Destin
―
Ştiam că este mâncare puţină şi preferam să las fraţii mai mici să-şi
potolească foamea, să crească, eu mai puteam să rabd, eram mai mare. Aşa
credeam atunci, acum la bătrâneţe îmi simt oasele braţelor cam subţiri, lipsite
de calciul pe care-l purta laptele la care renunţam mereu în favoarea mezinilor. „Dăruieşte şi vei avea” a fost crezul după care m-am orientat toată
viaţa.
Omul
din faţa mea, purtat de amintirile anilor trecuţi, privea cu nostalgie
depărtările, spintecând ceaţa uitării. Bunătatea şi spiritul său pentru frumos
veneau din copilărie, perioadă lipsită de răutăţi şi invidii.
Amintirea
casei părinteşti, cu două „odăi” şi o
prispă pe care erau aşezate în linie vase din lut, ce purtau muşcate albe şi
roşii, îi era mereu adăpost în zilele de vară, când ploaia curgea şiroaie pe
şindrila acoperişului casei, meşterit de nea Mitru, tatăl său.
―
Nelule… ia vino colea, în camera de la drum, că am nevoie să te-ntreb ceva!
―
Da mamă, ce-i?
Aşezaţi
în picioare, mamă şi fiu, priveau prin mica fereastră grădinuţa cu flori din
faţa casei.
―
Ce zici tu, cum să plantăm florile, aşa ca să se vadă toate, tot anul, să se
mire şi lumea care trece pe drum.
Ionel
nu sta prea mult pe gânduri, avea simţul frumosului şi pe cel al proporţiilor
încă de mic. Stabilea cu precizie locul fiecărei plante, asocia culorile,
înălţimea şi perioada înfloritului cu o uşurinţă uimitoare, determinându-şi
mama să îl asculte mereu. Niciodată nu şi-a închipuit că aceste calităţi îi vor
stabili destinul în viaţă. Pentru el era ceva natural, ca un curs de apă care
ocoleşte orice obstacol, fără efort.
Timpul
trece repede, omul de lângă mine tace, îşi scoate ochelarii, îi şterge
instinctiv, lăsându-şi amintirile doar în privire…
Cine
ar fi bănuit că primul doctorat obţinut de profesorul Ion Mocioi a fost în
estetică.
14.04.2015
Florian Văideianu
