 |
| Răstignirea lui Iisus Hristos. Tablou de Giovanni Battista Sursa: wikipedia |
Moartea şi
Învierea Domnului
Pr.
stavr. Radu Botiş
Toate cele patru Evanghelii sunt
asemănătoare în afirmaţia că Iisus a murit într-o zi de vineri, ziua pregătirii
sabatului (Matei 27, 62; Marcu 15, 42; Luca 23, 54; Ioan 19, 31).
Despre semnificaţia pe care o dă
morţii Sale, Iisus vorbeşte când se află pentru ultima oară cu cei doisprezece,
la Cina care a avut loc într-o casă din Ierusalim, proprietatea unei cunoştinţe
a lui Iisus. El concentrează în ultima cină toată viaţa Sa. Cina cea de taină
s-a desfăşurat în cadrul unei cine pascale. Cina cea de taină a avut loc în Joia Mare, către seară. Aceasta a
fost o cină pascală, dar nu în sensul că Mântuitorul ar fi celebrat cu ucenicii
Săi paştile iudaic, care începea de fapt în seara zilei următoare, ci în sensul
că El a instituit un nou Paşti, adică Taina Sfintei Euharistii, care avea să
fie pentru Biserică o permanentă actualizare a jertfei adevăratului Miel pascal[1].
Patimile desemnează ultima perioadă
din viaţa lui Iisus, intervalul cuprins între momentul arestării Sale în
grădina Gehtimani şi cel al înmormântării într-o altă grădină, lângă Golgota.
Itinerariul urmat de Iisus îl poartă succesiv la casa lui Anna, a lui Caiafa,
la pretoriul lui Pilat, palatul lui Antipa şi în sfârşit, de la pretoriu la
Golgota sau „locul Căpăţânii”, dealul execuţiilor lângă care este
mormântul.
La romani existau trei tipuri de
pedepse capitale şi anume: decapitarea, arderea
şi crucificarea prin care a fost ucis şi Mântuitorul Iisus Hristos. De obicei
pedepsele capitale erau precedate de flagelare. Biciuirea însoţea crucificarea.
Flagelarea, obişnuită într-o condamnare la crucificare, a fost aplicată lui
Iisus în urma hotărârii lui Pilat. Pedeapsa era atât de brutală, că mulţi
condamnaţi nu rezistau şi mureau în timpul biciuirii.
După încheierea flagelării, lui Iisus
i-au fost puse haine, după care porneşte spre Golgota. Iisus străbate drumul
până la Golgota purtând crucea în spate. La sosirea pe Golgota, soldaţii
execută sentinţa. Deşi Evanghelia după Marcu (15, 25) situează ora crucificării
la ceasul al treilea, Evanghelia după Ioan relatează că Pilat ar fi pronunţat
sentinţa cam la al şaselea ceas, iar răstignirea ar fi avut loc înainte de unu
după amiază. De fapt, acesta este momentul în care cele trei Evanghelii
sinoptice situează începutul unui fenomen extraordinar, întuneric, care
însoţeşte agonia lui Iisus şi care se prelungeşte până la trei după amiază, ora
morţii. Deasupra capului, pe cruce, este pusă o tăbliţă care conţine nucleul
acuzaţiei şi sentinţei, cu expresia „regele iudeilor”. Scena răstignirii este
dată de cele patru Evanghelii, că Iisus este aşezat între doi bărbaţi
răstigniţi şi ei [2].
Evanghelia lui Luca menţionează un
răspuns al lui Iisus la răstignirea Lui. E vorba de o scurtă rugăciune în care
cere ca aceia care-L crucifică să fie iertaţi: „Părinte iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Agonia lui
Iisus a fost destul de scurtă, încât Pilat a fost surprins (Marcu 15, 44).
După cel puţin doua ore de la
răstignire, Iisus moare pe cruce, pe la aproximativ ora trei după-masa.
