Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 15 aprilie 2015

Dumitru Vlăduţ - Nu trebuie subestimat destinul




NU TREBUIE SUBESTIMAT DESTINUL
 
Trecerea munţilor Retezat

Era în primăvara anului 1778 începuseră să  apară primii ghiocei când străbunicul meu împreună cu tatăl său Truşcă. Au plecat din Transilvania în ascuns de ocupaţia austro-ungară – cu 600 de oi, 7 perechi de cai, cu 4 măgari încărcaţi cu ce puteau să ia din gospodăria lor. Au suit dealurile Carpaţilor la miazăzi şi se îndreptau spre Ţara Românească.
Povestea străbunicul  că la mijlocul Carpaţilor a început o vreme rea, au păţit ca Baba Dochia. În speranţa că timpul se va îmbunătăţi, au pătruns tot mai adânc în inima munţilor sperând că grănicerii austro-ungari nu-i vor descoperi.
Au scăpat cu bine. Au trecut graniţa dar au suferit frigul şi ploile. La mijlocul lunii mai 1778 au coborât cu oile cu cele 7 perechi de cai şi cu 4 măgari. Au trecut peste muntele Bou, au coborât prin Valea Şase, au poposit la marginea satului cu 12 case mici în Ungureni, au făcut un popas de 2 luni sub coastă, lângă pădure şi şi-au căutat un loc în satul apropiat Ungureni. S-au aşezat la răscrucea satului şi şi-au construit o casă din bârne de stejar. Casa avea două camere, tindă şi camera de dormit. Tatăl străbunicului meu era căsătorit, soţia o chema Eva şi a căsătorit fiul Simion cu o fată adusă tot de ei din Transilvania. Au convieţuit aici în linişte. Au avut două fete, le-au căsătorit  tinere cu oameni bogaţi.
Cioban la oi
Bunica mea a căsătorit-o tot după un cioban la oile străbunicului. Era cinstit, harnic. A măritat fata cea mică după acest cioban venit din Gârla Mare. Bunica a murit la 32 de ani lăsând în grija bunicului  3 copii, un băiat şi două fete. O fată a măritat-o după un om bogat. Băiatul a luat o fată din sat, era frumoasă dar nu era harnică – invidioasă şi rea.
Pe mama a măritat-o după un om sărac dar a fost în America  şi a venit în peţit cu o poală plină cu cocoşei de aur şi cu o salbă de 9 toarte din aur. Au avut doi copii. Soţul a murit tânăr, iar mama a rămas văduvă la 27 ani. Fata a luat-o o verişoară de gradul 1 şi a mai rămas cu un băiat. Bunicul era plecat tot timpul cu oile, iar mama mergea la verişoara ei după părinţi şi acolo a cunoscut un moşier. S-au plăcut, au făcut dragoste şi a rămas însărcinată. Pe atunci era o mare ruşine pentru familie şi societate.
Ca să nu observe lumea şi bunicul că e însărcinată se strângea cu brăcirile tare să nu se vadă burta, dar într-o seară, la sfârşitul lunii septembrie 1932 m-a născut  - asistată de o bună prietenă  a ei. Când am apărut pe această lume nu eram dorit. Eram ruşinea familiei. I-a zis prietenei ei, Anica, aşa o chema pe prietena ei; Anico strânge-l de gât şi omoară-l, îl îngropăm în grădină şi spăl ruşinea faţă de lumea din sat şi faţă de tata. Ba nu, Marie – e păcat să-l omorâm, e băiat. Vei trece prin ruşine şi poate tatăl tău te va înţelege şi poate la bătrâneţe îţi fa vi acest nedorit băiat de ajutor.
Aşa a fost, bunicul m-a acceptat, nu cu necaz ci cu bucurie, iar ruşinea s-a spălat cu timpul.
Dar pentru familie a început greul. Bunicul a murit, copilul ce-l avea din căsătorie a fost un risipitor, ducând familia la limita sărăciei.
