Ion C. Gociu - Călător în altă lume (2)

Aforism:

 „Canada, o ţară păduroasă şi placidă!”

Călător în altă lume

 (Spicuiri importante pentru acele vremuri)

 

Toronto, Down Town

Partea a II - a
TORONTO  METROPOLITAN

Văzut de un oltean

Toronto este reşedinţa provinciei Ontario, cea mai industrializată   din cele zece, dintre care șase sunt continentale și patru oceanice,  având o suprafaţă de cinci ori mai mare decât a României. Aici îşi are sediul guvernul cu tot ceea ce ţine de conducerea unui stat, precum şi consulatele țărilor   care au relaţii diplomatice cu Canada, printre care şi România. Canada face parte din Comenwalth, fost dominion britanic, cu statut de Monarhie Constituțională și cu un guvernator general.

                 Ca organizare, metropola - fără a socoti populaţia oraşelor satelit alăturate insesizabil de capitala provinciei - are o populaţie de peste 2,6 milioane locuitori și este împărţită în şase oraşe independente. Fiecare oraş/sector are primărie, deci este autonom, și asigură funcţionarea treburilor gospodăreşti, cu specificul fiecăreia, lucru remarcat prin dezvoltarea inegală a acestora. Mijloacele de transport în comun (metrou, tramvai şi autobuze) constituie „mărul   discordiei”. Prin circulația lor dintr-un sector/oraș în altul, cheltuielile   de întreţinere şi exploatare, dau naştere la discuţii până la nivel guvernamental. Cum se va rezolva această dilemă, timpul va decide. Poate am ocazia s-o văd şi pe aceasta.

Oraşele/sector componente sunt: City of Toronto, York, East York, North York, Scarborurg şi Etobicoke. Capitala țării noastre este împărțită în sectoare numerotate.

City of Toronto care dă denumirea întregii metropole, este punctul sorginte al aşezării întemeiat de către englezi în secolul XVIII-lea   ca port pe malul lacului Ontario. Destinația lui a fost - încărcarea vapoarelor cu lemnul exploatat la acea vreme. Construirea clădirilor importante s-a făcut în stil european, după canoanele din Regatul Marii Britanii. Străzile principale, acum mari bulevarde, au fost proiectate în linie dreaptă, de la est la vest şi de la nord la sud, formând carouri de dimensiuni aproape egale, cu linii paralele, asigurând ca în interiorul patrulaterelor create să se realizeze străzile şi construcţiile de locuinţe pe suprafeţe de teren aproximativ egale. Aici casele sunt îngrămădite, lipite unele de altele, parcă s-a vrut să nu se facă risipă de teren, deşi eu cred că atunci criteriul a fost altul; să fie concentrate pentru asigurarea egală a condiţiilor de administrare, ordine, întreţinere comunală şi siguranţă. Comunitatea trebuia păzită de animalele sălbatice ce atacau oamenii, dar şi de răufăcătorii umani cărora li se luaseră pământul cu bogățiile lui cu tot^(*.

*) Populația băștinașă care, se mai găsește și acum în rezervații având statut special,  sunt indieni amerindieni și pe vremuri trăiau numai din vânat și agricultură. Teoria predominantă este:  „Ei provin din populații asiatice care, acum 150.000-200.000 de ani, au trecut în America de Nord prin ceea ce este astăzi strâmtoarea Behring, in perioade geo climatice in care strâmtoarea era acoperita de gheţuri si se putea traversa pe jos.”

Toronto face parte din așa zisă Potcoavă de aur - localități care înconjoară lacul Ontario în porțiunea Hamilton, Niagara Falls, St. Catharines, Toronto   – întinsă pe o lungime de aproximativ 150 km. Aici locuiesc peste 7,5 milioane de locuitori din 30,2 milioane câți are întreaga Canadă.

Construcţiile vechi care se mai menţin şi acum, sunt de dimensiuni mici, făcute din material lemnos - se văd scândurile pereţilor exteriori - cu camere puţine, având intrare direct din trotuar, care şi el este îngust ca şi strada ce nu depăşeşte 6 m. lăţime. Arhitectura este aproximativ aceeaşi pentru toate locuinţele care seamănă între ele, că, dacă vii seara puţin ameţit, încurci casa ta cu alta şi te poţi trezi la vecină, mai ales dacă este şi singură.

La câţiva kilometri de lac se termină şesul şi începe zona colinară cu pante repezi, chiar abrupte, menţinându-se concepţia economiei de teren. Locuinţele sunt „spânzurate” pe pantele dealului, aşezate pe curbele de nivel, iar accesul din stradă la casă se face pe scări ,unele cu zeci de trepte, cândva confecţionate din lemn şi acum, unde  materialul a putrezit, din beton.

Nu mă miră povestea că la finele secolului al XIX-lea, Toronto a ars din temelii ca urmare al unui devastator incendiu. La asemenea îngrămădeală de imobile făcute din lemn de brad sau cedru şi aşezate pe asemenea pante, cu mijloacele de stins incendiul existente atunci, oraşul a ars aproape în întregime. Cu timpul au fost luate toate măsurile de prevenire şi combatere a focului deschis. Orice stradă, indiferent de poziţia pe care o are, este prevăzută cu hidranţi dispuşi din sută în sută de metri înălţaţi deasupra solului la 80 cm. cu diametrul de 25 cm având fiecare câte trei mufe de prinderea furtunilor de incendiu. Sunt în grija pompierilor locali,  vopsiţi în roşu pentru evitarea corodării şi identificării lor cu uşurinţă, iar  toamna şi primăvara sunt conservați și respectiv verificaţi privind funcţionalitatea lor.

