NU TREBUIE
SUBESTIMAT DESTINUL
Era în primăvara anului 1778 începuseră
să apară primii ghiocei când străbunicul
meu împreună cu tatăl său Truşcă. Au plecat din Transilvania în ascuns de
ocupaţia austro-ungară – cu 600 de oi, 7 perechi de cai, cu 4 măgari încărcaţi
cu ce puteau să ia din gospodăria lor. Au suit dealurile Carpaţilor la miazăzi
şi se îndreptau spre Ţara Românească.
Povestea străbunicul că la mijlocul Carpaţilor a început o vreme
rea, au păţit ca Baba Dochia. În speranţa că timpul se va îmbunătăţi, au
pătruns tot mai adânc în inima munţilor sperând că grănicerii austro-ungari
nu-i vor descoperi.
Au scăpat cu bine. Au trecut
graniţa dar au suferit frigul şi ploile. La mijlocul lunii mai 1778 au coborât
cu oile cu cele 7 perechi de cai şi cu 4 măgari. Au trecut peste muntele Bou,
au coborât prin Valea Şase, au poposit la marginea satului cu 12 case mici în
Ungureni, au făcut un popas de 2 luni sub coastă, lângă pădure şi şi-au căutat
un loc în satul apropiat Ungureni. S-au aşezat la răscrucea satului şi şi-au
construit o casă din bârne de stejar. Casa avea două camere, tindă şi camera de
dormit. Tatăl străbunicului meu era căsătorit, soţia o chema Eva şi a căsătorit
fiul Simion cu o fată adusă tot de ei din Transilvania. Au convieţuit aici în
linişte. Au avut două fete, le-au căsătorit
tinere cu oameni bogaţi.
Cioban la oi |
Bunica mea a căsătorit-o tot
după un cioban la oile străbunicului. Era cinstit, harnic. A măritat fata cea
mică după acest cioban venit din Gârla Mare. Bunica a murit la 32 de ani lăsând
în grija bunicului 3 copii, un băiat şi
două fete. O fată a măritat-o după un om bogat. Băiatul a luat o fată din sat,
era frumoasă dar nu era harnică – invidioasă şi rea.
Pe mama a măritat-o după un om
sărac dar a fost în America şi a venit
în peţit cu o poală plină cu cocoşei de aur şi cu o salbă de 9 toarte din aur.
Au avut doi copii. Soţul a murit tânăr, iar mama a rămas văduvă la 27 ani. Fata
a luat-o o verişoară de gradul 1 şi a mai rămas cu un băiat. Bunicul era plecat
tot timpul cu oile, iar mama mergea la verişoara ei după părinţi şi acolo a
cunoscut un moşier. S-au plăcut, au făcut dragoste şi a rămas însărcinată. Pe
atunci era o mare ruşine pentru familie şi societate.
Ca să nu observe lumea şi
bunicul că e însărcinată se strângea cu brăcirile tare să nu se vadă burta, dar
într-o seară, la sfârşitul lunii septembrie 1932 m-a născut - asistată de o bună prietenă a ei. Când am apărut pe această lume nu eram
dorit. Eram ruşinea familiei. I-a zis prietenei ei, Anica, aşa o chema pe
prietena ei; Anico strânge-l de gât şi omoară-l, îl îngropăm în grădină şi spăl
ruşinea faţă de lumea din sat şi faţă de tata. Ba nu, Marie – e păcat să-l
omorâm, e băiat. Vei trece prin ruşine şi poate tatăl tău te va înţelege şi
poate la bătrâneţe îţi fa vi acest nedorit băiat de ajutor.
Aşa a fost, bunicul m-a
acceptat, nu cu necaz ci cu bucurie, iar ruşinea s-a spălat cu timpul.
Dar pentru familie a început
greul. Bunicul a murit, copilul ce-l avea din căsătorie a fost un risipitor,
ducând familia la limita sărăciei.
Eu creşteam prin legea naturii.