Eu creşteam prin legea naturii. Am făcut şcoala primară în comuna natală, iar la 9 februarie 1947 sora mea vitregă s-a măritat în Craiova cu un meseriaş. M-a luat şi pe mine cu ea, am intrat ucenic la acest meseriaş. Dormeam în atelierul lui şi mă acopeream noaptea cu haine vechi. Mai târziu m-a dat la un cămin al săracilor unde era mare mizerie. Dezamăgit de soartă regretam povestea auzită că au vrut la naştere să mă omoare, poate era mai bine! Gândeam eu atunci – poate scăpam de atâta mizerie ce mă însoţea în fiecare zi. Dar într-o zi am văzut un afiş – primim înscrieri la şcoala tehnică  profesională. Asigurăm masă şi dormit gratuit. Părea un început de vremuri bune şi pentru mine. Am mers la secretariatul şcolii să mă înscriu, dar   mi-au cerut 10 lei. Am rămas doar cu speranţa, nu aveam de unde să fac rost de 10 lei. Pentru că destinul te poartă unde nu gândeşti, m-am întâlnit pe stradă cu o rudă mai îndepărtată. Eram îmbrăcat urât şi m-a întrebat: Ce mai faci măi copile? Tanti, sunt un fulg rătăcit printre vremuri. Nu ştiu ce se va alege de viaţa mea? Aceasta mă întreabă de ce gândesc aşa. Eşti tânăr. Da, sunt tânăr şi al nimănui. Cum? M-a întrebat ruda? Am fost să mă înscriu la o şcoală unde ne dau mâncare şi cazare gratuit, dar îmi trebuiau 10 lei. E şi, îi zice ea? Păi cine îmi dă 10 lei, mie un copil ne dorit pe lumea aceasta? Eu îţi dau 10 lei, mergi şi te înscrie la şcoală. A fost steaua ce-mi lumina viaţa pentru totdeauna. Am mers la secretariat, am plătit 10 lei şi   m-am încadrat în rândul oamenilor. Am învăţat bine în anul şcolar 1948/1949. S-au despărţit specialităţile, unele au rămas la Craiova şi altele au mers la Bucureşti. Am ales Bucureşti. Am scăpat de privirile celor ce mă dispreţuiau. La Bucureşti aveam cămin, mâncare gratuită, am învăţat bine şi am fost declarat la absolvire pe locul 1 din 37 de absolvenţi. Paralel am făcut şi liceul economic. Şi cum ursitoarele la naştere îmi programează viitorul, trebuia după şcoală să facem practică. Era la alegere, Bucureşti sau un alt oraş din ţară. Iar am greşit, am ales Braşovul în loc să rămân în Bucureşti unde eram cunoscut de specialiştii din fabrici unde făcusem practică. M-am aruncat în necunoscut. Cu toată strădania mea în Braşov nu am reuşit să mă fac cunoscut. Aici aveau alte metode şi alţi protejaţi. A venit timpul să merg în armată. Fiind socotit un băiat sărac am fost repartizat la un batalion de securitate. Cele 3 luni de instrucţie au fost un calvar. Dar şi aici mi-a surâs norocul. Pe atunci se făceau ofiţeri fără prea multă carte, iar locţiitorul politic abia ştia să citească.
Am fost selecţionat de comandantul de companie furier la cancelaria lui. Mi s-a uşurat chinul. În acest timp a sosit un ordin de la Bucureşti ca cei ce au carte pot urma şi cursurile unei facultăţi. M-am înscris dar am reuşit fără loc. După 3 săptămâni s-au suplimentat locurile de facultate. Am fost anunţat să depun cerere de înscriere în anul întâi.
Militarii la construcţia Transfăgărăşanului
Am început cursurile odată   cu stagiul militar. Norocul sau destinul m-a purtat spre mai bine. Am fost selectat ca furier la locţiitorul comandant – un colonel foarte bun şi corect. În cabinetul lui avea şi un pat de campanie. Mi-a zis într-o zi fruntaş. (Avansasem). Dacă vrei să înveţi până noaptea târziu – poţi să o faci în cabinetul meu şi poţi să te şi culci aici. Învăţam noaptea din cursurile procurate din biblioteca universitară şi ca să nu dorm beam câte o fiolă de cofeină. Chiar dacă era comuniştii la putere se făcea carte, nu se punea problema să iei un examen pe bani cum se practică astăzi după 25 de ani de la aşa-zisa democraţie. Mă prezentam la examene cu lucrările făcute în timpul liber şi profesorii la examen îmi verificau cunoştinţele după lucrările scrise să vadă dacă am rămas cu ceva din lucrările scrise – şi în urma verificărilor obţineai un bine sau suficient şi treceai examenul. Am uitat să precizez că în timpul examenelor aveam voie să port haine civile, dar eu profitam de uniforma militară când susţineam un examen la limba rusă sau socialism, că nu prea pricepeam bine. Profesorii văzându-mă militar îmi dădeau un suficient şi treceam examenul. Eu eram extrem de mulţumit cu suficient.
