 |
| Scriitoarea Cezarina Adamescu |
MEMORIA ICOANELOR ŞI MĂRTURIILE VEACULUI
FLORIAN VĂIDEIANU, Boier
printre tovarăşi, Editura Semănătorul Tismana, 2013
Florian
Văideianu ne-a obişnuit în ultimul timp cu proze memorialistice şi de evocare
literară de bună calitate, pline de umor, cu o problematică veche, dar care
încă mai suscită interes şi surprize, care
reclamă similitudini cu lumea de azi, atât de adâncită în propriile
interese, cu dorinţa morbidă de a escalada treptele sociale şi politice şi a
ajunge în vârful piramidei, dacă se poate fără nici un efort sau cu eforturi
minime. Se ştie că lumea se construieşte încet, pe temelii solide, cu jertfe şi
muncă asiduă, altfel s-ar nărui înainte de a se sfârşi construcţia.
Această
carte este clădită pe principii drepte, sprijinindu-se de ele ca de cel mai
solid temei de susţinere şi dăinuire. Personajul principal poate sluji drept
model pentru noile generaţii grăbite parcă să topească etapele de creştere şi
dezvoltare armonioasă, uneori făcând salturi pe cât de spectaculoase, pe atât
de periculoase, care le pot azvârli în hăul istoriei, fără să li se mai ştie de
urme. Traian Burtea este eroul readus din văioagele amintirii, de autorul
cărţii, Florian Văideianu şi repus în drepturile pe care le-ar fi putut avea pe
vremea când s-a făcut remarcat în ţinutul său şi i s-a dus vestea în toată
Oltenia, ba şi peste fruntarii.
Acţiunea
este de dată recentă, cu mai bine de jumătate de veac în urmă, aşadar, pe o
plajă de trei decenii, în timpurile contemporane nouă, când înaintaşii încă-şi
mai aduc aminte de figura proeminentă, principiile şi faptele săvârşite în
slujba oamenilor, ale acestui iluminat om, efigie a rezistenţei în faţa
nedreptăţilor şi abuzurilor săvârşite de regimul abia instalat. Un caracter
ferm, puternic, un om cu principii în conformitate cu valorile morale şi civice
care l-au animat toată viaţa. Un om devenit simbol al locurilor istorice care
nu admiteau compromisuri, atitudini în îndoielnice, trădări şi lipsă de
scrupule.
Scrierea,
oscilând între document memorialistic şi reportaj literar, are densitate
stilistică şi posedă toate atributele unei scrieri literare, cu personaje,
acţiune şi cadrul creat, o fuziune de elemente şi mijloace artistice care
concură la alcătuirea întregului şi dau savoare lecturii.
Din acest punct
de vedere, lucrarea poate fi văzută şi ca o frescă istorică a unei comunităţi
cooperatiste care a dus faima numelui României dincolo de hotare, prin arta
manuală tradiţională, inspirată şi migălită cu dragoste de artizanii ei. E
vorba de Cooperativa meşteşugărească „Arta Casnică Tismana”, ale cărei produse
artizanale sunt cunoscute prin frumuseţea lor.
 |
| Traian Burtea (1918-1981) |
Lucrarea
este dinamică, dialogurile dau autenticitate acţiunii şi definesc personajele.
Atributul
de boier nu este văzut în sens peiorativ, de exploatator şi profitor de munca
altora, ci în sens seniorial, nobiliar, bonom, cultivat, rasat, dăruitor în
folosul altora. Un om a cărui demnitate şi verticalitate nu poate fi pusă la
îndoială şi de la care ai numai de învăţat. Pentru care valorile creştine sunt
valori supreme. Marii scriitori în întâlnirile lor memorabile, se gratulau cu
apelativul: „boierule!” sau „coane”.
Autorul
acestei scrieri a considerat ca pe o datorie de conştiinţă să aducă în memoria
localnicilor figura luminoasă a lui Traian Burtea, fiind legat sufleteşte de
el, încă de la vârsta de 15 ani, când acesta l-a angajat lucrător în
Cooperativă, deşi era un copil timid şi neştiutor,contribuind la creşterea şi
devenirea lui ulterioară ca om.
