Faceți căutări pe acest blog

vineri, 4 septembrie 2015

Ion Mocioi - Postfaţă la "Însemnările" lui Dumitru Tătăroiu

„Însemnări” de Dumitru Tătăroiu
O carte la Editura "Semănătorul Tismana"
- Ediţie îngrijită de Florian Văideianu -
 
Carte apărută prin grija lui Florian Văideianu

Continuându-şi studiile despre poetul şi ziaristul gorjean Dumitru Tătăroiu (1914 – 1989), scriitorul Florian Văideianu din Târgu-Jiu reuşeşte să publice o primă plachetă despre viaţa şi opera acestui ilustru înaintaş al artei scrisului, intitulată „Însemnări”, o antologie necesară.
Cartea înmănunchează o microautobiografie literară a lui Dumitru Tătăroiu, descoperită într-un manuscris păstrat de familie, şi o suită de articole publicate de ziarist, într-o rubrică – Însemnări – din publicaţia „Gorjeanul”, apărute în perioada celui de-al doilea război mondial.
Lucrarea este structurată de Florian Văideianu în două părţi, intitulate, corespunzător, I – Însemnările unui copil de ţăran şi II – Ţara în vreme de război, însemnări, ilustrate cu şase fotografii importante. Ambele părţi ale cărţii sunt opere literare, creaţii de sine stătătoare, ale unui scriitor de o deosebită pregătire intelectuală şi de o mare sensibilitate, un talent ce foloseşte mijloacele artistice care concretizează un stil propriu şi atractiv.
În partea I a cărţii, o veritabilă memorialistică, scriitorul Dumitru Tătăroiu ne prezintă, firesc, date despre sine şi familia părintească, despre copilăria sa, despre şcolile urmate, despre prieteni, colegi şi săteni, despre fapte şi acţiuni memorabile şi semnificative, despre debutul în literatură şi alte aspecte ale vieţii trăită cu privaţiuni, în trei texte, bijuteriile literare: „Nevinovata mea copilărie”, „Lumină amară” şi „Vis”. Viaţa lui Dumitru Tătăroiu este dominată de „veninul acela amar al sărăciei” şi de sprijinul  semenilor pentru a continua studiile ca să ajungă învăţător.
Biografia tinereţei scriitorului se încarcă de noi date  necunoscute. S-a născut la 27 martie 1914, la Arcani, în familia dimierului Dumitru Tătăroiu, un om sărac, care „umbla tot cu mintanul rupt şi nădragii sparţi”.  El este urmaş al străbunicului Drăghici Tătăroiu şi al Opriţei, care avea o foaie de zestre din 25 aprilie 1848, în care figura şi „o sapă”, interpretată de scriitor ca „pedeapsă pentru toţi care au urmat din sămânţa lor”.
Pe bunicul său, Constantin Tătăroiu, scriitorul nu   l-a cunoscut, pentru că fusese omorât la construcţia bisericii din sat, fiindcă lipsise „de la corvoadă”. Pe bunica a cunoscut-o (a murit în 1937), şi o prezintă pentru „cât de amărâtă viaţă a mai avut” şi pentru cât „tata a dezamăgit-o” şi „cum (tata) a umblat că ni s-a vândut şi casa de pe noi, de portărei, pentru datorii. La bătrâneţe a dus şi el zile grele, dar a fript şi viaţa altora”. Bunica, „altă biografie mai amărâtă nu putea avea”.
Numeroase întâmplări din copilărie sunt prezentate de Dumitru Tătăroiu, ca de un alt Ion Creangă, într-un limbaj înduioşător, de adevărat mare scriitor. La şcoala din satul Arcani, a urmat primele patru clase, ca premiant. Fiind în clasa a IV-a, s-a angajat „băiat de prăvălie, la Cooperativa „Luceafărul” din sat, cu 100 lei pe lună”.