Evanghelia după Marcu (15, 37) şi cea după Ioan (27, 50), relatează moartea lui
Iisus însoţită de „un strigăt mare”
scos de Iisus, care ar fi urmat imediat încercării de a-i da oţet. Ioan (19,
30) situează moartea după acelaşi episod, deşi aici se spune explicit că Iisus
a luat băutura şi rosteşte, înainte de a muri, fraza: „Săvârşitu-s-a”. Apoi „plecându-şi
capul, şi-a dat duhul”. Potrivit Evangheliei lui Ioan, plecarea capului de
către Iisus nu înseamnă că rămâne inconştient, ci că, murind, se adresează
celor apropiaţi Lui care sunt jos, lângă cruce, dăruindu-le Duhul Sfânt.
Conform Evangheliei lui Luca, ultima frază a lui Iisus este o rugăciune de
încredere în Dumnezeu: „Părinte, în
mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46).
Moartea lui Iisus este una reală,
fizică, venită după o lungă succesiune de injurii, umilinţe şi chinuri,
începute odată cu arestarea la Gehtimani în noaptea de joi spre vineri,
culminând cu răstignirea, pe Golgota. În cele din urmă, cu trupul şi duhul
distruse de ostilitatea umană şi de tăcerea divină, Iisus moare.
De obicei, la romani, agonia
crucificării se prelungeşte ore, poate chiar zile. După moarte, cadavrele erau
lăsate în voia vulturilor şi a păsărilor. Paznicii aveau grijă ca nici rudele,
nici prietenii, să nu vină să le ia de pe cruce trupul, lăsând trupurile
neînmormântate, condamnaţilor le era interzisă înmormântarea.
Sensibilitatea iudaică nu tolera ca
cei executaţi să nu fie înmormântaţi în chiar ziua morţii. Această justificare
reiese din Deuteronom 21, 22-23: „Trupul
lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropaţi tot în ziua
aceea”. La iudei, dacă după crucificare era zi de odihnă, cei crucificaţi
trebuiau daţi jos de pe cruce, astfel trebuia să li se grăbească moartea şi să
fie înmormântaţi înainte de apusul soarelui, de începerea zilei de sărbătoare.
În cazul lui Iisus şi a altor condamnaţi, în vinerea aceea era ajunul celei mai
mari sărbători iudaice, Paştile, şi, prin urmare, trebuiau să moară şi să fie
înmormântaţi înainte de sfârşitul zilei.
Din acest motiv (Ioan 19, 31), Pilat a
acceptat cererea autorităţilor iudaice de a da trupurile jos de pe cruce să fie
înmormântate. Sistemul obişnuit era să li se zdrobească fluierele picioarelor
celor atârnaţi, încă vii, deoarece astfel se producea o moarte rapidă. Această
practică a fost aplicată celor doi bărbaţi crucificaţi odată cu Iisus. La Iisus
n-a fost nevoie, deoarece agonia Lui a fost scurta, de aceea, când soldaţii au
ajuns la Iisus au văzut că este deja mort. Unul dintre ei se asigură străpungându-i
coasta cu suliţa, să-i dea lovitura de graţie. Tăietura este făcută atât de
mare încât poate intra în ea mâna (Ioan 20, 25). Şi din rană iese „sânge şi apă” (Ioan 19, 34).
Evanghelia după Ioan pune în legătură
sfârşitul lui Iisus cu sacrificarea mieilor pascali care avea loc în acel ajun
de Paşti şi căruia, aşa cum este prescris, nu I se zdrobeşte nici un os şi care
moare străpuns, dând viaţă şi dăruindu-se total ca instaurator al noului
legământ între Dumnezeu şi omenire. Este relatarea celui care a văzut cu
propriii ochi şi poate depune mărturie. Şi încheie: „şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi” (Ioan 19,
35-37).