Acum fiecare clădire  are în mod obligatoriu în dotare, stingătoare cu spumă de carbon şi furtunuri cuplate la instalaţia de apă pentru stins incendiul. Sunt aşezate într-o nișă cu geam marcat cu litera  -H- în loc cât mai vizibil, de regulă undeva la intrare. De asemenea, casele sunt prevăzute cu instalaţii de avertizare a fumului și gazelor în încăpere, care dau alarma şi la cel degajat de un minuscul prăjitor de pâine în care au ars două felii de pâine. În Canada este interzis fumatul în locurile publice, pe holuri, în lifturi etc. În activităţile gospodăreşti ca, preparatul hranei și spălatul rufelor, pentru siguranța construcţiilor, se foloseşte energia electrică, iar cablurile de alimentare sunt numai din cupru în înveliș ignifug.

În zonele cu clădiri zgârie nori se mai găsesc şi micile construcţii arhaice a căror prezență nu incomodează. Ba, dimpotrivă! Ca proprietar al unui asemenea imobil ai voie să-l modernizezi la interior, dar la exterior să nu le strici forma şi aspectul iniţial. Ele sunt destinate ca spaţiu de locuit, cabinete de lucru, buticuri şi nu deranjează pe nimeni cu ţinuta lor arhaică. Sunt o mărturie peste timp a începutului unei ere civilizate în aceste locuri. Este de remarcat faptul că marile blocuri și mallurile care s-au construit în aceste zone, păstrează distanţa de vechile construcţii; nu le sufocă, nu le aglomerează spațiul prin numărul populaţiei care lucrează sau locuieşte în ele. Pentru fiecare clădire se are în vedere realizarea locurilor de parcarea mașinilor; subteran pe două/trei niveluri și în exterior, în număr dublu de câte  apartamente  sunt, sau pe număr câți funcționari are. Nu există bloc fără piscină. La cele mai vechi sunt amplasate în exterior, la cele noi în interiorul blocurilor la parter, și pot fi folosite și iarna. Permanent sunt supravegheate. Intrarea este contracost și suma este modică. Iarna lungă canadiană poate fi mai ușor suportată fiindcă în aceste bazine cu apă caldă menținută non stop, se poate face baie în programul stabilit. Sub supravegherea instructorilor, copiii de  2-3 ani sunt aduși pentru a învăța înotul.

Le-am admirat şi mi-am adus aminte de acasă, unde fizionomia oraşelor noastre mutilate barbar şi nemilos au fost transformate în cartiere de blocuri hidoase şi nefuncţionale chiar pentru locuit. Clădiri de patrimoniu - adevărate bijuterii arhitectonice - au fost dărâmate pentru a face loc unor mastodonţi cu aspect  de cazărmi pavilionare, în care trebuiau strămutaţi ţăranii cărora li se luase amărâta glie de pământ, transformându-i în timp, din  cetăţeni respectuoşi, în mahalagii obraznici şi mitocani.

*

În anul 1786 municipalitatea oraşului Toronto a hotărât ca Yonge  Street, care străbate oraşul de la nord la sud să fie strada de referinţă pe această direcţie, delimitând partea estică de cea vestică şi să aibă o lungime de 80 km. Nota bene! Ca toate străzile proiectate atunci poartă acelaşi nume şi astăzi.  După 150 de ani Yonge Street are lungimea  de peste 150 km. Pe această stradă, la distanţă apreciabilă între ele, se găsesc centrele administrative ale oraşelor City of Toronto şi City of North York. Cândva pe aici circulau tramvaie, acum se circulă cu metroul, cu porţiuni de amplasare supra şi subteran.

Yonge Street a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului. Dacă în Down Town unde sunt amplasate cele mai multe clădiri cu peste 60 de etaje, strada este doar de 6 m. lăţime mărginită de două trotuare a câte 3 m.   Pe întinderea ei spre nord se lărgeşte la două şi trei benzi de circulaţie pe sens, având chiar patru benzi la locurile de întretăiere cu bulevardele cu sens de la est la vest. Acest lucru şi regula de viraj la dreapta prin asigurare proprie, fluidizează circulaţia  furnicarului de autovehicule.

  

La cumpărături prin… mall

 Să iei prima data contact cu un mall, (centru comercial) nu-i o treabă simplă! Era sfârșitul lunii noiembrie 1996 - când în România nici nu se pomenea de așa ceva - și primul meu ghid la un asemene complex a fost iubita mea soție, Nelly, care  sosise în Toronto cu o lună  mai devreme.

 Acum, aceste mall-uri nu mai sunt o noutate nici la noi!.. Atunci, pentru mine a fost ceva miraculos. Ea, soția, m-a condus la mall în acea zi. Ne trebuia  pâine pentru masa de prânz și eu ardeam de nerăbdare să văd un asemenea magazin de care mi se spusese.  Fiindcă se acomodase, se da mare în fața mea. Și o să vedeți de ce!

   Ce surprins am fost de modul cum ne-a întâmpinat vânzătoarea din spatele locului special amenajat și dotat, de unde se cumpăra pâine feliată - altfel o puteai lua singur de pe raft - care ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, adresându-ne în engleză:

  -„Welkom, what would it be? (salut, cu ce vă servesc?)

  -„Please, sliced French bread!”, (vă rog, o pâine franțuzească feliată!) a răspuns  englezoaica  mea.

Am rămas mut și pe loc n-am priceput o iotă din ce au vorbit. Sunt luat prin surprindere și marcat de lipsa mea în  cunoașterea  celor mai elementare expresii din limba engleză. …Doar v-am spus ce-am pățit la aeroport!

   Cu mâinile introduse pe loc în mănuși de protecție, sub privirile noastre,  vânzătoarea, ne-a ales, cu gest  ostentativ, din mai multe, o pâine arătoasă,  pe care o credea ea cea mai reprezentativă, ne-a arătat-o, doamna mea a aprobat dând din cap afirmativ, și vorbind încontinuu a feliat-o la o mașinuță, un  gater  cu mai multe pânze dințate de care nu mai văzusem; apoi a introdus-o într-o punga de plastic, a legat-o la gură cu o bentiță  cu lipici, tot din plastic și i-a înmânat-o doamnei mele zâmbind.