În povestirea autobiografică „Lumină amară”, scriitorul prezintă perioada sa de elev la Şcoala normală din Oradea Mare, din 1926, unde a urmat patru ani, continuată alţi trei ani la Târgu-Jiu. Pentru întreţinerea sa la şcoala de învăţător, tatăl său şi-a vândut pământul din Arcani. Scriitorul spune cu dezamăgire: „Din 1926 până în 1930, ai mei au rămas proletari. Nici casa, nici o bucată de pământ nu mai era a lor”.
Ultimele trei clase de şcoală normală au fost urmate de Dumitru Tătăroiu la Târgu-Jiu, între 1930 – 1934, şi era mulţumit: „am obţinut diploma de învăţător în sesiunea iunie 1934, cu media 856, fiind clasificat al 4-lea între 47 de candidaţi reuşiţi”.
Până a ajunge învăţător, a fost un normalist cu mari privaţiuni, datorită sărăciei familiei părinteşti. Întâmplările din acel timp sunt descrise cu durere şi speranţe. La Târgu-Jiu l-a ajutat părintele diacon Constantin Dănău, profesorul său de pedagogie.
Ca poet, Dumitru Tătăroiu a debutat la 15 octombrie 1930, în nr. 2 al revistei „Rămurele”, editată la Târgu-Jiu, de Constantin D. Popescu – Cerăt, coleg, care i-a publicat şi alte poezii: „Cad frunzele”, „Ruine”, „În amurg” şi „Iubita mea”, precum şi o schiţă literară „Lacrimi de mamă”. De asemenea, la aceeaşi şcoală, a mai publicat în revista „Graiul Gorjului”, editată de alt coleg.
Scriitorul nu uită şi repetă: „Sărac eram, lipit pământului. Exact ca în comparaţia cu praful de pe tobă, făcută de popor. Atât mai aveam”. Îşi aminteşte: „Poet-poet, dar în primăvara acelui an, 1931, ieşisem desculţ. Ai mei, nici un ban. Umblam prin curtea şcolii în nişte cipici…” S-a îmbolnăvit de scarlatină, a ajuns la spital;   l-a salvat dr. Eschinazzi, doctor „bătrân şi milos”, rugat de o  „baba Mărica”.
Sărăcia l-a determinat să întrerupă cursurile Şcolii de la Târgu-Jiu: „Din sept. 1932 şi până în sept. 1933, sărăcie cruntă, orizont pierdut”. În vara aceea, a fost şi mai sărac. Spune cu amar şi haz: „Vara, m-am trezit gol, cum s-ar zice, puşcă. Nici ghete, nici haine, nici pălărie, nimic. Peste săptămână desculţ şi-n cămaşă de tort, duminica ori cu cămaşa tatii, de vărgătură, cu care se însurase, ori cu nişte pantaloni de arnici de-ai vărului meu (…) şi ghetele strâmte ale vecinului (…)”. Servicii n-a găsit… În sat a fost salvat de o listă de subscripţie pentru a-şi continua prezenţa la şcoală… I-au fost favorabile şi alte împrejurări pentru a învăţa la Normală în 1933 – 1934, anul de absolvire.
Dumitru Tătăroiu îşi prezintă apoi, cu drag, foştii lui profesori, între ei celebrul Daimaca.
Dar, amintirea cea mai dragă e amintirea „mumei”: „A murit şi muma, care venea desculţă (din Arcani) până la mine (la Târgu-Jiu) şi te miri ce îmi mai aducea. Câte 10 sau 20 de lei ce-i lua la lucru, la oameni, câte-o pomoroagă (fruct) ori câte vre-un ou… economisit”.
În povestirea „Vis”, ultima din memorialul autobiografic, Dumitru Tătăroiu face portretul unei domnişoare din Arcani, care a fost modistă în Târgu-Jiu, la 30 de ani după ce-l ajutase pe fostul elev normalist, „un adolescent pirpiriu şi complet dezbrăcat, nevoit să mai fac(ă) ultima clasă de şcoală cu lista de subscripţie”. Scriitorul, ajuns la vârsta de aproape 50 de ani, visează că o găseşte la casa ei pe bătrâna domnişoară, singură şi bolnavă, surdă şi paralitică, dormitând într-un jilţ de pe balcon. Întrezărindu-l, aceasta îi spune: „Ştiu la ce-ai venit. Ca să-mi mulţumeşti că    te-am ajutat când erai necăjit. Îmi pare rău că nu te-am lăsat să-ţi faci altă viaţă mai bună decât cu şcoala. Du-te! Nu vreau să te mai văd dezamăgit şi dezorientat. Du-te, că-mi faci rău aşa cum arăţi!” Visul continuă, pentru ca autorul să termine portretul acestui personaj cu sfârşit tragic.
