FICŢIUNI
SECUNDE, Mircea Băduţ, Editura Europress Bucureşti, 2016
[Fragmente din prefaţă şi din postfaţă: ]
***
«Cartea este,
putem considera astfel, continuarea celor două cărţi apărute anterior tot la
Editura Europress (“Întoarcerea fratelui risipitor”, 2014; “DonQuijotisme
AntropoLexice”, 2015), însă ea include doar proze ficţionale (nu şi eseistice,
precum acelea). Mai mult, în cuprins au fost preluate şi câteva ‘piese de
rezistenţă’ din volumele anterioare, printre care şi uimitoarele reinterpretări
speculative de mituri şi legende populare (mitul biblic al întoarcerii fiului
rispitor, şi respectiv baladele româneşti “Mănăstirea Argeşului” şi “Mioriţa”).
De menţionat e şi faptul că unele dintre prozele scurte de aici au fost
premiate la concursuri literare naţionale, iar altele au apărut anterior în
antologii/almanahuri literare.
Melanjul de
idei din cuprins (câteva piese având motive SF sau folosind pretexte ‘sefiste’,
altele încadrându-se ferm în main-stream) şi amalgamul stilistic – inclusiv cu acele
mise-en-prose de mituri şi legende, abordate aparent arhaic – creează premisele
unei lecturi cel puţin interesante, pentru un public deschis.»
...
«Nu doar
stilul şi motivele diferă pe axa cuprinsului. Diversitate avem şi în privinţa
dozajului dramatic: unele povestiri respectă schema clasică (cu punctul
culminant înspre final), altele curg într-o diluare calină, cu accent pe o
umanitate adiacentă (sau substituentă) climaxului.»
...
«Recenzând
prima carte din triadă (Întoarcerea fratelui risipitor), un cronicar tânăr
găsea inspirat sintagma “vitalitate nostalgică“. Pentru a doua (DonQuijotisme
AntropoLexice) eu propuneam cheia “inteligenţă naivă“. La cartea de faţă rămân
oarecum pe linia paradoxului (însă nemaicomprimându-l în două cuvinte): nu ne uimeşte
prin vreo fantezie debordantă (nu e cazul, ori genul), ci printr-o
funcţionalitate extremă a imaginaţiei (aspect revelat în scenele culminante din
reinterpretările de balade). De altfel autorul pare conştient de propriile
limite în privinţa fanteziei, şi poate că aici avem şi cheia cu care să
descifrăm titlul, ‘Ficţiuni secunde’.» (B. Lăzău)
...
Autorul
recunoaşte că “volumul anterior (DonQuijotisme AntropoLexice, n.n.) – cu
fuziunea lui de beletristică, filosofie, socio-, psiho- şi antropologie, respectiv
cu melanjul de interogaţii ingenue şi empatice, de raţionalism ştiinţific, de
sensibilitate şi estetică literară – mă reprezintă cel mai bine (dintre cărţile
scrise, n.n.), însă realizez că, până la urmă, cititorul nu are nevoie de
tomografia completă a autorului, ci doar de poveşti frumoase”. De altfel,
criticul literar Florin-Corneliu Popovici – într-o substanţială recenzie
(destinată revistei ‘Vatra’) – revelează pe îndelete dihotomia dintre
“tehnocrat” şi “povestaş”. «Pornind de la modelul literar invocat, Mircea Băduţ
îşi permite două tipuri de “rătăciri”, în două lumi fundamental diferite, pe
care încearcă (şi aici e detectabilă o primă notă de originalitate) să le
apropie, să le găsească posibile puncte antropologice comune: (rătăciri) controlate,
artizanul fiind “tehnocratul” Mircea Băduţ, iubitorul de ştiinţă, opuse celor
necontrolate, caz în care vorbim de “povestaşul” Mircea Băduţ, evazionistul în
ficţional, ficţiune care îl surprinde în dubla ipostază, cea a evazionistului
în ficţiunea baladescă şi cea a evazionistului în literatura de tip
science-fiction. […] Melange-ul astfel obţinut, o îmbinare fericită între
discursul de tip po(i)etic şi discursul de tip ştiinţific, este în sine o
paralelă-pledoarie între lumea ficţiunii şi lumea ştiinţifică, fiecare operând
cu un anumit tip de adevăr (realitatea ficţiunii şi realitatea reală fiind
faţete diferite ale conceptului de real).»
...
La final,
iată motivaţia autorului privind titlul cărţii: «În urmă cu zece ani apărea
prima mea carte de beletristică, ‘Ficţiuni primare‘. Acum cinci ani apărea
‘Ficţiuni familiare’, scrisă împreună cu fiica mea. Aşa că, prins în cadenţa
cincinală, acesteia i-am spus ‘Ficţiuni secunde’, fiind cumva “o închidere a
cercului”.»