Am făcut şcoala primară în comuna natală, iar la 9 februarie 1947 sora mea
vitregă s-a măritat în Craiova cu un meseriaş. M-a luat şi pe mine cu ea, am
intrat ucenic la acest meseriaş. Dormeam în atelierul lui şi mă acopeream
noaptea cu haine vechi. Mai târziu m-a dat la un cămin al săracilor unde era
mare mizerie. Dezamăgit de soartă regretam povestea auzită că au vrut la
naştere să mă omoare, poate era mai bine! Gândeam eu atunci – poate scăpam de
atâta mizerie ce mă însoţea în fiecare zi. Dar într-o zi am văzut un afiş –
primim înscrieri la şcoala tehnică
profesională. Asigurăm masă şi dormit gratuit. Părea un început de
vremuri bune şi pentru mine. Am mers la secretariatul şcolii să mă înscriu,
dar mi-au cerut 10 lei. Am rămas doar
cu speranţa, nu aveam de unde să fac rost de 10 lei. Pentru că destinul te
poartă unde nu gândeşti, m-am întâlnit pe stradă cu o rudă mai îndepărtată.
Eram îmbrăcat urât şi m-a întrebat: Ce mai faci măi copile? Tanti, sunt un fulg
rătăcit printre vremuri. Nu ştiu ce se va alege de viaţa mea? Aceasta mă
întreabă de ce gândesc aşa. Eşti tânăr. Da, sunt tânăr şi al nimănui. Cum? M-a
întrebat ruda? Am fost să mă înscriu la o şcoală unde ne dau mâncare şi cazare
gratuit, dar îmi trebuiau 10 lei. E şi, îi zice ea? Păi cine îmi dă 10 lei, mie
un copil ne dorit pe lumea aceasta? Eu îţi dau 10 lei, mergi şi te înscrie la
şcoală. A fost steaua ce-mi lumina viaţa pentru totdeauna. Am mers la
secretariat, am plătit 10 lei şi m-am
încadrat în rândul oamenilor. Am învăţat bine în anul şcolar 1948/1949. S-au
despărţit specialităţile, unele au rămas la Craiova şi altele au mers la
Bucureşti. Am ales Bucureşti. Am scăpat de privirile celor ce mă dispreţuiau.
La Bucureşti aveam cămin, mâncare gratuită, am învăţat bine şi am fost declarat
la absolvire pe locul 1 din 37 de absolvenţi. Paralel am făcut şi liceul
economic. Şi cum ursitoarele la naştere îmi programează viitorul, trebuia după
şcoală să facem practică. Era la alegere, Bucureşti sau un alt oraş din ţară.
Iar am greşit, am ales Braşovul în loc să rămân în Bucureşti unde eram cunoscut
de specialiştii din fabrici unde făcusem practică. M-am aruncat în necunoscut.
Cu toată strădania mea în Braşov nu am reuşit să mă fac cunoscut. Aici aveau
alte metode şi alţi protejaţi. A venit timpul să merg în armată. Fiind socotit
un băiat sărac am fost repartizat la un batalion de securitate. Cele 3 luni de
instrucţie au fost un calvar. Dar şi aici mi-a surâs norocul. Pe atunci se
făceau ofiţeri fără prea multă carte, iar locţiitorul politic abia ştia să
citească.
Am fost selecţionat de
comandantul de companie furier la cancelaria lui. Mi s-a uşurat chinul. În
acest timp a sosit un ordin de la Bucureşti ca cei ce au carte pot urma şi
cursurile unei facultăţi. M-am înscris dar am reuşit fără loc. După 3 săptămâni
s-au suplimentat locurile de facultate. Am fost anunţat să depun cerere de
înscriere în anul întâi.
Militarii la construcţia Transfăgărăşanului |
Am început cursurile odată cu stagiul militar. Norocul sau destinul m-a
purtat spre mai bine. Am fost selectat ca furier la locţiitorul comandant – un
colonel foarte bun şi corect. În cabinetul lui avea şi un pat de campanie. Mi-a
zis într-o zi fruntaş. (Avansasem). Dacă vrei să înveţi până noaptea târziu –
poţi să o faci în cabinetul meu şi poţi să te şi culci aici. Învăţam noaptea
din cursurile procurate din biblioteca universitară şi ca să nu dorm beam câte
o fiolă de cofeină. Chiar dacă era comuniştii la putere se făcea carte, nu se
punea problema să iei un examen pe bani cum se practică astăzi după 25 de ani
de la aşa-zisa democraţie. Mă prezentam la examene cu lucrările făcute în
timpul liber şi profesorii la examen îmi verificau cunoştinţele după lucrările
scrise să vadă dacă am rămas cu ceva din lucrările scrise – şi în urma
verificărilor obţineai un bine sau suficient şi treceai examenul. Am uitat să
precizez că în timpul examenelor aveam voie să port haine civile, dar eu
profitam de uniforma militară când susţineam un examen la limba rusă sau
socialism, că nu prea pricepeam bine. Profesorii văzându-mă militar îmi dădeau
un suficient şi treceam examenul. Eu eram extrem de mulţumit cu suficient.
