Cezarina Adamescu - O sumă de poveşti de pe Valea Tismenii

DREPTUL LA MĂRTURISIRE.

O SUMĂ DE POVEŞTI DE PE VALEA TISMENII

Florian Văideianu, Durerea aurului, Editura Semănătorul, Tismana, 2015

       Noua carte a lui Florian Văideianu, intitulată „Durerea aurului”, publicată recent la Editura Semănătorul, Tismana, sub îngrijirea cărturarului Nicolae N. Tomoniu, este o ediţie aniversară şi cuprinde o sumă de istorii de prin partea locului, câteva poezii şi mărturii ale contemporanilor, un fel de Laudatio, despre personalitatea autorului, ca la orice zi aniversară.

            Scriitorul, descoperit nu în urmă cu mulți ani, este un biograf fidel al locurilor natale şi miresmele amintirilor şi evocărilor sale, se simt până aici, la Dunăre, la Mila 80.

            Prima parte cuprinde proze scurte şi foarte scurte, auzite şi trăite, dar şi inventate de imaginaţia bogată a autorului, la care se adaugă câteva poezii ocazionale. Partea a doua e dedicată recenziilor, cronicilor şi notelor de lectură pentru cele trei cărţi apărute anterior, semnate Florian Văideianu şi e un capitol destul de consistent.

            Un al treilea capitol intitulat „Rezonanţe”, are în componenţă dedicaţii şi aprecieri semnate de personalităţi ale Gorjului şi ale altor colţuri de ţară şi de lume, cu privire la omul Florian Văideianu şi la opera sa de până acum: „Din cenuşa vremii”, Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2010, „A doua carte”, Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2011 şi „Boier printre tovarăşi”, Editura Semănătorul Tismana, 2014.

            Cu un umor nativ şi un har de povestitor de care doar Dumnezeu este responsabil – cu asupră de măsură – la pragul celor 65 de ani de viaţă, scriitorul Florian Văideianu a dorit să marcheze acest fericit eveniment cu o nouă carte, un corolar al întregii trude scriitoriceşti, profesionale şi umane. Şi nu cred că a silit pe cineva să scrie despre cărţile lui, ci, mai curând, a adunat în timp, mărturiile celor apropiaţi, între coperţi de carte.

            În stilul cu care deja ne-a obişnuit, al unui om de spirit rafinat şi atent la şoaptele Duhului, Florian Văideianu a lăsat imaginaţia să-l conducă „pe firul de păianjen al memoriei”, cum frumos a spus Cella Serghi evidenţiind scânteia, miezul unor întâmplări cărora le-a descifrat înţelesul în felul lui hâtru.

            „Petrilică,haiducul de la Tismana”, prima povestire – ne introduce în cadru, cârciuma „la Rozica”, de pe Valea Tismanei, unde, în duminica a şaptea după Rusalii se strânsese neamul oltenesc: flăcăi, fete, gură-cască şi toţi lăutarii din mahala” – se adunaseră să-l întâmpine fiecare pe vestitul cioban-haiduc Petrilică al lu’ Tabără, coborându-şi oile pe drumul Schitului, în sat.

            Petrilică, „un munte de om”, călare pe un cal sur, cu două pistoale în cruce, la chimiru-i lat. O sărbătoare de om! primit de lăutarii satului.

            Vestit prin părţile locului, e întâmpinat cu entuziasm, fiindcă, se ştie, el vine cu brânză şi cu berbeci graşi pe care-i sacrifică slugile la cârciumă, de mănâncă tot natul. Întâmplări de pomină, cum e cea cu putina cu brânză la care se reped lăutarii, la un semnal şi se calcă în picioare de nu mai rămâne nici o urmă, decât pe hainele şi pe feţele lor. Ba mai pierduseră şi viorile.

            Alte şi alte isprăvi ale haiducului cioban Petrilică, sunt culese din popor şi istorisite cu haz şi talent de povestitor. Petrilică – haiducul de la Tismana un personaj de legendă, reînviat în filele scriitorului-memorialist Florian Văideianu.

            Ajuns la o vârstă venerabilă, pe haiducul Petrilică al lu’ Tabără, cioban din Ungureni, îl părăsesc puterile şi este bătut de alţii mai tineri, prilej de reflecţie amară: „Nu mă doare, mă doare sufletul. Cine am fost şi ce-am ajuns.”

