Localismul
creator
Cele
trei cărţi ale lui Florian Văideianu: „un boier printre tovarăşi”
Ion Popescu-Brădiceni
 |
| Ion Popescu-Brădiceni la lansarea cărţii lui Florian Văideianu „Boier printre tovarăşi”, la Tismana |
1. Sunt unul din promotorii
transmodernismului în România, în virtutea căruia încurajez localismul creator
care premerge glocalismul cultural-interlingvistic.
În
„A doua carte” tismăneanul Florian Văideianu, jurist de profesie, îşi asumă
simultanul risc de poet şi de prozator dar nu din pricina obişnuitului
narcisism ci pentru a nu fi uitaţi, cei care au fost. Îl contrazic pe scriitor,
trimiţându-l la Gaston Bachelard: când se consumă materia (viaţa fizică şi cea
metafizică), focul se stinge, rămân ca o cenuşă amintirile. Cele dintâi se
cheamă arhetipuri şi ele se numesc mituri /motive/ toposuri recurente.
În
cântecul său aletheic (adică cel împotriva uitării) poetul refuză a-i
recunoaşte literaturii sintagma de „dicţionar neînţeles” trecând ca atare peste
obscuritatea heraclitică şi izbuteşte prin strădanie a-şi identifica noul
destin, convocat să i se alăture în demersurile sale lirico-narative
întreprinse „spre lămurirea credinţei curate în timp ce „lumina” (aletheia)
transformată în zări îl poartă mereu prin nopţi înstelate”.
Florian Văideianu pare (poate chiar este) un
om blând dar exact invers foarte ferm. Dar dacă îşi face prieteni li se dăruie
cu un altruism care-ţi impune să-l preţuieşti ca întreg. Doru V. Fometescu, Ion
C. Gociu, Grigore Haidău îi sunt tovarăşi de vis, de condei, de cafenea
hermeneutică (la care din când în când mă înfiinţez şi eu, I.P.B.).
2. Dar, cum începusem, „A doua carte” (apărută
la editura „Măiastra”, în 2010), excelează prin prozele sale scurte. În Gorj,
povestitorii pe spaţiu scurt, în stil concis, postpercutant , (deci postmodern)
sunt puţini (dar buni!): Dumitru Dănău, Antonie Dijmărescu, Grigore Haidău, Ion
Gociu, care le urmează în paradigmă unor Sabin Velican, Nicolae Al Lupului, Ion
Căpruciu, Titu Rădoi, V. Cărăbiş.
Povestirile lui Florian Văideianu sunt
memorialistice, autobiografice, topofilice, nostalgice. Sunt debitoare
„hiperrealismului”, întrucât ridică de pe fapte şi lucruri, subiecte şi aspecte
vălul ascunderii proiectându-le pe axa stării de neascundere, de reintrare în,
prezentul continuu. Personajele (bunica, nepotul, şcolarul, colegul (Milu
Popescu, conferenţiarul de astăzi de la U.„C.B.), părintele Alexandru Cornoiu
(exclamaţia sa „ - Şi eu sunt o troiţă!” e antologică), Tudor Gheorghe,)) par
efigii ale unui trecut bogat în…transversalii, (a se citi: interferări dintre
sacru şi profan, interstiţii ale universului de resemnificat, repotenţat, resituat
în desinea sa divino-umană).
Accente de pozitivă melancolie, de autentică
reculegere sunt deseori complementarizate cu altele de duioşie, ironie şi umor
benign, căci Florian Văideianu asta şi face: evocări «in memoriam» recuperând
acel «in illo tempore» în care satul e încă etnografic şi antropologic,
tradiţiile continuă să persiste în imaginarul popular, în mentalitarul
opoziţiei dintre ce a fost şi unde s-a ajuns, tributară romantismului, ori clasicismului
conservator, când „toate erau la locul lor”, profesiile se ţineau identice cu
cele dintru începuturi (pescuit, păstorit, vânătoare, cultivarea pământului).
3.
„Din cenuşa vremii” îmi confirmă, iată, dedesubtul simulatului meu reproş din deschiderea însemnărilor de
faţă. De data aceasta, Florian Văideianu ne trimite „din start” la Aristotel.
Citez: „Povestirile sunt adevărate”. Ei, aş, nu sunt dar par verosimile, căci
(şi aici autoanaliza prozatorului funcţionează ireproşabil), „toate proiectează
lumea satului arhaic din copilăria” sa edenică. În acest „paradis” la loc de
frunte erau: bunătatea, milostenia şi credinţa în Dumnezeu. Şi măsurarea
timpului era alta căci ea aparţinea
aprecierii oamenilor.
Naratorul însetat de autenticitate îşi lasă
emoţiile să-i inunde textele lapidare, secvenţiale, transversalice (repet
termenul ca să-l fixez în orizontul de receptare şi evaluare al contemporanilor
mei, - n.m., I.P.B.), mustind ontologic, captivând fenomenologic, interesând
axiologic.