   - „What you want? (ce mai doriți?) a întrebat simpatica din mall cu ochii puțin oblici, ce demascau originea ei de prin orientul îndepărtat.

   -„You excuse me, not speak English, speak Romanian!)   (vă rog să mă scuzați, nu vorbesc engleza, vorbesc românește!) răspunse imediat și sigură pe ea, doamna mea .

   - „Not no problem! Goodbye”… (nu-i nici o problemă! la revedere) și  zâmbindu-ne cu îngăduință ne-a făcut pa cu mâna eliberată de mănușă, arătându-ne parcă anume,  niște degete subțirele și neașteptat de lungi, cu unghiile lăcuite, frumos îngrijite.

    - „Goodbye!” (la revedere!)  răspunse cumpărătoarea pâinii și părăsirăm locul pentru a vizita imensul magazin.

   - „Bă, fat-o!... ce intelectuală te făcuși numai într-o lună!... Până plecăm o să-l citești pe Shakespeare în original!” i-am spus eu zâmbind de ignoranța noastră în ale limbii engleze și, luarăm standurile la rând, să văd și eu cum arată un mall, deși acesta era unul „de cartier”, adică din cele mai mici.

*

             6 decembrie 1996    Iarna canadiană n-a mai avut răbdare și ca de obicei, zăpada s-a așternut de timpuriu.

             Astăzi este zi cu semnificație deosebită pentru mine. Acum nouă ani Mămica (mama mea) s-a stins din viață. Regret că de dimineață n-am avut posibilitatea să  aprind candela lângă poza ei, cum fac în fiecare an la mine acasă. Tot azi este ziua Sfântului Nicolae, praznicul de cununie al bunicei mele,  mama Maria, la care, când trăia, veneau toate rudele ei. Nicolae îl chema pe tatăl ei și, de fiecare dată îi pomenea numele când, în prezența celor veniți la praznic, trecea vătraiul cu cărbunii aprinși și tămâie peste stăchinile cu mâncare, așezate pe masa cu trei picioare în mijlocul odăii de la drum. Totdeauna fiind zi de post, mâncarea de prune uscate, sarmalele din sămânță de dovleac și sfeclele umplute cu pastă din sâmburi de nucă, erau deliciile culinare la mesele   acestei  sărbători din  postul Crăciunului.

*

De-acum, simt o deosebită plăcere, o desfătare, să merg după  cumpărături, ceea ce nu fac la mine acasă. Aici se găsesc de toate și mă relaxez trecând pe lângă rafturile încărcate cu tot ceea ce ne trebuie. Pe polițe sunt  expuse spre vânzare obiecte la care nici nu m-am gândit vreodată. După etichete observ că legumele și fructele specifice sezonului estival și exotice provin din Statele Unite (California), Mexic și America Centrală, iar aparatura tehnică și confecțiile textile din China, Japonia, Coreea de Sud, Vietnam și Bangladesh. Vorbind simplist, cred că nu greșesc dacă afirm că numai produsele de panificație, carnea și lactatele provin de la fermierii canadieni. La intrare în magazin, de la un aspersor mă servesc cu un pahar de cafea, la alegere,  din cele opt feluri și, împingând căruciorul iau la puricat rafturile încărcate până la refuz cu mărfuri.

 Când este foarte frig afară și acest lucru este aproape în fiecare zi din cauza vântului care suflă permanent din toate direcțiile, merg de unul singur. Ca să ajung mai repede, scurtez drumul  trecând pe sub trei rețele de înaltă tensiune (400 KV) și imediat ajung pe locul de parcare destinat zecilor de magazine.

Îmi place să  merg la mall. Afară este un frig de-ți taie răsuflarea. Cum ajung în fața uşilor de la intrare, acestea se deschid automat și din interior te izbește un val de aer cald care te înviorează. Intrat în această anticameră, de temperare, uşile din spate se închid și se deschid următoarele care fac legătură cu magazinul. Pentru mine și aceasta este o altă minune.

În Canada am constatat un fenomen interesant, observat de când am sosit și confirmat și de copiii mei. Pe timpul iernii când gerurile sunt mari este  de notorietate faptul că propriul organism se încarcă electrostatic și care, la atingerea cu alte persoane  (numai dând mâna) sau a obiectelor metalice, se descarcă provocând disconfortul dureros al electrocutării, însoțit de mici pocnituri ale arcelor voltaice vizibile pe timp de întuneric.

*

  De acum cunosc expresiile absolut necesare când cumpăr pâine feliată, în rest nu am nevoie de nici un ghid. Știu produsele de care avem nevoie și ne plac, le iau singur de pe raft  și le pun în cărucior. La casa de marcaj, de cele mai multe ori sunt abordat, mai ales când la oficiul de încasarea valorii bunurilor cumpărate este câte o doamnă mai în vârstă și care,  după ce mă saluta, începea să-mi vorbească, turuind încontinuu, în timp ce trece, dezinvolt prin fața aparatului de marcat, eticheta de identificare a mărfurilor din  cărucior. Și cu lozinca învățată de la soție și corectată de mai multe ori de copiii noștri,  asupra pronunțării scăpam ușor, până într-o zi, când am rămas surprins  că doamna caseriță,  când   i-am spus clar: „ Sorri, I spik Romenien” m-a întrebat pe românește: 

   -„Da de unde ai apărut și unde stai domnule? Să nu spui că stai în blocul zece și că te-a adus acolo zăpăciul de Radu care-i de prin Timișoara și a umplut blocul de români. E băiat bun Radu, i-a ajutat pe mulți, și pe copiii mei și am venit și eu aici în bloc la ei, că-i mai aproape de joburile lor și mi-au găsit și mie loc de muncă în mallul ăsta. Eu am venit de la Constanța în ’92. Gineri-meu, a venit din ’85 și  ce-a mai pățit!!”…

Potcoava  de Aur:
Hamilton, Niagara Falls, St. Catharines, Toronto

    Se cam adunaseră câțiva cumpărători în spatele meu și fiindcă nu înțelegeau nimic din ce vorbea isteața casieriță, iată un avantaj acum și pentru mine care mai mult o ascultam, așteptau îngăduitori să terminăm dialogul devenit absolut steril. Neînțelegând discuția asistau cu seninătate dovedind multă răbdare fiindcă așa le este felul. Da’! …ce altceva puteau face? 