Capitolul
I, intitulat „Rădăcini”, debutează cu
un splendid cadru gorjenesc: e Duminica Tomii şi oamenii, îmbrăcaţi în
straie de sărbătoare, cu mare pietate, se îndreaptă, cu mic cu mare, la slujba
religioasă din Ungureni.
Scriitorul
face o întoarcere în timp, pe vremea părinţilor lui Traian Burtea, Ioan şi
Elena, ctitori ai bisericii din localitate, pe care-i cinstea obştea ca pe
nişte oameni foarte cumsecade şi foarte evlavioşi, pictaţi pe un perete al
bisericii.
Graiul
popular, fără zorzoane lingvistice şi fără ocolişuri face conversaţia foarte
spumoasă, dezvăluind în felul acesta obiceiuri şi caractere, pentru că tot omul
vorbeşte şi se poartă după cum îi e firea.
Nu
lipsesc clevetitorii, cei excesiv de
curioşi care vor să ştie totul şi duc vorba din gură-n gură. Din te miri ce se
iscă poveşti pe care sătenii abia aşteaptă să le asculte. Aşa a fost de când
lumea. Gura satului a dat la iveală poveşti şi legende ad-hoc care s-au
perpetuat de-a lungul vremurilor aşa încât oamenii nu mai puteau deosebi
ficţiunea de realitate. Şi toate au devenit istorie nescrisă, sporită cu
fantezia populară care este neîntrecută când e vorba de mituri şi legende care
înfierbântă minţile. Dar şi despre întâmplări vechi, adevărate, de la care tot
omul are de învăţat ceva.
Cadrul
se mută mai apoi în plin ceremonial, în casa în care copilului Traian, în
vârstă de un anişor, i se ia din moţ.
Scurte
secvenţe din copilăria personajului principal, sunt narate de Florian Văideianu
cu multă iscusinţă şi cu o bogăţie a mijloacelor de expresie care scoate în
evidenţă stilul deja format al povestitorului.
Autorul
creionează personajele conform informaţiilor, dar şi fanteziei sale de autor
hăruit. Oameni şi locuri, sunt descrise cu multă măiestrie şi farmec local, în
timp ce: „Timpul îşi vedea de treaba lui, oamenii de ale lor, iar copiii
creşteau văzând cu ochii”.
Astfel îl ajungem din urmă pe
Traian Burtea, ajuns la vremea adolescenţei şi a primei iubiri. Dar şi a primei
alegeri importante din viaţa lui: renunţând la viaţa de seminar după două
trimestre, se înscrie la Şcoala Comercială din Târgu-Jiu.
Îl
însoţim pe adolescent şi la pescuit şi, împreună cu ceilalţi tineri, la scăldat
şi la alte manifestări specifice tinerilor.
Autorul îi face
şi un portret reuşit tânărului Traian: “Traian
Burtea, acum un adolescent înalt, subţirel, cu părul pieptănat peste cap, ochii
albaştri şi pătrunzători, cu zâmbetul mereu prezent, atrăgea ca un magnet. Prăvălia
ticsită cu mărfuri aducea clienţi din toate satele. Traian vorbea frumos cu
toată lumea, fiind şcolit în ale comerţului. Un adevărat negustor”.
Iată-l şi la
vârsta însurătorii şi la cea a încorporării pentru front.
Reîntors rănit
de pe frontul din Crimeea, Traian Burtea îşi continuă viaţa de familie şi de
negustor, construindu-şi o nouă casă pentru o prăvălie mai mare.
În mod
neaşteptat, cadrul se schimbă şi ajungem pe Valea Tismanei, la poalele
mănăstirii cu acelaşi nume, unde era amplasată o închisoare. Negustorul Traian
Burtea organizează grupe de voluntari care duceau hrană deţinuţilor politici de
la închisoare, asumându-şi un mare risc în acele vremuri tulburi.
