Rezistenţă pilduitoare prin forţe lăuntrice creative
Am zăbovit îndelung asupra primei cărţi „Căminul Racoviţă” a
profesorului Grig Gociu, personalitate dezinvoltă şi erudită, care aproape de
unul singur, răsfiră mari disponibilităţi creatoare, energii lăuntrice subtile
ce radiază bucuria de a fi în exerciţiul artei şi al culturii tradiţionale
apolinice, deschidere în seninătate, graţie naturii sale sufleteşti... Deşi,
provenim din acelaşi areal
cultural-ţărănesc - Matca Văianului – Tismana, spaţiul vital de acasă,
enigmatic şi fecund, care a făcut să răsară prozatorul octogenar Ion C. Gociu,
în toată expansiunea frenetică a operei sale remarcabile, întâmplarea fastă din
ziua de 10 mai 2014 mă apropie, într-un târziu de viaţă pământeană, de
sensibilul scriitor Grigore Gociu – doi fraţi care se arată maiestuos, la
vârsta senectuţii, în farmecul evoluţiei lor spirituale. Am convorbit telefonic
despre oameni şi locuri din zona natală, despre spirite incitante şi joviale
din cartea „mărturisirilor unui student sărac din obsedantul deceniu”, despre
„blatiştii şi supiştii” facultăţilor clujene, din comuniunea căminului
studenţesc Racoviţă, cuib ocrotitor pentru cei care-şi „duceau viaţa pe muchie
de cuţit”, trebuiau să treacă prin furcile caudine ale unor examene, la care nu
te întreba nimeni pe unde dormi, ce mămânci, al cui eşti?!”
M-a impresionat la acest bărbat vioiciunea spiritului,
sensibilitatea şi sinceritatea copleşitoare, modul de a fi plin de elocinţă,
limpede şi profund în discursul său, elogiind satul natal şi părinţii, mai cu
seamă pe mama sa, Veta Stătienii, povestitoare neîntrecută a unor locuri
sfinţitoare... Actul de creaţie adună frământări de gânduri enigmatice, fiind
ceva „cheltuială sufletească”, transferată înspre ceilalţi, provocare la gest vizionar-ziditor...
pentru ascensiunea semenilor în armonie şi libertate.
O puternică memorie afectivă și
un cod moral de peste veacuri au biruit acea autocenzură impusă de autor în
voia unui destin literar, oarecum, întârziat.
Se pare că una dintre tainele ce rezonează cu eternitatea,
vecină cu dragostea şi credinţa, ţine de transformarea fluxului vălurit de
gânduri şi amintiri-imagini în cuvinte inspirate, ca nişte „fiinţe vii” ce
poartă mesaje graţioase, idei şi sentimente victorioase, împotriva uitării...
Această scriere autobiografică, împărtăşind celor de azi şi mâine devenirea
prin singurătate şi suferinţă, conservă seninătatea fiinţei, în pofida
climatelor tiranice şi nepotrivite condiţiei umane.
Fără îndoială, prozatorul Grig Gociu reinventează cu migală
şi pasiune, printr-un limbaj colocvial, dar şi cultivat, fireşte, un model uman
memorabil, o identitate frumos însufleţită, ca o făgăduinţă – pildă pentru
urmaşi...
Povestea sa dezvăluie „gustul libertăţii creatoare şi
tutelare”, starea de conlucrare şi continuitate între un student năpăstuit,
prins în vâltoarea „obsedantului deceniu” şi un dascăl misionar – povestitorul
de azi -, ce ne dăruie înţelegere şi seninătate peste rostogoliri de timpuri
neprietenoase.
Marile interogaţii ale existenţei sunt greu de lămurit. Nu-i
uşor să intuim sensurile vieţii şi ale trecerii... Esenţială rămâne alegerea,
căutarea acelui grup uman sensibil, care să vibreze fericit cu sufletul şi
spiritul celui, oarecum, singur, aflat în impasul desnădejdei.
Suferinţa şi potrivniciile din viaţă nu sunt aşa
distructive, în măsura ivirii unor forţe lăuntrice de tărie sufletească precum
umilitatea şi caracterul, modul de-a simţi favorabil şi îngăduitor pe ceilalţi,
singurătăţi fertile impulsului creator, alianţă cu energii morale şi divine, ce
nu se pierd zadarnic în Univers.
În această ordine şi dinamică spirituală din vecinătatea
spiritului brâncuşian, îl simt şi prevăd cum se poziţionează în creaţia
literară Grigore Gociu.
„Febra” mărturisirilor şi amintirilor ce devin reuşite fiinţări
printr-o stilistică autentică, tandră, cu inflexiuni clasice şi înmiresmări de
inefabil – acel lirism proaspăt emoţionant – (vezi pag.67) întâlnirea de la
cantină, într-o zi rece de noiembrie 1956, a doi întârziaţi sărmani, cu acea
fată fantomatică, fiinţă plăpândă şi gingaşă, cu degete lungi şi subţiri, cu
„ochi ce înotau în lacrimi”, cu acel amestec de fluid sufletesc, printre coji
de pâine, lacrimi şi varză acră, scriere cu haz, regionalisme şi pigmentări
umoristice antologice (vezi ipostaze de la Biblioteca universitară cu
„ghiorţăitul” burţii personajului mereu înfometat din preajma unei studente
mediciniste etc.).