Plaiuri gorjeneşti la poalele munţilor Vâlcani: Cetăţui-Topeşti |
Am vrut să cunosc fostul primar
din acest sat. Am mers la el acasă. Era un om înalt, roşu în obraji. I-am dat
bună ziua, iar el mi-a răspuns bine aţi venit în curtea mea dle învăţător. Am
stat la masă cu acest gospodar. Mi-a prezentat pe fiul său care avea două
fetiţe, una în clasa a VI-a şi una în clasa a IV-a. Cea din clasa a VI-a îi eram
dascăl. La ştiinţele naturii şi geografie era o elevă bună, cuminte şi şefă de
clasă. Îi eram şi diriginte.
Pionierii de ieri, politicienii de azi... |
Mai vreau să spun că după
prezentarea mea la directorul şcolii, Ungureanu Vasile, acesta a suferit mult
din cauza unui turnător, care era secretar de partid. A fost scos din învăţământ,
avea 5 copii şi soţia nu avea serviciu. După doi ani s-a constatat că a fost
turnătorie falsă şi a fost reprimit în învăţământ. Şcoala unde funcţionam era o
şcoală de centru cu 17 profesori şi învăţători - cu 3 familii de dascăli şi 7
profesoare tinere necăsătorite şi 4 băieţi printre care mă număram şi eu, o
instructoare de pionieri şi directorul şcolii. Eram în comunism dar se făcea
carte. Nu intrai la clasă fără planul de lecţii. Se făceau ore deschise cu
asistenţă de 4 – 5 învăţători şi profesori. Se făceau inspecţii şcolare, se
întocmea - după inspecţii şi asistenţă la clasă - proces verbal de asistenţă cu
calificativ pentru învăţători şi profesori. Se făceau cercuri pedagogice cu
schimburi de asistenţă cu alte şcoli din raionul respectiv. Se dădeau la clase
extemporale şi teze. Nu se dădeau note pe bază
de cunoştinţele tale cu cadrele didactice, cât despre bani nici nu se
vorbea prin şcoli.
Revista pionierilor din România |
Comparând timpul şi învăţătura din timpul comunismului, nu
se compară cu învăţătura de azi din şcoli care a fost mereu dată înapoi în cei
25 de ani de aşa-zisă democraţie. Nu se băteau elevi, nu se luau de urechi, dar
nici nu erau elevi obraznici să răspundă urât învăţătorului. La şedinţele cu
părinţii, li se comunicau părinţilor de către dirigintele clasei notele
elevului şi îndemnau pe părinţi să ţină copiii aproape de ei să-i ferească de
vicii urâte. Elevul din timpul dăscălimii mele era respectuos, chiar dacă era
mai slăbuţ la carte, învăţătorul se străduia să-l apropie de elevul mediu al
clasei. În satul unde îmi desfăşuram activitatea didactică a început colectivizarea satelor,
dascălii erau primii care erau obligaţi să lămurească părinţii să se înscrie în
colectiv. Îmi aduc aminte că întruna din zile am avut o vizită a unui ţăran
înstărit. M-a întrebat: dle învăţător, vă întreb ce să fac, să mă înscriu în
colectiv? M-am uitat lung la Valerie, aşa îl chema pe ţăranul înstărit, i-am
răspuns: Valerie – nu ai altă soluţie. Decât să te ia comuniştii cu duba să te
mai şi bată, mai bine înscrie-te în colectiv. Aşa a făcut, mi-a urmat sfatul şi
s-a înscris în colectiv cu tot pământul lui – şi comuniştii de la Raion i-au
deschis un centru de colectarea laptelui. Pe atunci nu se dădeau subvenţii pentru
animale, dar îi obligau pe ţărani să-şi predea surplusul de lapte, dându-le în
schimb tărâţe de grâu la un preţ mai mic.
Aşa au luat fiinţă fabricile de
lapte, fabricau iaurt, unt şi smântână, brânză de vaci şi lapte îmbuteliat.
Astăzi fabricile de lapte s-au transformat în fiare vechi. Astăzi la ţăranii
care cresc vite se dau subvenţii de către stat, dar nu-i obligă să dea la stat
lapte, viţei de la vaci sau purcei la contractul contra subvenţiilor primite.
