ISTORIA LITERATURII COMPARATE PARTE INTEGRANTĂ A ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE
Al Florin Țene
 |
| Al Florin Țene |
Istoria Literaturii
Române a fost percepută ca o istorie naţională a literaturii. Valoarea
literaturii naţionale este condiţionată şi de extinderea limbii naţionale
într-un teritoriul mai cuprinzător, inclusiv prin numărul de vorbitori.
Adeseori raza de acţiune
a limbii şi a literaturii române coincide şi cu graniţele în care s-a organizat
naţiunea noastră din punct de vedere politic. În cazul limbii române nu există
o influenţă hegemonică. Spre deosebire de limba franceză, şi mai de curând
limba engleză, care au o importanţă universală, astfel s-a ajuns la o
suprapunere peste diferitele spaţii naţionale, în decursul căreia păturile
dominante reprezintă într-o anumită măsură enclavele şi punctele de sprijin ale
mişcării de înstrăinare. Spre exemplu: supunerea culturală a Romei de către
limba şi literatura elină, şi, mai aproape, implementarea literaturii iluministe
franceze în Europa, care nu numai că a fost recepţionată de păturile dominante
francofile din multe ţări, dar aceste enclave au şi contribuit activ la
constituirea ei. Fenomen care se petrece în secolul nostru cu limba şi
literatura engleză promovată de păturile dominante anglofone implicate în
globalizarea economiilor naţionale.
La fel ca orice
activitate intelectuală, literatura depinde de limbaj şi de corespondenţele
lingvistice. Există un raport indestructiv dintre limbă şi literatură. Dar
acest raport ar fi răsturnat în contrariul său dacă am căuta să vedem sensul şi
obiectul procesului literar, motivul său hotărâtor, în formarea, dezvoltarea şi
desăvârşirea limbajului. Unii cercetători susţin că limbajul, care reprezintă
un mijloc de comunicare, nu este hotărâtor ci valorile mari şi perene create în
limba respectivă. Eu cred, şi susţin cu tărie, că limba are un mare rol în
promovarea operelor literare. Cu cât aria de răspândire a limbii şi numărul de
vorbitori este mai mare cu atât literatura scrisă în acea limbă este mult mai
cunoscută şi promovată pe mapamond.
În acest context, mai
trebuie să se ţină seama şi de faptul că literatura română este situată într-o
lume înconjurătoare de literaturi învecinate, cum ar fi maghiara, sârba,
ucrainiana, bulgara, ce o influenţează sau care sunt influenţate de ea. Urmărirea
atentă a acestor influenţe constituie obligaţia istoriei literaturii noastre
implantată într-o lume de literaturi. De la o epocă la alta se exercită noi
influenţe; Franţa a influenţat literatura română în secolul XIX, Italia a influenţat
literatura germană în secolul XVI, Spania în secolul 17, şi Franţa în secolul
18. Însuşi Eminescu a fost influenţat de literatura germană, la fel Maiorescu.
Influenţele,
întretăierile şi migrările motivelor literare au apărut într-o abundenţă atât
de mare, începând cu secolul XVI, încât s-a impus dorinţa unei tratări separate
a acestor componente. Astfel a fost menită noua ştiinţă a istoriei comparate
a literaturii române să devină ştiinţă
ajutătoare a istoriei literaturii române.
Înrudirea primordială a
literaturilor nu este întemeiată decât pe cea ce este general omenesc, pe ceea
ce este universal. Ca precursori ai comparatisticii îi considerăm pe Herder şi
Goethe, iar la noi pe Eminescu şi Maiorescu. Iar mai târziu Adrian Marino.
Trebuie reţinut că o
istorie comparativă a literaturii române nu poate avea cu adevărat un sens
decât dacă este considerată în funcţie de istoria literaturii române.Misiunea
ei ar fi complet îndeplinită atunci când istoria literaturii noastre şi-ar
însuşi procedeele şi cunoştiinţele comparatisticii.Metoda comparatistă ar
trebui să fie folosită şi în studiul literaturii române. Gardul despărţitor
dintre cele două ramuri trebuie exclus, fiindcă teoria literaturii comparate nu
reprezintă trecerea la o nouă metodă, ci prezentarea mai amplă a fenomenelor
tratate până acum. Şi în acest caz, istoria literaturii române are rolul unui
punct de plecare necesar pentru toate tendinţele comparatiste.
Al Florin ŢENE
Cluj-Napoca
20 decembrie 2013