    De atunci, am rămas prieteni. Când era de serviciu  mergeam să plătesc la linia unde încasa ea.  Era tare bucuroasă când mă vedea. N-avea bărbat, am tras eu concluzia, dar când odată m-a văzut cu soția, parcă nu i-a picat bine. Poate trăgea  și ea vreo „speranță”, de-o  mică aventură în timpul liber, pe la cei peste 50 ani pe care-i avea. Cred că au fost pripitoare la măritiș și ea și fiică-sa, și la vârsta ei arăta foarte bine. Fața nu i se ridase, pielea de pe mâini nu se zbârcise, ochii erau limpezi și iscoditori, iar în coafură n-avea un fir de păr alb, nevopsit. Era o doamnă bine îngrijită și relaxată. N-a fost să fie!... și parcă îmi pare rău. În al doilea an când am revenit singur, nu mai era acolo și ar fi prins bine, că… doar nu se făcea gaură în Cer. Așa a fost să fie!...  (va urma)

 

O nouă carte la Editura "Semănătorul" Tismana

Videoclip: - Elena Toma -  "Cartea fiinţei iertate", ISBN 978-606-93373-1-8, Editura "Semănătorul Tismana", volum apărut în luna iulie 2013.

MEMORIILE  UNUI DESTIN

- recenzie -

                                  ELENA TOMA – CARTEA FIINŢEI IERTATE

Aşa după cum precizează autoarea în cuvântul de început, lucrarea „Cartea fiinţei iertate” se poate constitui într-un eseu bine structurat pe capitole, tratând mai multe teme, atât din punct de vedere religios, cât şi filozofic – teme ce îşi găsesc aplicabilitatea în societate. Elena Toma afirmă că „religia trebuie să slujească intereselor naţionale şi culturale ale poporului respectiv, altfel nu poate fi legitimă faţă de credincioşi”.

Plecând de la primele conflicte religioase, analiza autoarei parcurge încet şi profund trecerea de la matriarhat la patriarhat, explodând în constatări şi răbufniri în ceea ce priveşte menirea femeii în societate, mereu în conflict cu bărbatul care, servindu-se de mituri, doreşte mereu întâietate. Întrebarea care abundă este dacă femeia provine din coasta bărbatului sau dacă ea (Eva) îi împrumută lui (Adam) o bucăţică de creier, scoţându-l din adormirea latentă. „Cheia lumii o are numai conştiinţa”.

Transpunând aceasta în plan astral, autoarea se miră că „Dumnezeu nu este recunoscut ca ideal moral obiectiv ce triază, însufleţeşte şi transformă substanţa genetică în fiinţă umană”. De aici neputinţa oamenilor de a sesiza planul lui Dumnezeu. Nici apariţia materială a lui Iisus Hristos în rândul oamenilor ca trimis al Tatălui Ceresc, nu este percepută corect de către omenire: „evreii au negat mesajul mântuitor al lui Iisus ce acceptase să fie sacrificat pentru a deveni Salvator iertător”, ba mai mult a fost „contestat de către reprezentanţii bisericii evreieşti din acele timpuri istorice”, fiind considerat „un fiu ilegitim ce va fi crucificat ca un tâlhar”. Elena Toma tratează cu o profunzime biologică – ne bazându-se pe ştiinţă sau dogmatism, toate religiile lumii (cele mai importante), admiţând părerile tuturor naţiilor; nu face discriminări pe tot parcursul lucrării. Planurile – religios şi laic – se intersectează pe tot parcursul lucrării: „bisericile ca protecţie în timp tahionic cu înfăţişare de heruvim, un fel de navă aripată ce conservă informaţia îngerească”.

Materialul – sub influenţă angelică, este sustras legilor timpului fizic. Proiectul mesianic al Sfinţilor Prooroci  se va materializa în timp: „câmpul  tahionic al lumii vii este alcătuit din crepusculi energetici ce înmagazinează informaţia rezultată din materia vie”. El nu se răspândeşte haotic, rugăciunea fiind soluţia prin care natura întoarce individului  energia pe care acesta o trimite spre Univers, Creatorul  lăsându-l să fie propriul său arbitru.

Străbătând distanţe atemporale, autoarea zugrăveşte    fresce astrale în legătură cu organizarea şi configurarea perpetuă a cosmosului: „luna ar fi fost pământ terestru expulzat pe orbita gravitaţională când un meteorit provenit dintr-o altă galaxie ar fi lovit planeta. Meteoritul a fost captat în miezul de foc planetar, ceea ce a dus la îngheţul plăcilor tectonice în epoca glaciară. Informaţia extraterestră provenită din rămăşiţele meteoritului ar fi provocat malformaţiile ADN-ului terestru”. Perioada ar corespunde cu legenda îngerilor răzvrătiţi, osândiţi să rămână pe pământ. Ca o primă diviziune a existenţei umane ar fi aceea că o parte a oamenilor se retrage în pustiu devenind sfinţi, alta rămâne complăcându-se în păcat. Tema tratată de către autoare devine foarte interesantă, declanşând imaginaţii şi explicând totodată necesitatea apariţiei pe Pământ a Fiului Omului pentru a repara ADN-ul distrus sau furat de către şarpe prin puterea sa hipnotică.