Ar fi o soluţie pentru industria
laptelui prin reînfiinţarea fabricilor de lapte, ar merge tinerii la muncă în
loc să bată cârciumile, cafenelele şi să devină pentru societate o povară.
Astăzi sunt tineri ce aleargă
după un loc de muncă şi nu-l găsesc acasă, în ţara lor. Se dezmembrează familii
în nevoia existenţei, pleacă în străinătate să câştige pâinea pentru ei şi pentru
familiile lor. Dar plecaţi peste toate hotarele – lasă copiii pe drumuri
singuri, avântându-se în necunoscutul timp al răului, al lipsei de educaţie, al
căldurii părinteşti, conducându-i spre un viitor trist ce le va afecta toată
viaţa. Am văzut mulţi copii rătăciţi prin societatea noastră. Dacă modelarea
lor nu se face până la 7 ani, cine va răspunde de cărările spinoase pe care vor
merge?
Pentru însănătoşirea societăţii
vor trebui investiţii. Uneori se fac, dar nu ajung unde trebuie. Au grijă
profitorii să ajungă în buzunarele lor. Aceşti profitori nu trebuie băgaţi la
închisoare, unde uneori datorită poziţiei lor de înavuţire se odihnesc. Trebuie
să le ia avutul fraudulos, să-i lase săraci, să plece ei să muncească peste
hotare ca să-şi întreţină familia. Asta ar fi pedeapsa cuvenită, nu odihna în
închisori şi banii furaţi să-i aibă în visteria
altor state – folosindu-i după bunul lor plac când vor ieşi din
închisoare. Se fura şi în comunism, dar nu ca hoţia din aşa-zisa democraţie
construită pe ruinele economiei româneşti.
Oi pe pârâul Pârgavu, Topeşti-Tismana |
Nu am fost membru de partid pe timpul comuniştilor, nu pot să uit cum l-a
dezrădăcinat pe ţăran, cum au terfelit tradiţiile poporului român, de torturile
securităţii în timpul colectivizării, de triste răni făcute în sufletul cinstit
şi curat al ţăranului român. Dar să fim cinstiţi, au făcut şi lucruri bune –
industrializarea ţării, fiecare avea un loc de muncă, nu era nevoie de ajutoare
sociale ca în zilele noastre, pentru că aşa-zisa democraţie a transformat fabricile în fier vechi – o
şansă de îmbogăţire a afaceriştilor. Dacă s-ar aduna cheltuiala făcută de
statul democrat de astăzi pentru ajutoare sociale, câte fabrici ar fi reapărut
pe teritoriul României?
Se alocă bani mulţi unor
instituţii neproductive. Nu sunt împotriva credinţei, cred în Dumnezeu, dar nu
cred în unii popi. Au transformat credinţa în afacere personală, în venituri necuvenite,
popii sunt plătiţi şi de la stat şi din contribuţia enoriaşilor din parohie.
Care parohie, are uneori 2 – 3 biserici, iar când e vorba ca parohii să facă o
înmormântare cer mulţi bani, din auzite 3
– 4 sute lei noi – plus bani din botezuri, cununii, parastase şi alte pomeniri.
Dacă au salariu de la stat – jumătate din salariul unui profesor de gradul 1 şi
completat cu contribuţia enoriaşilor cu 50 lei pe an, nu o fi destul de mult
pentru 16 ore de muncă pe lună – când un salariat lucrează 208 de ore?.
În Ţara Românească sunt biserici
multe – statul a alocat bani mulţi pentru Catedrala Mântuirii Neamului Românesc, poate că e rău
sau poate că e bine, dar mântuirea neamului românesc se face prin educaţie,
prin şcoli şi universităţi, prin contribuţia părinţilor la educaţia copiilor în
cei 7 ani.
Încă două înălţimi puse virtual pe Muntele Parâng al lui Zalmoxe Zalmoxe, parlamentul şi clerul, vor mântui neamul românesc ! |
Mântuirea neamului se face
printr-o sănătate bine asigurată de instituţiile sanitare, cu spitale, clinici
şi dispensare moderne, nu cu bani daţi – cred eu – pentru Catedrala Mântuirii
Neamului! Cu banii aceia se putea construi un mare spital, o clinică modernă,
cu aparatură de ultimă generaţie, cu 10 – 15 specialităţi pentru asigurarea
sănătăţii oamenilor ! Atunci se va face mântuirea neamului românesc, când prin
educaţie, sănătate şi prin crearea locurilor de muncă, românul nu va mai fi
obligat să-şi lase copiii de izbelişte în ţară şi să-şi caute existenţa pentru
familia lui peste hotarele României.