            Aflăm cu acest prilej şi obiceiurile păstoritului din părţile Tismanei. Autorul păstrează şi limbajul locului, cu regionalisme şi expresii specifice: „chilimii”, „erugă”, „mezdrea”, „plotog”, „cuţitoaie”, „la scuteală”; „hodăi”, „sămânţâiuri”; „alimănit”; „costum de cangăr”, gaiţă, cuvinte legate de meşteşugul olăritului ş.a.

            Atmosfera stânii şi a saivanului unde se adunau ciobanii la foc şi la cină, loc magic de ţesut şi deşirat poveşti şi mituri străvechi este redată de autor cu multă măiestrie:

            „Seara se adunau la cină. Focul, la care pregăteau mămăliga şi se încălzeau, le lumina şi interiorul saivanului, unde acum se odihneau oile, înghesuite una într-alta. Limbile focului aruncau lumini şi umbre jucăuşe, brăzdând feţele ciobanilor cu mituri venite din timpuri străvechi. Îşi depănau întâmplări, luptele cu jivinele pădurii, care tot le mai luau câte o oaie. Nici trăsnetul, mereu prezent la munte nu îi ierta. Prăpăd lăsa în urma lui.”

            Primii ani de şcoală şi chipul blajin al dăscăliţei care i-a dat să citească o carte, „Omul fără mâini” – sunt amintiri, icoane scumpe şi autorul le evocă plin de emoţie şi de nostalgie.

           

Prima carte adevărată pe care copilul o ţine în mâini, e ceva ce nu se uită niciodată. Tot atunci, copilul descoperă şi tezaurul de cărţi din podul şcolii. Şi nu e de mirare că Ionel va fi numit „bibliotecarul” şcolii.

            În povestirile lui Florian Văideianu nu se întâmplă nimic spectaculos. Dar toate sunt, şi e firesc aşa, învăluite într-o nostalgie aparte. Chiar şi întâmplările mai triste au dulceaţa lor amăruie, precum cea cu ruperea piciorului, când Ionel, drept recompensă şi ca să nu uite de durere, a primit de la doctor, o cărticică frumoasă.

            Şi ca odinioară Niculae Moromete, Ionel a primit premiul întâi cu coroniţă.

            Ocupaţia de olar a tatălui este deprinsă încă din primii ani de viaţă ai copilului, un meşteşug moştenit din străbuni, care necesită multă trudă: „...alegerea pământului din coasta dealului, curăţirea, disporea, frământarea, uscarea, pentru care se foloseau unelte precum: troaca, mezdreaua, cuţitoaia, plotogul, cornul şi gaiţa. Argila se aducea în curte şi se lăsa la „dospit” câteva săptămâni, după care era mărunţită şi udată cu apă. Se tăia în „felii” subţiri cu cuţitoaia, pentru a se purifica şi se bătea cu maiul până se formau „turtele”. Aqcestea erau aduse în atelier, se udau cu apă şi se frământau cu tălpile goale şi cu mâinile. După ce se obţinea o pastă omogenă şi puţin unsuroasă, olarul (bietul om) o porţiona, după capacitatea vasului dorit, într-un „cap” pentru oala mare, „îndoiala”, „întreiala”; „împătreala”, ulcele „de cinci” şi „de şase”. Lucrul viu al mâinilor sale, rostuiau materia, înnobilând-o prin efort şi suferinţă”.

             Toate pregătite pentru târgul olarilor sau bâlciul de primăvară. Şi tot pentru a reedita destinul micului Moromete, tatăl Mitru, refuză să-l dea mai departe la şcoală până nu învaţă meseria lui.

Schimbările care se petrec în sate în anii „luminoşi”, au darul de a-i face pe ţărani să se simtă străini: „Astăzi prof. dr. Ion Mocioi îşi aminteşte cu nostalgie acele timpuri. „Mă simt ca un om fără ţară, satul meu, Găleşoaia, nu mai este, l-a strămutat mina, sunt un desţărat. Numai de cimitir şi biserică nu s-au atins...”

            Scurte, concise, dar cu miez, povestirile şi evocările lui Florian Văideianu te cuceresc imediat. Ele amintesc de atmosfera satului de câmpie Siliştea-Gumeşti – şi de copilăria celui mai mare scriitor român post-belic. Similitudinile sunt evidente.