Responsabilitatea pentru înmormântarea
lui Iisus şi-o ia un bărbat şi anume Iosif din Arimateea. Acesta, membru al
aristocraţiei laice din Ierusalim, singurul cunoscut de guvernator, „îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut
trupul lui Iisus” (Marcu 15, 43). După ce a primit permisiunea din partea
lui Pilat, Iosif din Arimateea se întoarce pe Golgota cu un giulgiu pe care l-a
cumpărat (Marcu 15, 46). Potrivit Evangheliei lui Ioan 19, 39, pe Golgota a
venit şi Nicodim.
După ce L-au coborât de pe cruce,
trupul lui Iisus este aşezat pe giulgiu. Înfăşurarea în giulgiu a unui cadavru
este specific obiceiurilor funerare iudaice. După ce a fost înfăşurat, trupul a
fost pus în mormânt.
Moartea Mântuitorului a fost benevolă,
pe când la ceilalţi oameni este inevitabilă, chiar dacă au fost eliberaţi de
păcat. Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în sine. Aşa
cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Moartea altora a
trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage
după sine moartea. Suferinţa lui Iisus reprezintă suferinţa deplină care
sfârşeşte în moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu
omenirea, cu scopul de a o mântui[3].
De obicei biografia unui personaj se
sfârşeşte odată cu moartea lui, capătul vieţii. În cazul lui Iisus Hristos se
întâlneşte un eveniment neobişnuit. Acest eveniment este Învierea Lui. Trecerea
Lui de la viaţă la moarte, consecinţă a crucificării, a fost urmată imediat de
o altă trecere, inversă, imprevizibilă şi anume trecerea de la moarte la viaţă,
la o viaţă nouă şi total diferită, care cuprinde prezentul şi viitorul,
pământul şi cerul, Dumnezeu şi umanitatea, lumea prezentă şi cea care va veni.
Învierea lui Hristos ne întemeiază, în
general, credinţa într-o continuare a vieţii după moarte. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră” (I
Corinteni 15,17). Învierea L-a adus pe Iisus într-o mai mare apropiere de
oameni. Desigur, întrucât trupurile acestora nu sunt şi ele înviate, apropierea
deplină se va realiza numai după învierea tuturor. Învierea cu trupul a
însemnat atât o înălţare a propriei Sale stări, cât şi o apropiere mai mare de
oameni, o mai mare eficacitate asupra spiritului lor. Dar ridicarea propriei
Sale stări însemnă şi o mai mare apropiere de Dumnezeu, ca om.
Prin Înviere, Iisus, ridicându-Se ca
om mai aproape de Dumnezeu, S-a ridicat prin însuşi acest fapt la treapta cea
mai înaltă a umanităţii, care este o comunicativitate în relaţiile cu oamenii.
Despre fiinţa şi atributele trupului
înviat a lui Hristos nu poate omul din trup pământesc să spună ceva determinat
şi inteligibil. Sfintele Evanghelii ne relatează, pe de o parte, că trupul lui
Iisus a putut fi pipăit cu mâinile, a primit hrană iar, pe de altă parte, că
pătrundea prin uşile încuiate, apărea şi dispărea din ochii ucenicilor şi, în
general, că atingerea fizică obişnuită de mai înainte nu mai era posibilă, cum
reiese din cazul Mariei Magdalena în dimineaţa Învierii.
Preotul Serghei Bulgakov observă că
petrecerea lui Iisus cel înviat în lume până la înălţare stabileşte legătura
între starea actuală a lumii cu trupul sufletesc al omului şi între starea
preamărită a lumii de după schimbarea universală şi transfigurarea făpturii cu
trupul duhovnicesc al omului. Prin Învierea lui Iisus, s-a făcut începutul
lumii viitoare. Ea este începutul noii creaţiuni a lumii, care numai prin pauza
creatoare, în care ne aflăm, e oprită pentru un anumit timp, înainte de a fi
dusă la capăt[4].