Plaiuri gorjeneşti la poalele munţilor Vâlcani: Cetăţui-Topeşti
A trecut timpul, m-am eliberat din armată, dar când aveam un examen greu mergeam la comandantul locţiitor, mă îmbrăcam militar şi mă prezentam la examen tot militar. Nimeni nu sesiza că armata mea depăşea cu mult 3 ani. Am plecat din Cluj la Sibiu. Aveam acolo o prietenă. Era asistentă medicală, pe atunci îi spunea felceră. Am locuit cu ea câteva zile, dar dormeam separat. Spunea că era fată virgină. Mi-a dat sugestia să rămân în învăţământ în Raionul Sibiu. Am analizat propunerea ei, era bună. M-am prezentat la secţia de învăţământ, am fost binevenit. Mi-a făcut numirea într-un sat din judeţul Sibiu. Era un sat bogat, cu oameni harnici şi gospodari cu tradiţii nealterate de comunism. Când se făceau nunţi - zestrea miresei o duceau cu un car tras de două perechi de boi, cei mai frumoşi, împodobiţi şi împodobiţi cu tot felul de pamblici.
Am vrut să cunosc fostul primar din acest sat. Am mers la el acasă. Era un om înalt, roşu în obraji. I-am dat bună ziua, iar el mi-a răspuns bine aţi venit în curtea mea dle învăţător. Am stat la masă cu acest gospodar. Mi-a prezentat pe fiul său care avea două fetiţe, una în clasa a VI-a şi una în clasa a IV-a. Cea din clasa a VI-a îi eram dascăl. La ştiinţele naturii şi geografie era o elevă bună, cuminte şi şefă de clasă. Îi eram şi diriginte.
Pionierii de ieri, politicienii de azi...
Mai vreau să spun că după prezentarea mea la directorul şcolii, Ungureanu Vasile, acesta a suferit mult din cauza unui turnător, care era secretar de partid. A fost scos din învăţământ, avea 5 copii şi soţia nu avea serviciu. După doi ani s-a constatat că a fost turnătorie falsă şi a fost reprimit în învăţământ. Şcoala unde funcţionam era o şcoală de centru cu 17 profesori şi învăţători - cu 3 familii de dascăli şi 7 profesoare tinere necăsătorite şi 4 băieţi printre care mă număram şi eu, o instructoare de pionieri şi directorul şcolii. Eram în comunism dar se făcea carte. Nu intrai la clasă fără planul de lecţii. Se făceau ore deschise cu asistenţă de 4 – 5 învăţători şi profesori. Se făceau inspecţii şcolare, se întocmea - după inspecţii şi asistenţă la clasă - proces verbal de asistenţă cu calificativ pentru învăţători şi profesori. Se făceau cercuri pedagogice cu schimburi de asistenţă cu alte şcoli din raionul respectiv. Se dădeau la clase extemporale şi teze. Nu se dădeau note pe bază  de cunoştinţele tale cu cadrele didactice, cât despre bani nici nu se vorbea prin şcoli. 
Revista pionierilor din România
Comparând timpul şi învăţătura din timpul comunismului, nu se compară cu învăţătura de azi din şcoli care a fost mereu dată înapoi în cei 25 de ani de aşa-zisă democraţie. Nu se băteau elevi, nu se luau de urechi, dar nici nu erau elevi obraznici să răspundă urât învăţătorului. La şedinţele cu părinţii, li se comunicau părinţilor de către dirigintele clasei notele elevului şi îndemnau pe părinţi să ţină copiii aproape de ei să-i ferească de vicii urâte. Elevul din timpul dăscălimii mele era respectuos, chiar dacă era mai slăbuţ la carte, învăţătorul se străduia să-l apropie de elevul mediu al clasei. În satul unde îmi desfăşuram activitatea  didactică a început colectivizarea satelor, dascălii erau primii care erau obligaţi să lămurească părinţii să se înscrie în colectiv. Îmi aduc aminte că întruna din zile am avut o vizită a unui ţăran înstărit. M-a întrebat: dle învăţător, vă întreb ce să fac, să mă înscriu în colectiv? M-am uitat lung la Valerie, aşa îl chema pe ţăranul înstărit, i-am răspuns: Valerie – nu ai altă soluţie. Decât să te ia comuniştii cu duba să te mai şi bată, mai bine înscrie-te în colectiv. Aşa a făcut, mi-a urmat sfatul şi s-a înscris în colectiv cu tot pământul lui – şi comuniştii de la Raion i-au deschis un centru de colectarea laptelui. Pe atunci nu se dădeau subvenţii pentru animale, dar îi obligau pe ţărani să-şi predea surplusul de lapte, dându-le în schimb tărâţe de grâu la un preţ mai mic.