            „Locurile în care se desfăşura aplicaţia în erau cunoscute, acolo copilărise. Îşi amintea foarte bine când, desculţ, îmbrăcat într-o cămaşă de cânepă, lungă până la pământ, venea cu caprele la păscut şi se juca ghiula cu alţi copii de vârsta lui. Doamne, cum mai trec anii!”

            În carte, aşa cum se constată, sunt amestecate şi amintirile altor gorjeni, mai mult sau mai puţin vestiţi: colonel (r) Ion C. Gociu, Sevastiţa Filip, „femeie săracă, din Câinenii Curtişoarei – sat dispărut, uitat de Dumnezeu la poalele munţilor” – cea care „toată viaţa ei a fost slugă”; Tudoriţa Pânişoară, mamă a şapte copii şi „al optulea – în burtă”, „era analfabetă, dar, fiind înzestrată cu o inteligenţă nativă, mereu era consultată de către săteni, în diferitele aspecte legate de pământ, de animale, de sărbători sau alte sfaturi pe care le dădea cu înţelepciunea omului simplu, care îşi cântăreşte mereu cuvintele.”

            Acest „al optulea” – nenăscut încă, va deveni eroul autorului,

Titu Pânişoară

Titu Pânişoară, inginer, ajuns primar al oraşului Tg. Jiu. Autorul foloseşte uneori şi un limbaj preţios pentru mediul pe care îl descrie. „mentalul oamenilor înfrăţiţi cu natura”; „diferite aspecte” ş.a.

            Întâmplări omeneşti, nicidecum neobişnuite se perindă în paginile autorului şi cititorii, îndeosebi cei de la ţară, se regăsesc în povestirile lui, scrise într-un stil lapidar, cu o economie a mijloacelor de expresie artistică şi cu ştiinţa de a extrage esenţialul din banal.

            Istorisirile au în ele un parfum patriarhal, o undă de lumină din vremi apuse, ele emoţionează şi uneori, fură câte o lacrimă celor născuţi la sat, dar nu numai lor. Ele desferecă izvoarele dorului de casa părintească şi de icoanele dintâi: mama, bunica, bunicul, tutelaţi de figura legendară a tatălui, societatea rurală fiind una de tip patriarhal. Scriitura lui este ruptă din realitate, e una evocatoare a trăirilor comunităţii atât de bine ştiute în care s-a născut şi a trăit autorul. Nimic n-a fost uitat, deşi el îmbină în chip iscusit realitatea cu imaginaţia, pentru a da mai multă culoare prozelor sale.

            Că o fi fost întocmai, că n-o fi fost, autorul lasă altora, de obicei, a celor vizaţi, care se regăsesc acolo, dretul la mărturisire. Şi se ştie ce scrupuloşi sunt ţăranii în privinţa respectării adevărului lor.

            Şi iarăşi, drumul lui Ion Pânişoară, cu fiul său Titu, la târg, aminteşte de drumurile lungi, la munte ale lui Moromete cu Niculae, fie să facă negustorie cu porumb în satele montane, fie să-l conducă la Şcoala Normală din Abrud, unde avea să înveţe.

            Acelaşi drum de noapte, plin de hârtoape, aceeaşi moţăială pe capra căruţei, acelaşi mers domol al cailor prin întuneric şi negura dimineţii, aceleaşi răscruci unde căruţa se oprea singură şi Ilie Moromete îl întreabă pe fiu, în speranţa că acesta va şti răspunsul:

            „Păi, unde mergem noi acuma, domnule?”

            Dar mai ales, acelaşi umor şi aceeaşi ironie la tatăl, care-i vorbeşte copilului în pilde şi parabole:

            „Mă, dacă te grăbeşti, dă-te jos şi ia-o înainte, că te ajung şi eu din urmă”.

            Umorul nativ, ironia fină, tehnica dialogurilor, calităţi reale ale autorului, fac din aceste mici proze, bijuterii literare, vesele şi atractive dar cu substanţă narativă şi miez pilduitor, conţinând plămada de adevăr pe care Florian Văideianu a dorit s-o sublinieze şi s-o aducă în dar contemporanilor săi. În definitiv, e vorba despre viaţa sătenilor din comunele Gorjului, aşezări care mai există şi astăzi, dacă nu cumva au fost strămutate ori destrămate pentru cariera de extragere a lignitului. De fapt, ceea ce a trăit autorul în acei ani de avânt revoluţionar în agricultură, s-a întâmplat în mediul rural din întreaga ţară.