Singurătatea atrage misterios căutări lăuntrice şi rezolvări
prin curaj, simţul datoriei şi o trăire intensă a realului. În astfel de
situaţii limită, îi scrie fratelui mai mare, îndrăznind să-i ceară nişte bani,
fără să-i explice drama momentului. Răspunsul prompt şi negativ „să pui mâna să
înveţi, să nu faci pe rentierul pe acolo...” l-a neliniştit, înţelegând totuşi,
rigorile cazone din şcolile militare şi diferenţele în cultivarea libertăţii
spirituale din mediul universitar. Studenţii „lihniţi de foame şi sfârşiţi de
nesomn, aveau privilegiul de a asculta strălucite cursuri ale unor profesori
erudiţi... Am învăţat un lucru important: să mă descurc de unul singur cu
mijloacele de care dispuneam”.
Iată un strateg al Libertăţii asumate, pas cu pas, prin vâltori
existenţiale, cumva, simţind altfel decât cei care aveau unde să doarmă, ce să
mănânce, dar şi obligaţia să execute totul la „ordin”. Aici era marea
deosebire...
Deviza tânărului student pierdut într-o lume indiferentă era
să nu se plângă, să nu ceară ajutor, ori
„Fă-te singur om, dacă poţi!” Face haz de necaz, de
proceduri cu şiretlicuri, de acele schimbări ideologice în „coliziune” cu
mişcările studenţeşti din octombrie 1956, încheiate cu exmatriculări şi mulţi
ani de detenţie... Acei tineri, „strigoii de la Cluj”, care au protestat în
stradă, nu au făcut niciun rău, au cerut doar câteva revendicări banale (scoaterea
limbii ruse ca probă de admitere la toate facultăţile şi reintroducerea
filozofiei în programă...).
„Pe profesorul Maxim de la biologie, uriaş cadru
universitar, fascinant prin profunzimea gândirii sale ştiinţifice şi uitarea de
sine... absorbit de fluxul impecabil al informaţiilor, îşi ştergea faţa cu
buretele de la tablă”. Magnifică imagine a unui dascăl – model tradiţional
răscolitor într-o posibilă reprezentare cinematografică...
„Căminul Racoviţă”, roman autobiografic, se desfăşoară în
patru planuri-direcţii:
a) climatul
studenţesc, căminul Racoviţă, emblematic pentru Universitatea Victor Babeş din
Cluj, exerciţiul supravieţuirii în infernul acelor ani ai „deceniului 6 –
obsedant”. Rezistenţa prin cultură, spirit creştin, structuri lăuntrice...
b) vocaţia
prieteniei şi a frumoaselor relaţii umane între studenţi din toate provinciile
ţării (ardeleni, bănăţeni, olteni, moldoveni, basarabeni) de la facultăţi
diferite (ştiinţe naturale, filologie, drept, medicină, limbi străine). Un rol
şi respect aparte pentru Rex Balicorum, liderul altruist, aflat în anul X, la
Medicină. Alţi colegi şi prieteni memorabili: Dumitru Popescu (filologie), din
Novaci – Gorj; Tiberiu Pop (matematică), Ion Raţiu (anul II Geologie), Mihai
Bartl (şvab, drept), Filip Tiberiu, Romi Mărgineanu, Mihai Cocuz (drept, anul
III)
-
dragostea profundă, înfiorată, pentru Marianthi,
grecoaica de la limba rusă
c) Reîntoarcerile
în spaţiul vital de acasă, cătunul Văianu-Gorj, unde „timpul se dilată enorm”
d) Aplicaţii
de cercetare geologică în Munţii Apuseni, perioada de pregătire militară
cazonă.
Iată, o carte frumoasă de sărbătoare, freamăt de cuvinte şi
imagini ce nu ne înstăpânesc, ci ne îmbie la recunoaştere de valori uitate,
bunătatea şi bucuria conlucrării lăuntrice pentru statornicie şi repere
vizibile de onestă afirmare.
Formă de literatură benefică din cultura Libertăţii ca
vibraţie străbună şi atitudine creativă, remediu la disfuncţiile contemporane.
Lumile evoluează fericit prin frumuseţea limbajului şi
puterea cuvintelor, prin verbul prozatorului care dezamplifică tensiunea
înstrăinărilor umane. –
Scriere memorialistică literară, cu virtuţi educative,
păzitoare de sensuri nobile.
Naraţiune cu miez fermecător, unde „coeficientul” de trăit
surclasează ficţiunea înaripată. Carte ce ne surprinde prin simplitate şi
eleganţa textului, încât cititorul rămâne în admiraţie şi tăcere contemplativă,
cu încredere şi îndemn salutar la prospeţime creativă către alte mesaje scrise,
propulsând entuziastul autor, Grig Gociu,
în spaţiul culturii naţionale, în voia Destinului suveran!
Dragotești, 27 iulie 2014
Doru V. Fometescu
