înveţe pe daci ceea ce dacii ştiau de mii şi mii de ani.

28. Romanii nu au putut învinge ciobanii daci.

„Trebuia cu orice preţ să închidem deplasarea oierilor cu turmele lor din locurile de iernare", scrie Traian pentru că „aceşti oieri erau în fapt. oricând armata mobilă a regelui dac" sau a oricărui conducător dac redeşteptat.

Că ştia şi scrie Traian: "Din copilărie, dacii erau antrenaţi pentru lupta împotriva sălbăticiunilor, pe care le întâmpinau fără frică. Învăţând din fragedă vârstă ce este curajul şi neînfricarea". Astfel se şi explică caracterul dârz şi aspru al luptătorilor daci.

„Trebuie spus - recunoaşte Traian - în acelaşi timp că aceste lupte s-au dus cu multă admiraţie şi nu de puţine ori dacii au obţinut superioritatea".

29. Caşul dacilor avea termen de valabilitate... 5 ani.

..."De la ei (daci) am obţinut mei, dar mai ales caş, pe care îl preparau într-un anume fel, spre a-l păstra chiar şi timp de până la 5 ani.

Atunci când după un astfel de timp mai îndelungai doreau să-l mănânce, ei muiau caşul în apă şi după un timp el devine la fel de proaspăt ca în primul an. El este săţios şi o cantitate mică este suficientă pentru a sătura un om. Caşul dacic astfel pregătit îl numesc brenda (brânză). Grâu am obţinut mai puţin, pentru că în zonele de munte dacii preferă în loc de pâine un aluat fierbinte, pregătit repede din boabe măcinate de mei, căruia îi spun mamelikae (mămăligă) şi este preferat de oieri pentru felul simplu in care se prepară".

în Dicţionarul explicativ al limbii române cuvântul mămăligă este trecui la... necunoscut. Brânză este şi el tot cuvânt... necunoscut.

Nerecunoscând cuvintele de origine dacică înseamnă că lingviştii români au „naţionalizat", ”confiscat" şi „dezdacizat" atât de necuviincios însăşi limba actuală română.

30. Decebal a fost recunoscut de către romani un rege...isteţ şi genial.

„Isteţimea lui Decebal a sesizat repede greutăţile pe care Ie întâmpinam şi a iniţiat noi forme de luptă, potrivit acestei situaţii. Deşi n-a apărut niciodată sub ochii noştri, simţeam prezenţa acestui rege şi eram informaţi, de altfel că toate aceste atacuri se dădeau sub privegherea lui directă".

„Tactica preferată era atragerea noastră cât mai adânc în pădure, până în locuri anume pregătite, unde ne pregătea cele mai mari greutăţi".

„Se recunoştea în toate acestea geniul regelui dac, care aşa cum îmi spusese Dyon, ştia să-şi organizeze supuşii pentru a face faţă oricărei situaţii".

„După cum îi organizase în timp de pace pe daci, ca unii să se ocupe sub conducerea tarabostesilor, de bunul mers al recoltelor pe câmp, iar alţii să se ocupe de bunul mers al turmelor sau paza cetăţilor, tot aşa, acum, erau împărţiţi în cete sub ascultarea tarabostesilor pentru îndeplinirea diferitelor sarcini".

31. Cine a furat stâna şi oile dacice.

Când Traian împăratul s-a apropiat de Munţii Orăştiei şi de salba de cetăţi dacice de aici, a avut probleme foarte mari, regăsite în texte: „Mi-am dat seama curând că apărarea acestor cetăţi era o treabă destul de serioasă care nici pe departe nu se putea compara cu luptele duse de noi până în prezent".

„Cu tot eroismul nostru n-am putut urca panta si, pentru că ne" ajunsese seara, ne-am retras în vale".

..A doua zi dimineaţa, nu am mai dat ordinul de asalt, socotind ca trebuie să chibzuim bine, după eşecul din ziua trecută".