            Cu multă responsabilitate, Florian Văideianu îşi asumă acele amintiri despre epoca de după schimbarea de regim şi despre acele prefaceri de la oraşe şi sate.

            Momente ale evoluţiei societăţii sunt puse în relaţie cu transformările petrecute în om.

            Plecând de la amintiri şi poveste, autorul în final, desconspiră identitatea eroilor săi, dar şi ceea ce au ajuns în prezent. De altfel, toate numele şi reperele geografice sunt autentice.

           

Florian Văideianu, Ion Gociu, Ion Mocioi

Adevărul e că, autorul a adunat de la personalităţile oraşului amintiri şi isprăvi cu haz din copilăria lor, şi, cu harul scriitoricesc cu care e înzestrat, le-a dat o formă şi o structură narativă. Cartea s-ar putea intitula în acest sens, „Întâmplări din viaţa mea”. Unele au parfumul vetust al jumătăţii de veac XX, cum e „Durerea aurului”.

            Povestirile sunt impregnate de gânduri aforistice, ori încheiate cu o pildă: „Sărăcia îi uneşte pe oameni la nevoie.”

            Totodată subliniază bunătatea şi omenia poporului român care nu-l lasă păe semen la nevoie.

            Secvenţe de istorie, secvenţe de viaţă, transformate în creaţie literară. Autorul foloseşte multe regionalisme: „iminei”; „ştenapul porţii”; „dimieri”, ş.a.

            Ca un veritabil istoriograf Florian Văideianu evocă şi abuzurile săvârşite de regimul trecut, împotriva ţiganilor şi a aurului lor care era confiscat de către stat.

            Unii au făcut şi închisoare din pricina „cocoşeilor”. Oamenii erau siliţi să-i îngroape, iar ei umblau goi, desculţi şi flămânzi, pentru că nu-l puteau folosi.

Autorităţile îi pedepseau cu bestialitate ca să afle de la ei unde ascunseseră aurul. Unii au şi murit ducând cu ei în mormânt taina comorii ascunse.

Din toate aceste povestiri scurte, se desprinde câte o icoană, cea a învăţătorului „om erudit, dascăl cu mult har”, cel care se străduia să formeze personalitatea şi caracterul copiilor.

Dar autorul oferă şi alte lecţii de viaţă: copii săraci, primind în fiecare an, desculţi, premiul întâi, devin oameni eminenţi, mândria locurilor de unde au plecat.

Aşa este Dumitru Tătăroiu, „Poetul Jaleşului” care cu greu termină şcoala normală din Tg. Jiu şi mai târziu, ajuns învăţător, publică volumul de versuri „Cântece pentru dimierii mei”.

Florian Văideianu aduce mărturii scrise în veac despre aceste personalităţi ale Gorjului.

            Nu numai personalităţile ocupă paginile acestei cărţi,, dar sunt inserate şi unele evenimente ale elitei gorjene, aniversări şi comemorări care au avut loc pe aceste locuri, cum ar fi, lansarea unor cărţi ori dedicaţii aniversare.

            Şi alte evenimente culturale, manifestări omagiale, cum a fost omagierea profesorului jurist Alexandru Doru Şerban – au locul lor de cinste în carte.

            Tradiţia locului, spiritul brâncuşian, dragostea de cultură şi artă sunt subliniate de o suită de oameni de seamă ai Gorjului. Autorul se substituie în cronicarul acestor evenimente, introducând cititorul în universul ştiinţific, cultural şi artistic gorjean, prin aceste mărturii.

            El se apleacă şi asupra unor fenomene sociale din epoca noastră, cum e cel al superficialităţii. Privite cu obiectivitate, aspecte cum sunt: mândria, consumismul exagerat, pofta de profit, criza de omenie, sunt plăgi ale societăţii, precum şi alte precepte morale faţă de care trebuie să manifestăm atenţie sporită, ca să nu rezulte efecte negative.

            Un punct luminos din acest volum este dedicat profesorului Nicolae N. Tomoniu, care „face o lucrare de mecenat de peste patru decenii în slujba comunităţii de pe meleagurile încărcate de istorie ale Tismanei şi nu numai”.

           

Revista „Semănătorul” al cărei director este, stă mărturie, ca şi Editura Semănătorul, pe care o păstoreşte. De asemenea este şi preşedinte al Fundaţiei Tismana.