Ajungem în anul
1848, anul naţionalizării tuturor bunurilor gospodarilor, fără drept de
despăgubire. Soarta lui Traian Burtea şi a familiei sale se schimbă în mod
dramatic, o dată cu considerarea lor de către noul regim, drept chiaburi, pentru
că aveau o mică prăvălie. Li se confiscă şi prăvălia şi casa, în afară de două
camere de locuit şi sunt aduşi să lucreze acolo, doi gestionari angajaţi de
noul regim. Aflaţi într-un impas, fără alte posibilităţi materiale, Traian
Burtea şi familia lui ajung în pragul sărăciei. Înfiinţarea Cooperativei
meşteşugăreşti “Partizana”, vine ca o salvare pentru el şi mulţi alţi oameni
din localitate, care-şi găsesc de lucru în cadrul cooperaţiei, cu sediul chiar
în casa lor din Tismana. În aceste condiţii, Traian Burtea începe să valorifice
“comoara ţărănească autohtonă”
înfiinţând puncte de lucru în satele dimprejur, unde femeile ţeseau şi brodau
lucruri artizanale. În comunitatea oltenească, numele lui Traian Burtea se
impune prin hărnicie, demnitate, muncind cot la cot cu lucrătorii dar
păstrându-şi acel zâmbet pe chip, “de
parcă s-ar fi născut râzând”, zâmbet care-l făcea atât de popular şi
îndrăgit în rândul semenilor.
Capitolul II al
cărţii debutează cu descrierea activităţilor de la Cooperativa meşteşugărească
“Partizana” care e pusă pe picioare şi în câţiva ani ia avânt, având în
componenţă multe lucrătoare de ii, fote, ştergare, covoare şi alte obiecte
tradiţionale olteneşti, cărora li se dusese faima în lume.
Autorul face
referiri şi la Decretul nr. 410 din 1959 care viza autorizarea de funcţionare a
mănăstirilor, în urma căruia peste 4000 de monahi şi monahii au fost siliţi să
părăsească mănăstirile şi să se reîntoarcă în lume, fie să se căsătorească, fie
să se angajeze într-o fabrică.
Mănăstirea
Tismana a fost afectată de acest decret, măicuţele fiind dezbrăcate de haina
monahală şi trimise în lume, astfel încât, spune autorul, “S-au umplut drumurile de maici şi călugări pribegi”.
Tot Traian
Burtea a fost omul providenţial care le-a oferit câte o slujbă de ţesătoare şi
au fost adăpostite la localnici, astfel încât să nu pribegească şi să se poată
reîntoarce, la timp potrivit, la rosturile mănăstirii.
El merge până
acolo încât înfiinţează o secţie de ţesut covoare olteneşti în Gornoviţa,
dându-le astfel posibilitatea măicuţelor să lucreze prin Cooperativa Arta
Casnică.
 |
| Fetiţele Ansamblului Folcloric condus de Maria Corlan - Mischie |
Capitolul III
al cărţii este destinat familiei. Autorul vorbeşte despre fetiţele lui Traian
Burtea.
Oamenii
locului, retrăindu-şi amintirile, dau
mărturie despre omul Traian Burtea şi felul în care i-a ajutat de-a lungul
vieţii, în diferitele nevoi.
Un episod
emoţionant al cărţii este acela al vizitei nemuritoarei Maria Tănase care,
ajungând la Tismana, întrebă de casa lui Traian Burtea şi fu găzduită cu toate
onorurile de familie. Personalităţi de vază aveau să fie oaspeţi în familia
Burtea. Popularitatea lui crescuse în asemenea măsură încât era căutat de multe
oficialităţi: “Fiind preşedintele
cooperativei meşteşugăreşti Arta Casnică, avea persoane cunoscute din toate
treptele sociale, de la înalţi politicieni – începând cu cei de la Comitetul
Central, primi secretari ai judeţelor, activişti, cât şi directori de
întreprinderi, medici, ingineri, preşedinţi de cooperative din toată ţara. Urmau
angajaţii cooperativei din Tismana, cât şi localnicii”.
Nunta fetei lui
este prilejul de a invita toată comunitatea la oficiere şi la petrecere. Respectarea
tradiţiilor de nuntă şi bonomia gazdelor au fost răsplătite din plin, cu o participare
numeroasă.
