Eroi au fost, eroi sunt încă
- „Să trăieşti cinstit şi să mori frumos!” - Rânduri pentru Ion Al. Călinoiu
Într-o toamnă, nu de mult trecută
s-a desprins de plaiurile Dobriţei şi a plecat unde ţara îl chema să lupte în
îndepărtatele stepe ale Răsăritului, acolo în jurul amintirii căruia poposesc
astăzi gândurile noastre îndoliate, acele pentru care biserica noastră se roagă
astăzi, acela pe care îl înscriem astăzi în cartea de aur a jertfelor sfinte şi
în fruntea tuturor acestor jertfe pe care Dobriţa le aduce pe altarul Patriei,
eroul sublocotenent rezervă, Ion Al. Călinoiu.
Nu-i era această despărţire –
plecarea de altădată spre oraşul de unde să-şi adune lumina pentru meseria-i de
dascăl aşa cum se desparte în toate toamnele tinereţii şi copilăriei lui, ca să
vină de acolo cu sufletul înveşmântat în mai multă lumină şi cu mintea
îmbogăţită de aurul cuvântului scris, era plecare pe drum fără întoarcere
printre noi, era plecare în legendă.
Doi ani, cu sufletul înfrigurat de
nelinişte şi cu inima zdrobită l-a aşteptat mama lui să se reîntoarcă, doi ani,
zi de zi, a aşteptat ca Nică al ei să-i trimită un rând de scrisoare măcar, ca să-i
dea speranţa că el încă e în viaţă. Atâta a putut şti. În încercuirea şi
dezastrul de la Stalingrad a căzut prizonier şi încolo toate aşteptările
zadarnice.
De curând, cei care au avut norocul
supravieţuirii, mizeriei din prizonierat au adus ştirea dureroasă şi
sfâşietoare pentru mama lui şi pentru cei care i-au fost tovarăşi de viaţă, că
în marşul spre lagăr, sub biciuirile aspre ale Crivăţului, obosit, flămând şi
bolnav poate, el a căzut pe un drum necunoscut şi sufletul său şi-a luat drumul
spre lumile de dincolo…
Şi nu ştiu cum dar, dacă în faţa morţii altora
gândul poate găsi împăcare şi alinare, ca în faţa oricărei hotărâri implacabile
a destinului; căderea lui, moartea şi trecerea spre cele veşnice îmi
înduioşează geana la lacrimi şi îmi tremură buza în rostirea cuvântului pentru
el. Duioasă cădere: undeva departe, departe de ţărâna mormintelor moşilor şi
strămoşilor săi şi al scumpului său tată, lângă care odihna şi somnul i-ar fi
putut fi liniştit, fără cruce, fără mormânt cu flori, în mână fără banul cu
care să-şi plătească drumuirea veşnică prin vămile văzduhului; pe piept fără
lumânarea cu care să-şi deschidă prin întunericul veşnic al mormântului,
neplâns şi nebocit de nimeni…
Şi cât de grea, de amară şi
apăsătoare nu-i va fi fost, lui, fulgerarea din urmă a gândurilor pe care n-a
avut cui s-o împărtăşească şi ce cumplit zbuciumul dintre tâmple când în
licărirea din urmă a privirii a îmbrăţişat icoana celor dragi pe care i-a lăsat
departe în grea aşteptare atunci când a plecat şi spre care, în acea clipă,
ştia că nu se mai întoarce; ştia bine că icoana aceasta şi a plaiurilor care
i-au alinat copilăria s-au topit în cristalul unor lacrimi îngheţate…
Ce tragic sfârşit; ce sfâşietoare
icoană a acestei morţi.
Dar, uite, astăzi, mama lui
sfâşiată de durere a pregătit şi a adus în faţa altarului unde el a învăţat să
se închine şi unde predica zilelor de sărbătoare i-a spus ce e iubirea vie de ţară
cele necesare sufletului lui pentru drumul veşniciei.