            În calitate de director de editură, a dat posibilitatea unor creatori să se afirme în diferite domenii. Mai mult decât un istoriograf şi un monograf, profesorul Nicolae N. Tomoniu este un cărturar desăvârşit, un brav român, iubitor de meleag, de istorie, de limbă şi de tradiţii.

            Unele microeseuri din această carte sunt adevărate poeme în proză: „Sacrilegiu”; „Al lui Cutare”; „Tomberonul”; „Ultimul zâmbet” ş.a.

            În sfârşit, câteva poezii pline de duh încheie acest capitol. O scurtă şi frumoasă autobiografie romanţată este cuprinsă în scrierea „O viaţă într-o pagină”.

            Capitolul II este destinat recenziilor la cele trei cărţi ale autorului. Printre semnatari: medicul Doru V. Fometescu;  (o postfaţă şi două recenzii); prof. Grigore Haidău (2); Cezarina Adamescu (trei recenzii); Al. Florin Ţene (2 recenzii); Iuliu Marius Morariu, Prof. Dan Pupăză; Nic. N. Tomoniu; dr. Ion Mocioi; Ion C. Gociu (col.rez. scriitor); Dr. Ion Popescu-Brădiceni – mărturii ale aprecierii şi respectului de care se bucură autorul.

            Capitolul III se numeşte „Rezonanţe” şi cuprinde anumite afinităţi elective cu oamenii locului care şi-au exprimat consideraţia faţă de creaţia lui Florian Văideianu.

            Aici semnează: Prof. Grigore Haidău, „Viaţa nefalsificată în proza lui Văideianu); Col. (r) Ion C. Gociu – „Florian Văideianu o surpriză plăcută în tagma celor care s-au dedicat scrisului”; Dr. Ion Mocioi – „Florian Văideianu, omul”; Col.(r) Dumitru Danău – „Cu vârful minţii şi al sufletului”; Titu Pânişoară: „Juristul Văideianu Florian – un om de toată isprava”; Ion Trancău, critic: „UN prozator în devenire”; Idress Ahmed Sheik – „Un gând frumos” al unui student din Kurdistan” (Iraq); Conf. Univ. dr. Emanoil Popescu: „Exegeză în dodii” – un text umoristic, plin de savoare; Col. (r) Grig M. Dobreanu – epigramist: „Florian Văideianu”; Prof. Dan Pupăza: „Rosturi în viaţă”; Prof. Gh. Filiş – poet; Nicolae Bâzu; Dana Abdulmutalib Admed: „Omul care nu se pierde” – tot din Kurdistan.

            Doru V. Fometescu: „Interferenţe cu natura divină a cuvintelor sfinţitoare”, un foarte frumos portret literar; Ec. Lucica Văideianu – soţia scriitorului: „Aprecieri binemeritate”; Tanti Puşa – învăţătoare, textul-evocare: Florian”; Ec. Dr. Victor Troacă: „Florian Văideianu un scriitor tânăr la anii maturităţii” –Un text savuros scris de Nicolae N. Tomoniu „Întâmplări cu Florian Văideianu”; Prof. Ion Elena, scriitor: „Însemnări la volumul: „Boier printre tovarăşi”; „De ce plânge lumea, mamă?”

            Toate acestea, în cuvinte calde, cuvinte de apreciere, cuvinte de împărtăşire despre omul, scriitorul, juristul Florian Văideianu.

            Alte dedicaţii semnate:

            George Drăghicescu – actor şi poet; preot icon. Stavrofor Bălan-Dumitrescu Cosmin, „Scriitorul de la Tismana”; preot Cornescu N. Ion; Pr. Dr. Nicuşor Viorel Popescu; Inginer Ghe., Corici; un portret de Ion Popescu Brădiceni, intitulat: „O prezenţă cathartică”; prof. univ. dr. Moise Bojincă: „Florian Văideianu – un adevărat om al cetăţii”; medic Emilia Perciun, un Remember pentru Traian Burtea, evocat de Florian Văideianu în scrierile sale, o ghirlandă înmiresmată de cuvinte ale oamenilor care-l cunosc, preţuiesc şi stimează pe autorul acestor cărţi.

            Mă alătur şi eu de la Dunăre, cu mărturia mea de preţuire,

CEZARINA ADAMESCU

29 Septembrie 2015