Aşa au luat fiinţă fabricile de lapte, fabricau iaurt, unt şi smântână, brânză de vaci şi lapte îmbuteliat. Astăzi fabricile de lapte s-au transformat în fiare vechi. Astăzi la ţăranii care cresc vite se dau subvenţii de către stat, dar nu-i obligă să dea la stat lapte, viţei de la vaci sau purcei la contractul contra subvenţiilor primite.
Ar fi o soluţie pentru industria laptelui prin reînfiinţarea fabricilor de lapte, ar merge tinerii la muncă în loc să bată cârciumile, cafenelele şi să devină pentru societate o povară.
Astăzi sunt tineri ce aleargă după un loc de muncă şi nu-l găsesc acasă, în ţara lor. Se dezmembrează familii în nevoia existenţei, pleacă în străinătate să câştige pâinea pentru ei şi pentru familiile lor. Dar plecaţi peste toate hotarele – lasă copiii pe drumuri singuri, avântându-se în necunoscutul timp al răului, al lipsei de educaţie, al căldurii părinteşti, conducându-i spre un viitor trist ce le va afecta toată viaţa. Am văzut mulţi copii rătăciţi prin societatea noastră. Dacă modelarea lor nu se face până la 7 ani, cine va răspunde de cărările spinoase pe care vor merge?
Pentru însănătoşirea societăţii vor trebui investiţii. Uneori se fac, dar nu ajung unde trebuie. Au grijă profitorii să ajungă în buzunarele lor. Aceşti profitori nu trebuie băgaţi la închisoare, unde uneori datorită poziţiei lor de înavuţire se odihnesc. Trebuie să le ia avutul fraudulos, să-i lase săraci, să plece ei să muncească peste hotare ca să-şi întreţină familia. Asta ar fi pedeapsa cuvenită, nu odihna în închisori şi banii furaţi să-i aibă în visteria  altor state – folosindu-i după bunul lor plac când vor ieşi din închisoare. Se fura şi în comunism, dar nu ca hoţia din aşa-zisa democraţie construită pe ruinele economiei româneşti.
Oi pe pârâul Pârgavu, Topeşti-Tismana
Nu am fost membru de partid  pe timpul comuniştilor, nu pot să uit cum l-a dezrădăcinat pe ţăran, cum au terfelit tradiţiile poporului român, de torturile securităţii în timpul colectivizării, de triste răni făcute în sufletul cinstit şi curat al ţăranului român. Dar să fim cinstiţi, au făcut şi lucruri bune – industrializarea ţării, fiecare avea un loc de muncă, nu era nevoie de ajutoare sociale ca în zilele noastre, pentru că aşa-zisa democraţie  a transformat fabricile în fier vechi – o şansă de îmbogăţire a afaceriştilor. Dacă s-ar aduna cheltuiala făcută de statul democrat de astăzi pentru ajutoare sociale, câte fabrici ar fi reapărut pe teritoriul României?
Se alocă bani mulţi unor instituţii neproductive. Nu sunt împotriva credinţei, cred în Dumnezeu, dar nu cred în unii popi. Au transformat credinţa în afacere personală, în venituri necuvenite, popii sunt plătiţi şi de la stat şi din contribuţia enoriaşilor din parohie. Care parohie, are uneori 2 – 3 biserici, iar când e vorba ca parohii să facă o înmormântare cer mulţi bani, din  auzite 3 – 4 sute lei noi – plus bani din botezuri, cununii, parastase şi alte pomeniri. Dacă au salariu de la stat – jumătate din salariul unui profesor de gradul 1 şi completat cu contribuţia enoriaşilor cu 50 lei pe an, nu o fi destul de mult pentru 16 ore de muncă pe lună – când un salariat lucrează 208 de ore?.
În Ţara Românească sunt biserici multe – statul a alocat bani mulţi pentru Catedrala  Mântuirii Neamului Românesc, poate că e rău sau poate că e bine, dar mântuirea neamului românesc se face prin educaţie, prin şcoli şi universităţi, prin contribuţia părinţilor la educaţia copiilor în cei 7 ani.
Încă două  înălţimi puse virtual pe Muntele Parâng al lui Zalmoxe
Zalmoxe, parlamentul şi clerul, vor mântui neamul românesc !