Despre cetatea de la Costeşti, Traian scrie: „...zidurile cetăţii care erau din blocuri mari de piatră, croite în două şiruri, umplute cu pământ. Cetatea se afla într-o parte a muntelui şi ajungea până în vârf. Ne-a minunat mult această formă care nu corespundea regulilor militare. Am înţeles rostul construcţiei de-abia mai târziu, când am dat de mai multe aşezări ale oierilor, pe care dacii le numesc staena".

Dicţionarul explicativ al limbii române dă cuvântul stână ca fiind de origine... total necunoscut.

Deci ei, lingviştii noştri au furat stâna şi oile, produsele lor, ca şi meritul, ca ocupaţie străveche în Dacia lui Burebista şi Decebal!

32. Romanii nu au putut lua decât farfuria.

Cu gândul la Sarmisegetusa şi Costeşti, Traian scrie: „... din punctul cel mai înalt al muntelui pe care se afla, am putut vedea atât muntele din faţă cât şi puternicele întărituri care se continuau una după alta, la dreapta noastră. Era evident că nu puteam înainta spre Sarmisegetusa lăsând în urma noastră aceste puternice locuri întărite şi mă cutremuram gândindu-mă la jertfele ce ne aşteptau pentru cucerirea lor.

Eram totuşi optimist, pentru că, luând această cetate de la daci, ne deschideam, de fapt. drumul spre victorie”.

A atacat mai întâi cetatea Blidaru: "o cetate puternică, înconjurată de fortificaţii care începeau din valea aflată la picioarele noastre...

„Dacii au dat mare importanţă acestei cetăţi, lucru vădit prin faptul că apărarea ei a fost condusă de Vezinas (Veziuc), un apropiat al regelui Decebal. Cetatea se numea Bldeus (Blidaru) întrucât este asemenea unei farfurii răsturnate, ceea ce şi însemna de fapt în limba dacă".

Dicţionarele în materie şi aici sunt alături cu realitatea - blid, spun ele, este trecut ca fiind de origine... slavă.

Despre cetatea Blidaru Traian mai spune: „Am observat însă în partea inferioară a vâlcelei o terasă pe care se ridica un turn de piatră, din acelea pe care dacii obişnuiau să le construiască şi care în limba lor se numesc culae".

Dacă în cazul acesta Dicţionarul spune că e cuvânt dac, în altă parte cuvântul dac - culă este trecut cu provenienţă din limba... turcă.

33. La apa Sargeţiei romanii au sunat retragerea...

Se ştie, cetăţile Costeşti şi Blidaru i-au epuizat pe romani, din cauza lor, ei nu au putut înainta spre Sarmisegetusa. Au fost nevoiţi să ceară dacilor tratative de pace, dar cartea justifică mincinos nereuşita lui Traian aliat tot timpul în fruntea năvălitorilor: „Concentrasem aici - la Sarmisegetusa - cea mai marc parte din legiunile aduse cu mine şi făcusem un lagăr bine întărit în vederea asaltului cc urma să-l dăm. Acest asalt a fost ultimul... aici am încheiat războiul nostru cu dacii".

În realitate este vorba de un eşec răsunător al romanilor.

Şi altă minciună: ...”războiul de până acum, ne-a arătat că această ţară nu putea fi menţinută decât numai cu mari sacrificii, care ar fi întrecut beneficiile oferite de cucerirea ei".

34. Farsa de la Sarmisegetusa.

Însăşi columna cu ilustraţiile ei este o disimulare totală a ceea ce explică campaniile romane în Dacia.

„Noi însă eram mulţumiţi că încheiasem cu greutăţile războiului",... zice Traian. În realitate, la sfârşitul anului 102 Traian se întorsese la Roma un învins al dacilor.

35. Dacia şi-a păstrat întotdeauna tradiţiile străvechi

 şi nu a existat romanizarea despre care vorbesc unii istorici: „Am înţeles că numai lăsând popoarelor să-şi continue traiul lor străvechi, lăsându-i conducătorii locali, puteam aspira la însuşirea aurului şi a celorlalte bogăţii ale ei", spusă ce confirmă că Traian nu voia şi nu dorea romanizarea. Ci jaf şi cotropire!