Al patrulea
capitol al cărţii este dedicat Cooperativei Arta Casnică, care se extinde în
anul 1964 prin construcţia unui nou sediu şi diversificarea producţiei.
Autorul pune în
antiteză opulenţa afişată în vizitele de lucru ale tovarăşului Nicolae
Ceauşescu la Tismana, camuflarea deficienţelor şi starea generală de sărăcie a
oamenilor simpli care câştigau cu greu câţiva lei, lucrând necontenit la
Cooperativă, la câmp, în gospodăriile proprii. Cu toate că se promova
egalitatea, decalajele erau uriaşe între ceea ce se vedea şi ceea ce era
îndeobşte ascuns de privirile “tovarăşilor”.
Bunătatea,
înţelepciunea, spiritul gospodăresc, întreprinzător, demnitatea, au făcut ca
omul Traian Burtea să fie îndrăgit şi respectat de subalterni şi de colegi. La
el veneau oamenii să le rezolve necazurile, pentru că ştiau că „boierul” nu
refuză pe nimeni.
Oameni şi
întâmplări sunt evocate cu măiestrie de către autor, chiar şi momentele de
încordare şi impas în care ajungea uneori cooperativa. Cu toate acestea,
preşedintele nu era nedrept cu nimeni şi ajuta tineretul. O amintire scumpă
autorului este cea în care trebuia să fie
restructurat un număr de salariaţi şi el era nou venit în cooperaţie.
Intervenţia salvatoare a preşedintelui a făcut ca tânărul Florin să fie păstrat
în schemă. O caracteristică a personajului central al cărţii este că el îi
considera pe toţi salariaţii, fără excepţie, copiii lui.
Muncă
artistică, participarea la concursuri, hramul bisericesc la care se adună
oameni din jur, bâlci, un festival al cântecului şi dansului, parada portului
popular, târg şi prilej de veselie şi sărbătoare, toate sunt amintite de autor
în detaliu.
O modalitate de
stil este şi introducerea vocii auctoriale, la un moment dat, adică intrarea
autorului în naraţiune, părăsind persoana a III-a, şi relatând la persoana a
I-a, procedeu uzitat de prozatori pentru a da mai multă autenticitate acţiunii.
Alternanţa persoanelor conferă o diversitate şi mai mare naraţiunii, mai ales
în partea a doua a volumului.
Toate întâmplările
au loc în preajma Mănăstirii Tismana – martor de piatră, în care icoanele au
ochi şi urechi şi reţin toate amănuntele. Memoria icoanelor este prodigioasă.
Ele dau mărturie despre fapte bune şi rele, despre oameni destoinici, despre
timp şi vremuri, dar şi despre locurile acestea încărcate de istorie şi de
spiritualitate. În preajma lor, până şi aerul se sfinţeşte.
Gorjenii sunt
oameni veseli, ştiu să muncească, dar să se şi distreze. În orice împrejurare
ei “pun de o horă” sau de o sârbă şi taraful le ţine isonul, până tremură
pământul sub tălpi. Ei, de asemenea, sunt oameni ospitalieri şi dăruiesc din
prinosul lor, oricărui om le trece pragul. Tinerii încropesc şi ei formaţii de
muzică uşoară, cu care cântă la petreceri sau la festivaluri. Aceste trăsături
sunt scoase în evidenţă de autor în unele secvenţe narative.
Autorul obţine
un oarecare efect prin comicul de limbaj, în grai oltenesc, pe care-l folosesc
oamenii locului.
Există şi
personaje foarte pitoreşti, cum e frizerul
Falcoe de la Sohodol care devine oficial frizerul cooperativei, în
Complexul de la Arta Casnică, pentru diversificarea muncii, dar şi pentru a
oferi înlesniri şi servicii convenabile
celor care lucrau aici permanent. În plus, şi o secţie de coafură pentru femei.
Toate acestea sunt etape de dezvoltare şi diversificare a producţiei şi a
muncii din Cooperaţie, sub deviza preşedintelui: “Operativitate şi promptitudine”. Dar şi pentru eficienţa maximă a
muncii.