Mântuirea neamului se face printr-o sănătate bine asigurată de instituţiile sanitare, cu spitale, clinici şi dispensare moderne, nu cu bani daţi – cred eu – pentru Catedrala Mântuirii Neamului! Cu banii aceia se putea construi un mare spital, o clinică modernă, cu aparatură de ultimă generaţie, cu 10 – 15 specialităţi pentru asigurarea sănătăţii oamenilor ! Atunci se va face mântuirea neamului românesc, când prin educaţie, sănătate şi prin crearea locurilor de muncă, românul nu va mai fi obligat să-şi lase copiii de izbelişte în ţară şi să-şi caute existenţa pentru familia lui peste hotarele României.
Ar fi multe de spus. Generaţia de astăzi este rău îndreptată, merge spre un drum întunecos, e lipsită de educaţie, e lipsită de respect, dezinteresată să se integreze în societate, să muncească cinstit. Ţăranul de azi este îmbătrânit. Cine mai ocupă locul ţăranului sănătos, roşu la faţă din timpul copilăriei mele? Tradiţiile ţăranului de ieri, nu mai există. Se prezintă la televiziune falşi ţărani, îmbrăcaţi în haine pretinse ţărăneşti, ale căror modele stilistice nu mai pot fi conservate la Muzeele Satului. Statul de azi, politicienii,  ar trebui să readucă dragostea faţă de muncă, ţăranii să muncească pământurile lăsate moştenire, nu să aştepte subvenţii de la stat. Când ţăranul care trăia ieri va reveni pe scena zilelor organizate cum era mai demult, când educaţia şi sănătatea vor fi în progres, atunci cu adevărat se va face mântuirea neamului. Prin promisiuni şi vorbe, cu minciuna ca o virtute – care se popularizează azi la 25 de ani de aşa-zisa democraţie - nu se va face mântuirea neamului. Daţi subvenţii, foarte bine, dar ce le cereţi în schimbul subvenţiilor? Daţi ajutoare sociale, dar ce cereţi în schimb? Dacă nu cereţi în schimb nimic şi de mântuirea neamului se va alege tot nimic. Căutaţi să aduceţi oameni potriviţi la locuri potrivite ca România să revină la cea ce a fost odată. Pentru generaţia de azi, acele vremuri sunt poveşti, ceva vechi, ceva perimat. Oare, tot ce se face azi în educaţie şi sănătate, nu este ceva şi mai perimat? Este trist, dar adevărat. Adevăratele vremuri frumoase cu munca cinstită şi cu respect faţă de părinţi, bunici şi de aproapele tău o simţim doar noi, generaţia din apropiata trecere spre poarta necunoscutului.
Sursa imaginii, http://www.opiniatimisoarei.ro
Generaţia tânără de azi nu se mai susţine prin muncă, prin respectul faţă de părinţi, faţă de dascăli şi faţă de aproapele său. Ce a făcut democraţia - despre care se face atâta gălăgie - pentru tânăra generaţie? A trimis tinerimea peste hotare să-şi caute pâinea pentru ea şi familia lăsată acasă. Asta înseamnă mântuirea neamului românesc? Credinţa în Dumnezeu au transformat-o aleşii noştri în religii. Câte biserici au construit religiile în folosul îmbogăţirii unor preoţi? Şi câte fabrici s-au transformat în fier vechi pentru îmbogăţirea unora care profită de slaba educaţie a societăţii româneşti de azi? Dacă aşa se înţelege mântuirea neamului românesc, e foarte trist. Mântuirea nu se face prin interese de grup – folosind credinţa în Dumnezeu -  spre îmbogăţirea lor şi sărăcirea celorlalţi, cei mulţi. Pe aceştia se bazează propaganda, fie ea de orice fel, pe sărăcime, pe slaba lor educaţie, îngrădită de lipsa de mijloace de existenţă, de sănătate, căutând binecuvântarea pe care o caută şi nu au unde o găsi. Fac cozi la procesiuni, fac cozi la o porţie de sarmale sau la un ajutor social. Numai slaba educaţie mai crede în pomeni, făcute de cei interesaţi în îmbogăţire. Scopul lor este să ţină societatea cât mai departe de modernizare şi civilizaţie. Să creadă în absolut, să creadă în minciuni, că binele va veni de undeva din necunoscut. Nu va veni binele decât atunci când cultura şi sănătatea îşi vor ocupa locul cuvenit în societate şi când cei ce conduc nu vor mai face promisiuni în scopul ocupării unui nou scaun şi când vor ajunge să-l ocupe uită de promisiuni.
Aşa cum e organizată societatea românească de azi, cum să se mai facă mântuirea neamului românesc? Cu ceremonii şi false manifestaţii religioase şi politice, mântuirea noastră nu se va realiza nici într-o sută  de ani.