O importanţă deosebită este atribuită de către autoare cunoaşterii în diferite etape a vieţii omului: „copilăria este cunoaşterea intuitivă, adolescenţa şi tinereţea îmbracă veşmântul cunoaşterii realiste. Bătrâneţea  dăruieşte învăţături urmaşilor”. Ca revers a cunoaşterii este necunoaşterea, generatoare de nenorociri. Omul este o fire ascunsă, cunoscută doar de Dumnezeu, Cel care l-a creat.

Foarte interesant pentru cititor este şi capitolul „Savanţi şi alienaţi” în care autoarea descrie cu o intuiţie foarte inspirată apariţia din OZN-uri a alienilor, „microbi cosmici” care au spart scutul satelitar al Terei, răpind oameni şi folosindu-i  ca şi cobai în cercetările lor: „ajunşi pe platoul farfuriei disperaţii constată că alienii îi supun la diverse experienţe genetice” – sindromul Abel şi sindromul Cain.

Idei ca: „spălarea energetică, ajutorarea orfanilor, asemănarea omului  cu Dumnezeu, plantele şi magnetismul animal, viaţa după moarte”, etc., fac din lucrarea doamnei Elena Toma o operă de referinţă în literatura consacrată. Uşurinţa cu care aşterne în pagină profunzimea ne arată maturitatea scriitoarei. Îşi acceptă martiriul de bunăvoie, precum Iisus care a pribegit patruzeci de zile în pustiu pentru a ne relata materia transformată în energie sub impulsul vitezelor mari.

În capitolul „Credinţe şi eresuri la români” scriitoarea explică într-un limbaj fluent, plin de încărcătură mistică teme precum: sânzienele, luptătoarele, vântoasele, ielele, licornii, rusaliile, caprele – toate acestea în scopul explicaţiilor telurice.

Ca o revoltă a omului altruist, împotriva celor ce evanghelizează lumea în scopuri materiale: „cum să înşeli şi să adormi vigilenţa altuia  prin cuvinte, cum să ucizi oamenii cu droguri şi medicamente periculoase, cum să produci bunuri inutile pentru a sărăcii populaţia, cum să plăteşti statului impozite şi taxe, cum să nu crezi în tine”, etc., Elena Toma se vede fără putere de a îndrepta ceva.

Cea mai eficientă luptă împotriva acestor nenorociri este refugierea în tradiţiile româneşti, privind sănătatea mentală care începe de la igienizarea locuinţelor şi acareturilor, până la sănătatea fizică şi spirituală, puse într-un echilibru fundamental.

Lecturarea cărţii Elenei Toma m-a trimis într-o rugăciune şi gândesc – ba mai mult sunt sigur că şi autoarea tot dintr-un fluid liturgic coboară.

    Florian Văideianu

     Jurist

Silviu Aurelian Jimborean - Valoarea morală a activismului social

        

Silviu Aurelian Jimborean

       UNIVERSITATEA BABEȘ BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Valoarea morală a activismului social

Raportându-ne la perspectiva filosofică, valoarea se referă la o proprietate a obiectelor fizice sau abstracte care reprezintă un anumit nivel de importanță. În acest sens, Petre Andrei spunea că: „ Valoarea nu e un atribut nici al subiectului, nici al obiectului, ci o relație funcțională a amândurora.”[1] Tudor Vianu, arată că valorile se găsesc în bunuri și conștiința le cuprinde în ele. Actul valorificării prin care un lucru este cuprins între bunuri, este capabil să satisfacă o dorință. Valorile se reprezintă sub forma unui sistem deschis, încorporând la modul esențial, nu numai experiență socială, dar și anumite cunoașteri.[2]

Valoarea morală, reprezintă o formă de manifestare a unei valori în general, care reflectă realitatea morală a unui creștin. Moralitatea de-al lungul istoriei a îndeplinit o funcție importantă de reglementare și organizare atât din punct de vedere al vieții sociale cât și morale. Importanța valorii morale, este aceea de a orienta viața umană, de a o încuraja în tot ceea ce este bine, prin comportamente, fapte sau ațiuni. Categoriile valorilor se împart în doua mari etape, fiind cele mai importante: Valori de bine și valori de rău. Aceste etape ale valorilor, reprezintă în mod specific interesele claselor, a grupurilor sociale, în diferitele orânduiri și epoci istorice.[3]

        În ceea ce privește persoana umană, aceasta este conștientă de sine, având conștiința că ea există și înțelege sensul și rostul în viața pământească. Potrivit acestui important punct de vedere persoana este unică și irepetabilă. Fiecare om își posedă un sens al existenței, pe care acesta îl receptează în modul său propriu, astfel sensul lui devenind unic, deoarece tot ceea ce primim de la Dumnezeu este unic. Persoanele, ies în câștig dacă acestea recurg la un schimb de sensuri, deoarece în această postură se creează o comuniune între ele reciprocă, prin care nimeni nu pierde nimic, ambele au doar de câștigat.[4]

            Responsabilitatea morală pe care un om o primește, este un dar de la Dumnezeu: „ Toate câte ni le dă Dumnezeu și toate câte nu ni le dă, spre folosul nostru o face, chiar dacă noi, ca niște prunci, nu ne dăm seama.” Această responabilitate este unită cu spiritualitatea persoanei formând parte intrisecă din ea, deoarece concură la creșterea interioară penrtu Dumnezeu. Raportându-ne la pilda talanților pe care o regăsim la Evanghelistul Matei cap. 25 vers. 14-30, observăm că darul este primit de la Dumnezeu și se multiplică de către om, în acest sens primirea darului reprezentând garanția înțelegerii sensului pentru darul dat de Dumnezeu. În ceea ce privește darurile între două sau mai multe persoane, acestea pot fi primite, sau refuzate, dar ceea ce Dumenzeu ne dăruiește produce în noi oamenii o revendicare cu un caracter special, fiind solicitarea pe care finitul o primește din partea infinitului.[5]

