MEMORIILE UNUI DESTIN
- recenzie -
ELENA TOMA – CARTEA FIINŢEI IERTATE
Aşa după cum precizează autoarea în cuvântul de început, lucrarea „Cartea fiinţei iertate” se poate constitui într-un eseu bine structurat pe capitole, tratând mai multe teme, atât din punct de vedere religios, cât şi filozofic – teme ce îşi găsesc aplicabilitatea în societate. Elena Toma afirmă că „religia trebuie să slujească intereselor naţionale şi culturale ale poporului respectiv, altfel nu poate fi legitimă faţă de credincioşi”.
Plecând de la primele conflicte religioase, analiza autoarei parcurge încet şi profund trecerea de la matriarhat la patriarhat, explodând în constatări şi răbufniri în ceea ce priveşte menirea femeii în societate, mereu în conflict cu bărbatul care, servindu-se de mituri, doreşte mereu întâietate. Întrebarea care abundă este dacă femeia provine din coasta bărbatului sau dacă ea (Eva) îi împrumută lui (Adam) o bucăţică de creier, scoţându-l din adormirea latentă. „Cheia lumii o are numai conştiinţa”.
Transpunând aceasta în plan astral, autoarea se miră că „Dumnezeu nu este recunoscut ca ideal moral obiectiv ce triază, însufleţeşte şi transformă substanţa genetică în fiinţă umană”. De aici neputinţa oamenilor de a sesiza planul lui Dumnezeu. Nici apariţia materială a lui Iisus Hristos în rândul oamenilor ca trimis al Tatălui Ceresc, nu este percepută corect de către omenire: „evreii au negat mesajul mântuitor al lui Iisus ce acceptase să fie sacrificat pentru a deveni Salvator iertător”, ba mai mult a fost „contestat de către reprezentanţii bisericii evreieşti din acele timpuri istorice”, fiind considerat „un fiu ilegitim ce va fi crucificat ca un tâlhar”. Elena Toma tratează cu o profunzime biologică – ne bazându-se pe ştiinţă sau dogmatism, toate religiile lumii (cele mai importante), admiţând părerile tuturor naţiilor; nu face discriminări pe tot parcursul lucrării. Planurile – religios şi laic – se intersectează pe tot parcursul lucrării: „bisericile ca protecţie în timp tahionic cu înfăţişare de heruvim, un fel de navă aripată ce conservă informaţia îngerească”.
Materialul – sub influenţă angelică, este sustras legilor timpului fizic. Proiectul mesianic al Sfinţilor Prooroci se va materializa în timp: „câmpul tahionic al lumii vii este alcătuit din crepusculi energetici ce înmagazinează informaţia rezultată din materia vie”. El nu se răspândeşte haotic, rugăciunea fiind soluţia prin care natura întoarce individului energia pe care acesta o trimite spre Univers, Creatorul lăsându-l să fie propriul său arbitru.
Străbătând distanţe atemporale, autoarea zugrăveşte fresce astrale în legătură cu organizarea şi configurarea perpetuă a cosmosului: „luna ar fi fost pământ terestru expulzat pe orbita gravitaţională când un meteorit provenit dintr-o altă galaxie ar fi lovit planeta. Meteoritul a fost captat în miezul de foc planetar, ceea ce a dus la îngheţul plăcilor tectonice în epoca glaciară. Informaţia extraterestră provenită din rămăşiţele meteoritului ar fi provocat malformaţiile ADN-ului terestru”. Perioada ar corespunde cu legenda îngerilor răzvrătiţi, osândiţi să rămână pe pământ. Ca o primă diviziune a existenţei umane ar fi aceea că o parte a oamenilor se retrage în pustiu devenind sfinţi, alta rămâne complăcându-se în păcat. Tema tratată de către autoare devine foarte interesantă, declanşând imaginaţii şi explicând totodată necesitatea apariţiei pe Pământ a Fiului Omului pentru a repara ADN-ul distrus sau furat de către şarpe prin puterea sa hipnotică.
O importanţă deosebită este atribuită de către autoare cunoaşterii în diferite etape a vieţii omului: „copilăria este cunoaşterea intuitivă, adolescenţa şi tinereţea îmbracă veşmântul cunoaşterii realiste. Bătrâneţea dăruieşte învăţături urmaşilor”. Ca revers a cunoaşterii este necunoaşterea, generatoare de nenorociri. Omul este o fire ascunsă, cunoscută doar de Dumnezeu, Cel care l-a creat.
Foarte interesant pentru cititor este şi capitolul „Savanţi şi alienaţi” în care autoarea descrie cu o intuiţie foarte inspirată apariţia din OZN-uri a alienilor, „microbi cosmici” care au spart scutul satelitar al Terei, răpind oameni şi folosindu-i ca şi cobai în cercetările lor: „ajunşi pe platoul farfuriei disperaţii constată că alienii îi supun la diverse experienţe genetice” – sindromul Abel şi sindromul Cain.
Idei ca: „spălarea energetică, ajutorarea orfanilor, asemănarea omului cu Dumnezeu, plantele şi magnetismul animal, viaţa după moarte”, etc., fac din lucrarea doamnei Elena Toma o operă de referinţă în literatura consacrată. Uşurinţa cu care aşterne în pagină profunzimea ne arată maturitatea scriitoarei. Îşi acceptă martiriul de bunăvoie, precum Iisus care a pribegit patruzeci de zile în pustiu pentru a ne relata materia transformată în energie sub impulsul vitezelor mari.
În capitolul „Credinţe şi eresuri la români” scriitoarea explică într-un limbaj fluent, plin de încărcătură mistică teme precum: sânzienele, luptătoarele, vântoasele, ielele, licornii, rusaliile, caprele – toate acestea în scopul explicaţiilor telurice.
Ca o revoltă a omului altruist, împotriva celor ce evanghelizează lumea în scopuri materiale: „cum să înşeli şi să adormi vigilenţa altuia prin cuvinte, cum să ucizi oamenii cu droguri şi medicamente periculoase, cum să produci bunuri inutile pentru a sărăcii populaţia, cum să plăteşti statului impozite şi taxe, cum să nu crezi în tine”, etc., Elena Toma se vede fără putere de a îndrepta ceva.
Cea mai eficientă luptă împotriva acestor nenorociri este refugierea în tradiţiile româneşti, privind sănătatea mentală care începe de la igienizarea locuinţelor şi acareturilor, până la sănătatea fizică şi spirituală, puse într-un echilibru fundamental.
Lecturarea cărţii Elenei Toma m-a trimis într-o rugăciune şi gândesc – ba mai mult sunt sigur că şi autoarea tot dintr-un fluid liturgic coboară.
Florian Văideianu
Jurist