Visul devine realitate. Frumoasa domnişoară fostă modistă este întreţinută de o nepoată „într-o cămăruţă, singură, înfăşurată într-un cearceaf, ca o mumie, numai cu ochii pironiţi în tavan, fără identitate, că nu mai ştie nici cine e, nici cine a fost, atât, un trup fără vlagă, aproape un stârv…”
Cititorul se poate întreba: oare acesta este viitorul unui om? Scriitorul este realist când vede astfel finalitatea unei vieţi? Acceptă deşertăciunea pentru viaţa fiecărui om?  Povestea „Visul” devine o filosofie a pierzaniei…, pe care o accepţi în preajma vârstei de 50 de ani? Aşa gândea Dumitru Tătăroiu prin 1964, fiind sub imperiul unei dezamăgiri. Aceeaşi stare o trăieşte poetul şi în poezia „Muma”, pe care editorul o selectează pentru sfârşitul primei părţi a cărţii „Însemnări”. Mai optimist fusese scriitorul în poemul în proză, „Ţăranii la târg…”, un imn închinat ţăranului român, care „trăieşte din renunţări şi îndelungă răbdare” şi doreşte ridicarea copiilor prin învăţătură şi bună purtare – cum îi spune mama autorului: „Să te porţi bine, mumă, şi să-nveţi, că suntem săraci…”.
Se ştie că D. Tătăroiu a colaborat, între 1940 şi 1947 la „Gorjeanul”, ziar independent din Tg-Jiu, al lui Jean Bărbulescu, care dorea de la prima apariţie (15 martie 1924), „să facă cunoscute tuturor faptele frumoase ce se săvârşesc în judeţul nostru şi aiurea şi să aducă, de asemenea, la cunoştinţa tuturor, relele şi nedreptăţile care împovărează viaţa (…)”.
Pe linia programatică a „Gorjeanului”, Dumitru Tătăroiu publică, în timpul celui de al II-lea război mondial, o suită de „însemnări”, care sunt analize ale unor stări şi fapte româneşti, pe baza cărora, cu optimism, propune unele soluţii sociale înţelepte.
Scriitorul Florian Văideianu, îngrijitorul acestei ediţii princeps a cărţii „Însemnări”, în partea a doua a acesteia, intitulată „Ţara în vreme de război”, selectează 30 de astfel de creaţii, adevărate bijuterii literare ale prozei jurnalistice gorjene. Autorul lor, Dumitru Tătăroiu, a ales mai multe teme privind starea românilor, fiind interesat, în perioada 9 august 1942 – 29 august 1944, de viaţa ţării şi a naţiunii române, de traiul diverselor categorii sociale din timpul războiului, de nedreptatea făcută săracilor şi copiilor lor, de totala neatenţie faţă de satul tradiţional român, criticând relele şi nedreptăţile, obiceiurile noi nepotrivite specificului nostru naţional, extravaganţele, propunând totodată soluţii de îndreptare a stărilor înfierate  satiric şi cu sarcasm, uneori cu haz pentru necaz.
Reţinem din „Însemnări”, mai întâi, concepţia despre menirea ziaristului: „trebuie să aibă o privire dincolo de cotidian, de efemer, de interesele profesionale ori particulare. Mag cititor în destinul istoric al ţării, el trebuie să desprindă, din frământarea zilei, esenţialul şi permanentul, veacul şi istoria. Profesiunea aceasta are ceva eroic şi mesianic. Gazetarul poate arbora steaguri şi recruta contingente, dacă sesizează momente de răscruce şi pune punct unde trebuie”. Cred că ziariştii de azi pot învăţa şi aplica rolul ce-l au în presă, după înţelepciunea confratelui Dumitru Tătăroiu.