            Responabilitatea, interprinde o lucrare foarte importantă în viața omului, ce se desfășoară la toate „palierele vieții morale: faptele, gesturile, cuvintele, chiar cele considerate mai puțin importante de către persoană, sunt încărcate de acest dar care le însoțește permanent și le responsabilizează înainte de judecata divină și chiar înainte de cea a conștiinței.” Responabilitatea morală a omului, în primul rând se manifestă înaintea lui Dumnezeu, deoarece el ființează prin Sine Însuși, de la El vin toate și la El se vor întoarce, după ce tuturor le-a dăruit posibilitatea de a se bucura de existența lor. Oamenii, fiind creați de Dumnezeu, își trăiesc prima responsabilitate ca răspuns față de El, căci responabilitatea nu este, decât dragoste.[6]

            Biserica noastră, în ziua de astăzi poartă o mare răspundere pentru renașterea morală și spirituală a societății românești. Suntem conștienți că aportul fundamental la însănătoșirea vieții românești este acela de a modela oameni cu frică de Dumnezeu, oameni credincioși, oameni care să aibă asupra lor „ Duhul lui Dumnezeu” ( 1 Corinteni 7, 40), fiind eliberați de robia patimilor și pătrunși de jertfa și iubirea față de semenii lor.  În spiritul învățăturii Bisericii, înainte de toate pune preț pe valoarea unică a fiecărei persoane, dată de prezența chipului lui Dumnezeu în om.[7]

            Pentru Biserică, doctrina socială este :„ Evanghelia socială a vremurilor noastre”( Ioan Paul II, Omilia de la Cincizecime, cu ocazia centenarului encicliciei Rerum novarum, 19 mai 1991). Totuși, Biserica, nu intervine în problemele sociale ce au în competiție științele umane, dar privește întreaga realitate a omului ca pe un loc al evanghelizării. Prin Întruparea Sa, Hristos se solidarizează cu omul în toate aspectele vieții umane. Biserica este legată intim de lume și nu se opune acesteia: nădejdea în mântuirea veșnică și angajamentul în favoarea promovării umane, sunt distincte dar inseparabile. Doctrina socială a Bisericii, este preocupată în mod special de probleme sociale apărute în acest secol, cu atenția și bineînțeles grija Bisericii de a cuprinde și a îmbrățisa dramele și urgențele conviețuirii umane în orice parte a lumii, Biserica a pus în evidență realitatea aflată în centrul învățăturii sale: „ Urzeala și oarecum călăuza...întregii doctrine sociale a Bisericii este concepția concretă a persoanei umane și a valorii sale unice.”( Ioan Paul II, Cenesimus annus 11).”[8]

            Principiul important care corespunde doctrinei sociale a Bisericii, este centralitatea persoanei umane, în acest sens este util să amintim faptul că nu este de ajuns ca toți oamenii să fie definiți egali, conștienți fiind de faptul că nu întâmplător nedreptatea, sărăcia, exploatarea, ignoranța se consolidează în interiorul unei societăți. Viața unei persoane, trebuie să fie demnă, așa cum Mântuitorul Iisus Hristos și restauratorul vieții depline a omului, l-a revelat pe om omului. Omul după chipul Treimii, al lui Dumnezeu Cel Treimic, Tată, Fiu și Duh Sfânt. Atenția sporită persoanelor, este tipică pentru doctrina socială a Bisericii, care se exprimă pe plan social, în principiul solidarității, care trebuie promovată și favorizată de comunitățile intermediare din interiorul societății împortiva preponderenței unei puteri externe, principiul subsidiarității, aceste două principii fiind în mod evident derivate din centralitatea Persoanei. Pilonul de susținere a gândirii doctrinei sociale este: „ Omul nu mai poate fi considerat o marfă”.[9]

            Lumea din zilele noastre în care trăim, a progresat din punct de vedere material, manifestând un îngrijorător comportament spiritual. Acumularea de valori materiale, a devenit atât de obsedantă, încât preocuparea față de valorile spirituale a trecut pe plan secundar, ca și cum omul ar fi alcătuit doar din trup, nu și din suflet. Privind originalitatea acestei crize spirituale, se află convingerea omului contemporan că Dumnezeu nu coboară în lume, fiindcă Duhul lui Dumenzeu a fost eliminat în hotarele lumii văzute, pentru a fi izolat în subiectivitatea spiritului uman, iar lumea văzută a fost decretată ca realitate autonomă în raport cu Creatorul ei.[10]

            Civilizația noastră, din lipsa acestor valori, a pierdut dimensiunea ei spirituală. Fără credință, nu există nici un obstacol, în calea puterii și a violenței. Paul Tournier, consideră că remediul violenței constă în trecerea noastră de la o concepție antropocentrică la una teocentrică, fiindcă numai Dumnezeu ne poate să învingem toate lucrurile rele si toate avuțiile pământești ce îmbolnăvesc starea spiritulă a omului. Din lipsa acesori valori foarte importante, omul s-a rupt din rădăcinile spirituale cu Dumnezeu, cu societatea și chiar cu întreg cosmosul.  Un teolog și filosof, Nicolae Balca, spunea cu mult timp în urmă, că în timp ce omul antic vorbea cu cosmosul, iar omul medieval vorbea cu Dumenzeu, omul contemporan vorbește cu sine înuși.[11]