Partea a Il-a

Campania militară 105-106

1.      Dacia nu era provincie romană şi nici Decebal nu era un rege clientelar.

După primul război cu dacii Traian reîntors la Roma a fost sărbătorit ca şi cum ar fi învins, dar în el clocotea simţul răzbunării, satisfăcut de o solie a iazililor care i s-a plâns că dacii, reveniţi economic, au reocupat teritoriul la Tisa şi că şi-au readus oile aici la iernat, fapt care a fost un bun pretext să sune iarăşi goarna războinicilor pentru pornirea noii campanii în 105 

 ..........................................

NOTĂ. Datorită dimensiunii mari a capitolului nu preluăm decât prima parte. Căutaţi cartea pe Internet şi în librării. Iată ce mai cuprinde:

Cuprins

În loc de prefaţă....................................................................…....5

Cine suntem noi ?......................................................................13

Minai Eminescu despre originea românilor...........................….18

Puţină istorie........................................................................…...22

Aşa se scrie istoria...............................................................…..25

Răsfoind file de carte:...........................................................…..28

Istoria interzisă a omenirii şi conexiunea extraterestră de Marvin White..28

Viorica Mihai,..................................................................…….....35

O pildă de muncă în cercetarea scrierilor necunoscute............35

Cultura Gârla mare - statuetă antropomorfă feminină...............36

Alfabetul dacic. Codexul Rohonczi şi Viorica Mihai Enachiuc…51

Limba arhaică română, mama limbii latine......................….......56

Despre traci, geţi şi daci la un hotar românesc, în volumul

„Basarabia de suflet" de Nicolae Busuioc.........................…......59

Traian: "împăratul sunt eu"..............................................…….....67

Comentarii la Noaptea împăratului de Vasile Andru........……….67

Disputa „ştiinţifică"... daci şi romani..................................…......73

Învăţăm istoria poporului român de la străini?*.................…......80

Învăţăm istoria poporului nostru de la străini?....................….....89

În contextul istoric detaliile sunt importante.......................……..94

Gulagul lui Soljeniţîn vechi de când conducătorii Romei şi Greciei antice..105

Muzeul Judeţean Argeş, moştenire culturală, istorie şi continuitate...117

Un Album care face dovada că adevărul literar nu-i întotdeauna şi realitatea istorică -..117

Cămara istoriei: războaiele daco-romane................……….....120

Adevărul literar nu-i totdeauna realitate...................…………...125

România de azi........................................................................129

Karl Marx - prietenul românilor: „însemnări despre români" …135

Între realitate şi închipuiri- în România..............................…....143

Istoricii Străini despre strămoşii noştri.............................….....211

Al III-lea Congres Internaţional de Dacologie Bucureşti..……..213

Columna lui Decebal!......................................................…….222

De belo Dacico........................................................................222

Comori româneşti la Viena.....................................................255

Tezaurul de la Pietroasa..................................................…....271

La noi acasă, în Dacia, la Oradea-Român ia:..................…...276

Cel de-al XV-lca Congres Internaţional de Dacologie „G. Coşbuc-2014"..276

Cartea lui Aurel Cordaş, Iaşi:.........................................….....281

Evoluţia monedei naţionale şi a sistemului monetar în România .281

Răul din om în triumf.............................................................288

Congresul Internaţional de Dacologie "G. Coşbuc 2014" –

o importantă pagină din Istoria României…………………...293

În raiul regilor daci - Sarmisegetusa*....................................297

Statuia Regelui Deccbal.......................................................308

Cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa.................…..308

AI. Zub - Vasilc Pârvan şi Getica sa..............................…....310

Autori şi cărţi despre limba dacilor........................................313

Cavoul luliei Haşdeu..............................................................319

Bibliografie.............................................................................338

De acelaşi autor....................................................................343

Cuprins..................................................................................348