Ar fi multe de spus. Generaţia
de astăzi este rău îndreptată, merge spre un drum întunecos, e lipsită de
educaţie, e lipsită de respect, dezinteresată să se integreze în societate, să
muncească cinstit. Ţăranul de azi este îmbătrânit. Cine mai ocupă locul
ţăranului sănătos, roşu la faţă din timpul copilăriei mele? Tradiţiile
ţăranului de ieri, nu mai există. Se prezintă la televiziune falşi ţărani, îmbrăcaţi
în haine pretinse ţărăneşti, ale căror modele stilistice nu mai pot fi
conservate la Muzeele Satului. Statul de azi, politicienii, ar trebui să readucă dragostea faţă de muncă, ţăranii
să muncească pământurile lăsate moştenire, nu să aştepte subvenţii de la stat.
Când ţăranul care trăia ieri va reveni pe scena zilelor organizate cum era mai
demult, când educaţia şi sănătatea vor fi în progres, atunci cu adevărat se va
face mântuirea neamului. Prin promisiuni şi vorbe, cu minciuna ca o virtute –
care se popularizează azi la 25 de ani de aşa-zisa democraţie - nu se va face
mântuirea neamului. Daţi subvenţii, foarte bine, dar ce le cereţi în schimbul
subvenţiilor? Daţi ajutoare sociale, dar ce cereţi în schimb? Dacă nu cereţi în
schimb nimic şi de mântuirea neamului se va alege tot nimic. Căutaţi să aduceţi
oameni potriviţi la locuri potrivite ca România să revină la cea ce a fost
odată. Pentru generaţia de azi, acele vremuri sunt poveşti, ceva vechi, ceva
perimat. Oare, tot ce se face azi în educaţie şi sănătate, nu este ceva şi mai
perimat? Este trist, dar adevărat. Adevăratele vremuri frumoase cu munca
cinstită şi cu respect faţă de părinţi, bunici şi de aproapele tău o simţim
doar noi, generaţia din apropiata trecere spre poarta necunoscutului.
Sursa imaginii, http://www.opiniatimisoarei.ro |
Generaţia tânără de azi nu se
mai susţine prin muncă, prin respectul faţă de părinţi, faţă de dascăli şi faţă
de aproapele său. Ce a făcut democraţia - despre care se face atâta gălăgie -
pentru tânăra generaţie? A trimis tinerimea peste hotare să-şi caute pâinea
pentru ea şi familia lăsată acasă. Asta înseamnă mântuirea neamului românesc?
Credinţa în Dumnezeu au transformat-o aleşii noştri în religii. Câte biserici
au construit religiile în folosul îmbogăţirii unor preoţi? Şi câte fabrici s-au
transformat în fier vechi pentru îmbogăţirea unora care profită de slaba
educaţie a societăţii româneşti de azi? Dacă aşa se înţelege mântuirea neamului
românesc, e foarte trist. Mântuirea nu se face prin interese de grup – folosind
credinţa în Dumnezeu - spre îmbogăţirea lor
şi sărăcirea celorlalţi, cei mulţi. Pe aceştia se bazează propaganda, fie ea de
orice fel, pe sărăcime, pe slaba lor educaţie, îngrădită de lipsa de mijloace
de existenţă, de sănătate, căutând binecuvântarea pe care o caută şi nu au unde
o găsi. Fac cozi la procesiuni, fac cozi la o porţie de sarmale sau la un
ajutor social. Numai slaba educaţie mai crede în pomeni, făcute de cei
interesaţi în îmbogăţire. Scopul lor este să ţină societatea cât mai departe de
modernizare şi civilizaţie. Să creadă în absolut, să creadă în minciuni, că binele
va veni de undeva din necunoscut. Nu va veni binele decât atunci când cultura
şi sănătatea îşi vor ocupa locul cuvenit în societate şi când cei ce conduc nu
vor mai face promisiuni în scopul ocupării unui nou scaun şi când vor ajunge
să-l ocupe uită de promisiuni.
Aşa cum e organizată societatea
românească de azi, cum să se mai facă mântuirea neamului românesc? Cu ceremonii
şi false manifestaţii religioase şi politice, mântuirea noastră nu se va
realiza nici într-o sută de ani.