            Închiderea individualistă pe care omul o ține legată în el, provocată fiind de autonomia creației față de Dumnezeu, transformă omul fără anumite rădăcini spirituale, într-o ființă dominată de forțe iraționale în viața ei interioară, pe care nu le mai poate controla și o determină să se comporte agresiv și violent în trăirea exterioară. Primul mare gânditor creștin și un mare Sfânt Părinte al Alexandriei secolului IV, care și-a dat seama de faptul că autonomia creației este cauza violenței și a multor racile sociale, fiindcă omul este îndepărtat de Dumnezeu și îl lasă pradă forțelor satanice, a fost Sfantul Atanasie cel Mare. El a surprins o reconstrucție cosmologică foarte plenară, care avea în centru ei pe Dumnezeu ca Logos Creator, potrivit Sfintei Scripturi, conferindu-i fundamentul ei spiritual: „ Însuși Cuvântul atotputernic, atotdesăvârșit și sfânt al Tatălui, sălășluindu-se și întinzând puterile Lui în toate și pretutindeni și luminând toate cele văzute și nevăzute, le ține și le strânge, nelăsând nimic gol de puterea Lui, ci dându-le viață tuturor și păzindu-le pe toate împreună și pe fiecare în parte.[12]

            Tot Sfântul Atanasie cel Mare, ne spune că Logosul Tatălui, „ le păstrează pe toate împreună și pe fiecare în parte”, fapt ce scoate în evidență că orice realitate naturală sau socială trebuie să țină seama atât de identitatea fiecărei persoane, dar și de legătura reciprocă dintre ele. Scopul misiunii sociale creștine, nu este cel de a așeza societatea deasupra individului, în sens colectivist, fapt ce duce la anularea omului ca persoană, dar nici să pună individul deasupra societății, uitând de legătura comuniunii, ci să militeze pentru promovarea relațiilor interpersonale dintre membrii societății.[13]

            In cele din urmă, atunci când vorbim despre valorile de bază ale omenirii, din punct de vedere creștinesc, în special ne referim la forța rațiunii pusă în om de către Creatorul său și la capacitatea acestuia de a discerne, prin ea, între ce este bine și ce este rău. Morla creștină, cuprinde între aceste valori pe cele ce se raportează direct la Dumnezeu, pe cele ce se referă la noi înșine, la aproapele nostru și implicit la societate, precum și la raportul nostru cu natura înconjurătoare. Omul în viața sa personală, recurge la trei mari valori și importante înspre legătura omului cu Dumnezeu și cunoscute în cadrul moralei creștine, precum: credința, nădejdea și dragostea ( sau iubirea față de Dumnezeu). Aceste trei valori capitale, nu fac altceva decât să aprofundeze și să bifeze în viața creștină a omului o iubire pregnantă și comprehensivă față de Dumnezeu.[14]            Credința în Dumnezeu, pentru omul religios semnifică o certitudine, încredere și statornicie cu privire la starea sufletească. Înlocuirea dimensiunii spirituale și a relației nemijlocite dintre Dumnezeu și om, dintre om și creație, cu o imagine mecanicistă asupra evoluției lumii și implicit a raporturilor realizate de ea, în care, odată realizat primul impuls, lumea devine prin sine însăși mai nelcară în raport cu Creatorul său.

            Dincolo de schismă și erezie, care au trecut prin faze de manifestări sociale consemnate în istorie, astăzi ies în evidență pe plan spiritual, forme și manifestări de „credință”, mult inferioare demnității umane. Acestea sunt: superstiția-care este o falsă credință, încercând să realizeze aceleași raporturi și legături proprii credinței adevărate; bigotismul- care reduce credința la forme și manifestări personale foarte influențate de sintagma „am credința mea” și fanatismul religios-care este o credință fără logică.[15] Una din cele trei valori capitale, alături de credință se alătură și nădejdea, fiind a doua mare virtute care îl angajează pe om în relație cu Dumnezeu. Nădejdea, pentru a fi autentică în sensul creștin, trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, spre dobândirea bunurilor veșnice spirituale.

            Forme care vor să aducă argumente negative nădejdii sunt: deznădejdea-care este pierderea oricărei nădejdi în Dumnezeu și în mântuirea proprie; încrederea prea mare-în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu.[16] Esența întregii vieți creștine aici pe pământ este Iubirea față de Dumnezeu, pe care Sfântul Evanghelist Ioan, o relatează în prima sa epistolă aducându-ne la cunoștință de nenumărate ori faptul că „Dumnezeu este Iubire”. Această iubire, este unitatea de viață a celor două eu-ri, Dumnezeu și om. Însușirile iubirii lui Dumnezeu, stau în legătură cu cele două entități personale, între care se realizează, neputând fi atribuite nici unei alte scări valorice exterioare persoanei și anume, faptul că aceasta  să fie mai presus de orice, să fie vie și lucrătoare în persoana care o realizează, să fie statornică.[17]

            Pervertirea iubirii față de Dumnezeu este ura. Aceasta, poate veni din diferite nenorociri, sau din frica de pedeapsa lui Dumnezeu, pentru păcat ori orgoliu. De obicei, ura produce o imagine falsă despre Dumnezeu, socotindu-l autorul nenorocirilor care se abat asupra noastră.        Nepăsarea, manifestată printr-o indiferență față de tot ceea ce se întâmplă în viața religios-morală, fiind o cauză a lipsei de iubire și implicit, a crizei care a adus și duce tot mai mult la degradarea omenirii.[18] O altă subdiviziune este Sentimentalismul- la rânudul lui fiind o formă ce contrazice iubirea, orpindu-se la emotivitate; Apoi Stima de sine- rezultată din conștiința morală a omului; Smerenia- înseamnă, recunoașterea dovedită prin fapte, că noi depindem întru toate de Dumnezeu și că suntem nedesăvârșiți și supuși păcatelor. Iubirea de sine, înseamnă prețuirea de sine, este transformată în iubire egoistă, în dorința de împlinire a celor mai josnice porniri și interese personale.[19]