Să amintim aici că acest înţelept ziarist a scos la sfârşitul războiului, în 1945, o „foaie de informaţie şi luptă socială”, „Libertatea Gorjului”, în care a aplicat viziunea sa  despre rolul ziaristului, până în 1948.
Din „Cuvinte de început” (an I, nr. 1, 1 ianuarie 1945), redacţional pe care îl semnează, reţinem viziunea sa privind menirea acestei publicaţii: „Un grup de tineri, legaţi de glia Gorjului, ale cărei gloade pădureţe le-am supt în sânge din anii cei mai cruzi, am pornit la drum cu această foaie. Foamea de dreptate şi de libertate ne-a înmănuncheat. Nu vom coborî scrisul în mocirla polemizării care destramă fără a clădi, dar vom înfiera şi vom lua de guler pe toţi şnapanii care exploatează nepriceperea şi sărăcia noastră, a celor mulţi, refuzând să creadă în necesitatea transformării lor, ce ne-o impune evoluţia societăţii. Vrem purificarea moravurilor. Putreziciunea trebuie fără milă cauterizată de pe trupul ţării. Vom fi cei dintâi şi la sublinierea acţiunilor prin care se întinde o mână de frate, obştei necăjite. Numai în slujba ridicării ei punem sufletul. Pentru o lume mai dreaptă, mai bună (…) Pentru truditorii din sat, din uzine, din ateliere, din instituţii, din gospodării şi de oriunde, o mână şi o minte avidă pentru pâinea amară a gurii şi a sufletului”.
Dumitru Tătăroiu, în rubrica „Însemnări” din „Gorjeanul”, după ce face o clasificare a populaţiei, se opreşte asupra menirii tineretului în viitorul ţării şi a nevoii educării în spirit românesc a acestuia (vezi însemnarea „De vorbă cu a treia generaţie”).
Sublinia cele două mari probleme ale ţării: „ridicarea standardului de viaţă a ţărănimii şi educaţia tineretului”, observând şi faptele că „viaţa unei generaţii noi nu trebuie să înceapă cu ce se condamnă la predecesori” şi că „trebuie ca tineretul nevârstnic de acum să crească serios, în priviri cu rolul istoric la care e chemat”.
Toate „Însemnări(le)” lui Dumitru Tătăroiu devin un cod moral şi juridic al generaţiilor în succesiune, în paralel cu un rechizitoriu amplu al educării tineretului. Soluţiile problemelor dezbătute în ziarul gorjenilor sunt de bun augur şi pot fi urmărite cu interes şi astăzi. Mărturisea cu ardoare: „eu cred în totală schimbare la faţă a României de după război, cred în primatul socialului şi rezolvarea tuturor problemelor impuse de el” (vezi însemnarea „Pentru copiii ţării”). A mărturisit şi o altă convingere a sa, „că vremile-s sub om”, respingând dictonul lui Miron Costin, după care „bietul om (este) sub vremi” şi sub „implacabila hotărâre a destinului”.
Multe din aprecierile lui Dumitru Tătăroiu din „Însemnări” au darul de a fi proverbe sau „cutume” de urmat în viaţa socială. Numai citite cu răbdare îi dăm dreptate ziaristului care spunea: „Să se revoluţioneze socialul, care este cheia vieţii”, „Prin stomac trec toate idealurile”, „individul să-şi poată avea părticica lui de fericire, ca muritor şi ca om”, „preotul să creadă în miraculoasa putere a sufletului”, „nimeni nu are nevoie de milă, ci numai de niţică dreptate socială”, „ascultă decât poruncile istoriei şi glasul pământului nostru”, „copilul este Majestatea Sa!”, „(ţăranii sunt) trupuri de stei şi inimi de îngeri, dar cu mult pelin în mucenicia muncii pe ogor”, „cred într-o lume mai bună” etc. etc. Numeroase gânduri de aur şi sentinţe sunt în scrierile magnificului Dumitru Tătăroiu.

 Prof. Ion MOCIOI
- dr. în filosofie -