« Tocmai în asta consistă puterea tragică a răului, că cel care-l comite găsește mii de motive pentru a-l scuza. » (Timpul,14 oct. 1879)
« Precum gospodarul, statul casei sale, își prășește porumbul de buruiene, astfel statul, gospodarul obștesc, cată să prășească buruienile rele dimprejurul plantelor roditoare.” (Timpul,29 nov.1879)
« Nimic nu e mai primejdios pentru conștiinţa unui popor decât priveliștea corupţiei și a nulităţii recompensate, decât ridicarea în sus a demeritului. » (Timpul, 9 apr. 1881)
« …pe cât educaţia unui popor se câștigă și se păstrează anevoie, tot atât de lesne se pierde și se compromite o asemenea moștenire când se dau de sus exemple de neorânduială, de nedreptate, de incoherenţă . » (Timpul, 26 mai 1882)
« …a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare . » (Timpul, 17 febr. 1880)
« …statele scad și mor sau prin demagogie sau prin despotism. » (Timpul, 26 aprilie 1881)
« State demagogice cari nu ţin seamă de ierarhia naturală a meritului și a muncii și cari, din contră, află mijloace de a privilegia înaintarea feneantismului și sterilităţii oamenilor vicleni și malonești, răsar și pier, fără înflorire, ca plantele criptogame. » (Timpul , 17 august 1882)
« Un sistem a cărui esenţă e spoliaţia îl face indiferent pe omul din popor pentru ţara și naţionalitatea lui ; purtând numai sarcini fără nici o compensaţie, un asemenea sistem face asupra lui efectul unei dominaţiuni mai odioase decât cea în adevăr străină. » (Timpul, 12 sept. 1882)
« …pentru mulţi oameni politici (…) venirea la putere nu e un mijloc pentru realizarea unui scop, ci scopul însuși, urmărit cu orice mijloace. » (Timpul, 26 oct. 1880)
« Orice stat e osândit la o retrogadare sigură, când încape pe mâna oamenilor care-și fac din politică o meserie de câștig, un mijloc de îmbogăţire ori de bun trai. » (Timpul, 10 sept. 1880)
« De-ar veni asupra noastră numai ceea ce-i scris prin fatalitate n-ar fi nimic ; am sta sau am cădea cu credinţa în suflet că din cenușa noastră va răsări viitorul. Dar nici asta nu ne e dat, căci fatalitatea e între noi înșine. » (Timpul, 8 august 1880)
« …nici un neam nu e condamnat a suprorta în veci un regim vitreg, corupt și mincinos, chiar dacă acel regim se exercitează de către fiii lui proprii. » (Timpul, 5 dec.1882)
Ca mai totdeuna, excepţia care confirmă regula nu l-a ocolit nici pe Eminescu. A avut și el câţiva sărmani detractori de-a lungul timpului. Din păcate, cea mai flagrantă manifestare anti-eminesciană a apărut după Revoluţia din decembrie 1989, într-un context demolator și denigrator mai larg. Si ea a apărut nu ca o reacţie individuală a unor teribiliști sau a unor infirmi în perceperea valorilor. Ea s-a constituit într-o adevărată campanie împotriva valorilor românești. Indivizi adesea împovăraţi de refulări și complexe ascunse, care au descoperit după Revoluţie că lașităţile și compromisurile , făcute altădată, pot fi neutralizate prin afișarea unor îndrăzneli spectaculoase, ori prin dezvăluirea fără reticenţe a propriilor idiosincrazii, vanităţi și ignoranţe, - în numele libertăţii pentru câștigarea căreia contribuţia lor este aproape nulă – s-au înarmat cu dinamită, cu târnăcoape și uneori cu utilaje mai rafinate pentru o bine calculată campanie de demolare a statuilor de spirit ale românilor.
De la perspectiva urinară asupra istoriei românești ori interpretarea « Mioriţei » și a « Legendei monastirii Argeșului » drept mituri ale unui popor având cultul asasinatului și până la bagatelizarea unor mari personalităţi ale culturii noastre precum Arghezi, Sadoveanu, G. Călinescu, M. Preda, M. Sorescu - și lista nu se încheie aici – acești pretinși “revoluţionari” , de fapt niște culturnici sui-generis, uniţi parcă sub deviza sibolistă Aprindeţi torţele , și-au imaginat că simbolul adânc al acestei sintagme nu este lumina cuminecătoare, ci flacăra care transform în scrum. Si s-au apucat de treabă… Iar apogeul, expresia sintetică și reprezentativă a acestui fenomen ne-a fost oferit de revista “Dilema” din 27 februaria-5 martie 1998, altfel o revistă de elevată ţinută și de autentică circumscriere la conotaţiile propuse de numele său°. Reacţiile la această concentrare de buldozeriști culturali au fost numeroase și de toate nivelurile. A fost exprimată și opinia că s-a dat o prea mare atenţie unei asemenea manifestări, mai curând marginale, raportabilă în esenţă la cunoscuta zicală « câinii latră caravana trece » . Eu cred însă că tendinţele de uzurpare a valorilor românești, concertate subtil și cu perfidie într-un anume scop, nu trebuie tratate cu detașarea și siguranţa de sine a celor care-și imaginează că adevărul, dreptatea și justiţia se impun de la sine. Mediatizată drept ţară a conducătorilor sanguinari,, - tip Dracula ori Ceaușescu – drept popor a cărui tipicitate e dată de copiii străzii, handicapaţii și bolnavii de sida ori de ţiganii care bagă spaima în Europa sub stindardul tricolorului românesc, percepută, - « graţie » politicienilor și administraţiilor post-revoluţionare – ca o societate neguvernabilă, imprevizibilă și neperformantă, România își păstrează încă unul din atuurile ei fundamentale : cultura. Dacă se reușește performanţa de a-i dărâma cariatidele, de a-i macula izvoarele și de a-i înstrăina fiii, atunci proiectul neantificării acestui popor încăpăţânat în perenitatea lui etnică, ar putea să devină realizabil.
Ei bine, unul dintre antidoturile supreme împotriva otrăvurilor anti-românești este tocmai MIHAI EMINESCU . Opera lui, în întregul ei necuprins, are valoarea de memento pentru gândirea setoasă de temeinicie, are tăria unei forţe iradiante pentru sufletul tânjind spre puritate și frumuseţe, are înţelesurile mustrării pentru nevredniciile vieţuirii fără ideal. Să-l apărăm apărându-ne pe noi, să-l cunoaștem ca să ne cunoaștem pe noi !
Alexandru MELIAN