Despre buna
organizare a comunităţii locale, despre evenimentele care se succed fără să-i
întrebe pe oameni, despre noutăţile tehnicii şi electrotehnicii moderne, care
au ca urmare îmbunătăţirea vieţii, autorul face referiri amănunţite pentru a
reda atmosfera acelui colţ de lume care se numeşte Tismana, pe o plajă de jumătate
de veac în care oamenii se adaptează de bine-de rău, noului regim instalat.
Florian
Văideianu are şi un motiv special pentru a zugrăvi aceste locuri şi pe
protagonişti: el însuşi face parte din comunitatea locală şi a fost ajutat în
nenumărate rânduri de preşedintele Cooperativei, pe care-l considera ca
părintele său.
Următorul
capitol, intitulat „Lumea deschisă” este o metaforă a vârstei tinere a autorului
care are în faţa ochilor şi a destinului său, deschis drumul spre ascensiune,
spre viaţă, spre realizările de mai târziu. Enumerând şi descriind în detaliu
extinderea activităţii meşteşugăreşti de la Cooperativa Arta Casnică, Florian
Văideianu pune accentul pe noutate, ca şi pe valorificarea şi păstrarea
tezaurului artei populare româneşti din Oltenia, produse artizanale care duc
faima Olteniei peste hotare, dar şi a obiceiurilor şi datinilor pe care oamenii
locului le păstrează cu sfinţenie, ele fiind considerate datul natural şi
istoric al acestei părţi de lume.
 |
| Expoziţie "Arta Casnică" la Festivalul Castanului - 2013 |
Acest triumf al
artei populare este încununat cu lauri, cu premii şi diplome, în nenumărate
ţări: Japonia, Suedia, Belgia, Austria, Franţa ş.a., unde arta populară
românească este apreciată şi căutată de iubitorii ei.
Liniştea şi
prosperitatea locului sunt sfâşiate într-o fatidică zi de august 1981 de o
veste cutremurătoare: dispariţia într-un accident de maşină, în timp ce venea
spre casă de la Craiova, a preşedintelui Traian Burtea şi a şoferului său. Cu
greu puteau oamenii să realizeze că omul de care erau legaţi cu fire
invizibile, nu mai era fizic printre ei. Însă, aşa cum precizează autorul,
realizările lui în arta meşteşugărească au dăinuit: “A fost omul care s-a pus mereu în slujba celor cu care a lucrat.
Fenomenul Traian Burtea încă îşi manifestă efectele în conştiinţa celor care
l-au cunoscut”.
Aceste studiu monografic de
excepţie, cu reflexe narative de marcă este o mărturie a faptului că, în epoca
numită de toţi, “de aur” a societăţii româneşti, Cooperaţia meşteşugărească a
strălucit prin arta meşteşugarilor şi artizanilor săi, dar şi prin harul
organizatoric al celui care şi-a semnat trecerea, prin conducerea unuia din
cele mai importante sectoare de activitate de către un om cu calităţi
excepţionale puse în slujba muncii, a omului, a dragostei de ţară, de cultură
şi de artă populară.
Florian
Văideianu realizează un document de excepţie care se înscrie în istoria
Olteniei cu tot ce include ea mai bun, mai frumos, mai trainic. Iar faptul că
autorul a ales un titlu peiorativ “Boier printre tovarăşi” – este cu
atât mai meritoriu, cu cât omul, organizatorul, specialistul în arta opulară,
s-a putut adapta noului regim, alegând să acţioneze spre binele comunităţii,
pentru a-i asigura condiţii şi locuri de muncă, un trai decent şi liniştea
necesară convieţuirii paşnice. Convingerea că nu tot ceea ce a fost în regimul
trecut a fost rău, l-a condus pe autor să scoată în evidenţă realizările
obţinute prin muncă cinstită, prin demnitate şi credinţă nestrămutată în
tradiţiile şi moştenirea populară a românilor, lăsată din moşi strămoşi.
Ceea
ce nu e puţin lucru, dimpotrivă.
31 octombrie 2013
CEZARINA ADAMESCU