            Întrebându-ne în ziua de astăzi, ce valori guvernează lumea, sau ce valori numim astăzi, un răspuns pregnant îl surprindem în Sfânta Scriptură care ne spune, că trebuie să prețuim tot ce Dumnezeu ne-a dat, toate cele făcute de Dumnezeu  „bune foarte”, iar logica și rostul vieții sunt așezate de către omul iluminat de harul Sfânt trimis de Dumnezeu.[20]

Bibliografie:

1.     Ciobanu, Elena , Valori Morale, Editura Grinta, Cluj Napoca, 2011;

2.     Iloaie, Ștefan,  Responsabilitatea Morală privită în specificul ei personal și comunitar în vremea noastră, Sibiu, 2003;

3.     Jr, Ică, Ioan și Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii, Deisis, Sibiu, 2002;

4.     Popescu, Dumitru, Violența în lumina Spiritualității Ortodoxe, Morala-Factor de stabilitate socială, Editura Ministerului de Interne, București, 2012;

5.     Durlea, Ionel, Criza morală actuală-rezultat al pervertirii valorilor de bază ale omenirii, Morala-Factor de stabilitate socială, Editura Ministerului de Interne, București, 2012;

               

---

[1] Elena Ciobanu, Valori Morale, Editura Grinta, Cluj Napoca, 2011, p. 23

[2] Ibidem, pp. 24-26;

[3] Ibidem, pp. 26-29;

[4] Ștefan Iloaie, Responsabilitatea Morală privită în specificul ei personal și comunitar în vremea noastră, Sibiu, 2003, pp. 92-96;

[5] Ibidem, pp. 97-115;

[6] Ibidem, pp. 117-138;

[7] Ioan Ică jr și Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Deisis, Sibiu, 2002, pp. 5-6;

[8] Ibidem, pp 55-56;

[9] Ibidem, p. 56-57;

[10] Dumitru Popescu, Violența în lumina Spiritualității Ortodoxe, Morala-Factor de stabilitate socială, Editura Ministerului de Interne, București 2012, pp. 17-18;

[11] Ibidem, pp. 18-19;

[12] Ibidem, pp. 19-20;

[13] Ibidem, p. 22;

[14] Ionel Durlea, Criza morală actuală-rezultat al pervertirii valorilor de bază ale omenirii, Morala-Factor de stabilitate socială, Editura Ministerului de Interne, București 2012, pp. 219-220;

[15] Ibidem, pp. 220-221;

[16] Ibidem, p. 222;

[17] Ibidem, p. 222;

[18] Ibidem, p. 223;

[19] Ibidem, p. 223;

[20] Ibidem, p. 225;

Elena Toma - Nu-mi plac caracterele nedemne

Odaia bună din casa ţărănească

NU-MI PLAC CARACTERELE NEDEMNE

Nu vreau să păcătuiesc față de mine, nu vreau să urmez exemple sau căi  nedemne. În „şcolile ceaușiste”  am fost educată de profesori cu spinarea dreaptă față de politică, cu gândire nepătimaşă și înțeleaptă. De aceea nu am orbit, sunt echidistantă și nu mă frâng aplecându-mi spinarea după favoruri politice, nici nu mă iluzionez că există dreptate în cer.

Vremea dizidenților anticeaușiști deja a trecut: nu mai sunt oase de împărțit și fabrici de vândut la fiare vechi, cel ce-a depozitat prețul vânzării a sărăcit. Biserica i-a înghițit pe toți ateii în pântecele cel grotesc.

A trecut vremea nostalgicilor și fripturiștilor, a venit vremea realiștilor. De ce să batjocorez memoria lui Ceaușescu? Cei care i-au dat cu pumnii în cap tătălui meu, dizident anticolectivist, au fost ciomagari locali. Cei care m-au nedreptățit pe mine au fost proști cu diplomă și rinoceri de carieră. De ce au proștii diplome și deștepții, nu ? Proștii  memorizează chestionarele, deștepții cercetează și zic că nu sunt interesante. E dovedit științific că prostul nu poate fi dizident, el este ușor adaptabil și se cofundă ușor cu mâna dreaptă a rinocerului conducător.

Cum a ajuns rinocerul cap conducător? Din lipsă de personal, nu oricine poate înghiți orice mârșăvie. Revoltații sunt declarați ecologiști și sunt trimiși în pustiu ca să față ispitelor luciferice ce le promit scaun și slavă dacă acceptă să devină imorali. Unii cedează, alții sunt răstigniți  precum Iisus. Prudenții dau bir cu fugiții și-și zic cu satisfacție: nu m-am mânjit și nu voi fi răstignit.

De ce prudentul nu vrea să devină erou ?  De frică că imortalitatea sa rece va ceda cântărilor de slavă. Ceaușescu a ispășit ca să trăiască proștii majoritari, la români întotdeauna ispășește capul. Nu privesc înapoi cu mânie ci cu tristețe, explicându-mi:„ bunătatea implică naivitate”. Așa este, când ești meschin nu poți fi naiv, când nu ești naiv n-ai cum să fii generos. Când ești generos ierți ca un filozof.

Eu l-am iertat pe Ceașescu pentru că în politica externă a reprezentat țara cu demnitate, politica internă au făcut-o ciomăgarii locali și proștii cu diplomă. Din pustiu mă rog să moară mincinoșii actuali ca mâine să respire un aer proaspăt și dezinteresat cei tineri. Iată un răspuns articulat contra celor ce mai urlă încă la fantomele trecutului sperând că se vor transforma în oase bune de mâncat. 

Autor, Elena Toma