Aşadar
micrononficţiunile sunt reinaugurale, aurorale, ele scot din cenuşa vremii
bucuria copilului care se minuna de tot ceea ce vedea în jurul său (deci ca şi
Lucian Blaga, F. Văideianu se con-centrează pe «mirabilis»), care este un însemn
de recunoaştere a sacrului (calea apucată de-acum încolo e, con brio‚
transmodernistă – n.m.I.P.B.). Desigur – cum
altfel? – şi, „ personajele sunt reale”, iar întâmplările auzite şi
transcrise „au modelat caracterul omului matur de mai târziu”- deci au un
garantat caracter pedagogico-didactic şi instructiv-educativ. Fireşte personajele
sunt reinventate, fiecare protagonist devenind „persona”.
Doru
V. Fometescu avansează în comentariu-i propulsator şi vibratoriu, formula
identificatoare de „renaştere prin mărturisire” pe care o salut ca fericită, iar
criticul de circumstanţă îşi argumentează credibil afirmaţia referindu-se la
„memoria vie, logodită cu acel simţ natural de pătrundere la esenţă, concreteţe
şi detalii” al lui Florian Văideianu. Scrisul acestuia – citez din prefaţa
aceluiaşi D.V.F.- este „frenetic şi răsfiră un aer proaspăt şi cald de
înţelepciune şi mirare, de retrăire a unor climate tradiţionale”. Dar este mai
presus de orice, anamnetic, spiritual, altruist, atipic ( deşi cumva într-o
intertextualitate neprovocată cu Marin Preda, Marin Sorescu, Lazăr Popescu, Ion
Căpruciu, Nicolae Al Lupului, Sabin Velican, Mihail Sadoveanu).
Cum postfaţa teologului Iulius Marius
Morariu e plină de substanţă, ilustrând cu
acribie ştiinţifico-estetică scriitura lui Florian Văideianu, mă opresc
deocamdată, căci mai trebuie să mă ocup şi de „metabiografia” „Boier printre
tovarăşi”.
4.
Cartea „Boier printre tovarăşi” nu este un roman propriu – zis, căci se vrea o
biografie şi ea nonficţională a vieţii reale şi a operei sociale a unui legendar
fiu al Tismanei de sub comunism „TRAIAN BURTEA”. Iarăşi indiciile presărate în
primele 13 pagini îmi vin în ajutor cu promptitudine. Nicolae N. Tomoniu, directorul Editurii
Semănătorul Tismana, e de părere că figura celebră în epocă a lui Traian Burtea
ar fi deja mitologică, model moral şi de succes al iniţiativei personale având
la bază piedestalul principiilor sănătoase.
Ba,
Doru V. Fometescu plusează generos precum că acelaşi Traian Burtea ar fi fost
„o personalitate de indiscutabil prestigiu” (1950-1981), fost director al
Cooperativei Arta Casnică Tismana, iar despre romancierul de ocazie şi din
necesitate (chiar şi lăuntrică) afirmă că „prin inspiraţie şi meşteşugul artei
literare ne încântă, prin cuvinte simple, jucăuşe şi sensibile”.
Cartea este redactată pe două niveluri: cel
de jos documentar, cel de sus „ficţional” şi se vrea un elogiu adus pentru „un simbol care uimeşte
semenii, chiar peste decenii, dăruind curaj, discreţie şi demnitate umană” (D.V.F.).
Prin urmare, Florian Văideianu „creează un personaj viu, nonficţional, care a
gândit frumos; într-o unitate cu vorba credincioasă şi faptă înţeleaptă” şi
care a priceput „din vreme, intuitiv, că tot ce faci pentru tine se pierde
odată cu trecerea ta, însă tot ceea ce faci pentru ceilalţi rămâne taina
atingerii unui Absolut ce rezonează binefăcător, uneori ceva inefabil, pogorând
în cotidian în chip de spirit nemuritor”. (D.V.F.).
„Cartea lui Vaideianu – se pronunţă şi Ion
Mocioi – este nu numai un portret literar al unui personaj cunoscut în realitatea
vieţii lui, ci şi un portret literar al unei colectivităţi, din care se disting
câteva figuri literare alese şi prezentate cu măiestrie. Căldura cu care sunt
prezentate aceste personaje reale
devenite personaje artistice, create cu mijloacele prozei artistice, reflectă
capacitatea scriitorului de a surprinde trăsăturile sufleteşti ale oamenilor
surprinşi în activitatea lor, pe care îi admiră deopotrivă cu cititorul”.
„Florian Văideianu – îl las pe Doru V.
Fometescu să tragă concluziile în locul meu – ne sugerează că lumile evoluează
prin prospeţime de limbaj şi loialitate, prin stări creative şi limpeziri de
tensiuni lăuntrice, contradictorii, cu contextul social, regăsind acea
cunoaştere metaforică, să fii când nu mai eşti, fiind leacul tulburătoarei
stări umane, un flux de suflet ce înfierează veacul”. Iar Traian Burtea va fi
de neuitat ca „Boier natural”, iniţiat
în „taina valorilor creştine – credinţa că nădejdea, iertarea bunăvoirea – care
se leagă de străbaterea unui drum apostolic, străbun, de rezistenţă, înţelegere
şi cunoaşterea prin suferinţă şi realizare”. (D.V.F.).