Apariţiile lui Iisus după Înviere sunt
în număr de douăsprezece, acestea acoperă persoanele şi sectoarele cele mai
importante din activitatea Sa şi din comunitatea creştină care va apărea după
moartea Lui. Grupul care a beneficiat de cele mai multe apariţii este al
ucenicilor Lui, al celor pe care i-a chemat Iisus la începuturile activităţii
Sale publice. Arătările se produc întotdeauna ca rezultat al iniţiativei
personale a lui Iisus, care-i ia prin surprindere pe destinatari. Se produc în
locuri diferite, dar legate întotdeauna de locurile prin care au mers Iisus şi
ucenicii înainte de moartea Lui.
Apariţia este prezentată ca o vedere
reală, nu ca pe o viziune. Iisus este prezent ca persoană. Iisus se arată
oamenilor care îl cunosc şi care vor fi capabili să-şi dea seama cine este El.
De exemplu, în seara duminicii Paştelui Iisus apare printre ucenici şi Li se
adresează cu salutul iudaic: „Pace vouă” (Luca 24, 36;Ioan 20,19).
Apoi le arată urmele crucificării vizibile pe trup, concret, semnele cuielor în
mâini şi picioare şi ale suliţei în coastă. Şi, conform lui Ioan 20, 22, le
zice: „Luaţi Duh Sfânt”. El apare în
mijlocul lor şi teama se transformă în bucuria regăsirii.
Odată Înviat, Iisus inaugurează viaţa
viitoare, lumea definitivă. Învierea Lui a purtat pecetea iubirii lui Dumnezeu,
pentru Fiul Său iubit şi pentru toată omenirea.
După cele patruzeci de zile de la
Înviere, petrecute de Mântuitorul Iisus pe pământ, S-a înălţat la cer.
Înălţarea la cer se înţelege ca şi înălţarea oricărui corp în aer, cu deosebire
că Domnul Hristos, având trup preamărit şi fiind totodată şi Dumnezeu Atotputernic,
nu avea nici o greutate care să-i împiedice înălţarea la cer.
Domnul Hristos S-a înălţat cu trupul
la cer, căci cu Dumnezeirea era şi este pretutindeni, şi astfel ne-a arătat şi
nouă care este ţinta ultimă a călătoriei noastre pe pământ: cerul[5].
Înălţarea este ridicarea umanităţii lui Iisus în intimitatea ultimă a Sfintei
Treimi şi la starea de cinste, putere şi suveranitate deplină.
Pentru că Iisus şi-a ridicat, prin
înălţare, umanitatea în ultima intimitate a Sfintei Treimi, păstrând şi
adâncind, în proporţia înălţării, apropierea de toată omenirea, coboară la
scurt timp după înălţare Duhul Sfânt peste cei care sunt ai lui Hristos,
realizând Biserica. Duhul Sfânt, ca iubire supremă a Tatălui, ca manifestare a
intimităţii Lui, a coborât peste lume, întrucât S-a aşezat întâi în chip
desăvârşit peste omenitatea lui Hristos, ridicată în ultimă intimitate divină.
Deoarece intimitatea lui Hristos, înălţată în acea intimitate a Duhului Sfânt,
asemenea dumnezeirii Lui, se află în acelaşi timp în cea mai adâncă intimitate
a oamenilor care îşi deschid poarta sufletului lor prin credinţă, Duhul Sfânt
îi învăluie şi pe aceştia, ca pe purtătorii de Hristos. Biserica, mistica
omenitate a lui Hristos, primeşte pe Duhul Sfânt, în calitatea ei de trup al
lui Hristos[6].
Iisus Hristos S-a înălţat la cer după Înviere,
atât pentru a primi toată puterea dumnezeiască în conducerea lumii spre
mântuire, cât şi pentru a lăsa oamenilor la latitudinea lor să se decidă
liber:a crede în El sau nu. Dacă ar fi continuat să stea cu mărirea trupului
Său înviat între oameni, aceştia ar fi fost siliţi să-L recunoască drept
Dumnezeu. Istoria, ca un loc al vieţii de libere decizii, ar fi devenit
imposibilă.