Şi noi cei care l-am cunoscut, l-am
iubit şi l-am întovărăşit pe potecile scurtei lui vieţi pământeşti, am venit să
aşezăm lângă lacrimile nesfârşite ale mamei lui, lacrima curată a durerii
noastre…
Şi îmi e dat mie, care i-am fost
tovarăş de viaţă de la jocul din ţărâna drumului până în mersul luptei pentru
ţară, să fiu părtaşul simbolicei înmormântări…Să plâng lângă mama lui cu
lacrimi tot atât de amare pierderea lui, căci dacă ea a pierdut un fiu, eu am
pierdut un frate, un frate tot atât de scump mie, ca fraţii de sânge.
Aş vrea ca în clipa aceasta să pun
stăvilar lacrimii, capăt suspinului, să-mi birui durerea şi deşi
mi-e nespus de
greu să fac aceasta, să adun de pe poteci de trecut uitat frânturi din
luminoasa lui viaţă şi cuvântului meu să-i dau aripi pentru a rosti, în loc de
jalnică prohodie, un imn de slavă vieţii lui, pentru că scoţând-o în evidenţă,
să rămână pentru eternitate lumină vie şi veşnică din care să se poată adăpa ca
la un izvor curat şi sfânt şiruri întregi din generaţiile acestui sat.
 |
| Tanc românesc R-35 |
Şi nu mi-ar fi de ajuns ceasuri
întregi să deapăn aici povestea vieţii lui, cinstit şi curat trăită, şi frumos
sfinţită.
Îl văd copil zglobiu prin prăfăria
drumului ori prin livezile înflorite ale câmpului cu vitele la păscut. Vânjos
şi plin de sănătate, cu ochii senini şi rupţi parcă din albastru imaculat al
semnului ceresc, plini de taine şi adâncuri neînţelese, aleargă după un fluture
primăvăratec, mângâie o floare, ori numără stolurile berzelor întoarse şi le
strigă în cântec vesel „bine aţi venit”; adoarme printre flori lângă un miel,
aproape de nesfârşita-i blândeţe ca-n poveştile dulci şi dragi copilăriei.
Adună în trupu-i fraged şi plin de sănătate toată sănătatea plaiului drag şi în
suflet strânge ca într-un potir toată frumuseţea locului, ca mai târziu pe
căile pe care-l va purta viaţa el s-o zugrăvească în culori deosebite şi
aproape neînţeles, sublim!...
Îl văd alături pe nume în banca
şcolii primare, începând a descifra tainele de început ale cărţii. Mintea lui
vioaie prinde repede cheia pentru dezlegarea acestor taine; răspunsul lui
întotdeauna bun, purtarea lui mereu corectă, fac din el noua mândrie a
dascălilor lui. Şi într-o toamnă când cârdurile păsărilor călătoare se înşirau
în văzduh pe drumuri către ţări mai calde; când ruginiul frunzelor zugrăvea pe
vârful codrilor tablourile unui sfârşit de verdeaţă, mi-aduc aminte ca acum şi
vai aievea – cum ne-am grămădit fiecare în traistă câteva cărţi şi caiete,
ne-am despărţit de văi şi lunci şi desculţi am plecat pe un drum de viaţă nouă,
pe drumul târgului pentru croirea altei vieţi. Nu l-a înfiorat atunci
necunoscutul ce sta pe calea aceasta, nici greul ce-l întâmpina. Stăpân şi rege
pe faptele de care dispunea el văd cum a păşit hotărât la drum. Nu-i stăruia pe
gând decât tristeţea despărţirii de locurile care-i mângâiaseră copilăria.
Şi nu ceata copiilor veniţi pentru
cucerirea altei vieţi el n-a avut ca alţii, sprijin de la puternicii zilei; era
singur, numai cu propriile-i forţe. Şi a cucerit ce era mai bun pentru că
mintea lui era ageră.
Îl văd pe banca şcolii normale.
Mereu buchisind, mereu aruncând din nemărginita împărăţie a cărţii picuri de
simţire caldă, de visare dulce, de cuget, de îndemn la viaţă nouă pentru ca să
ai să întinzi mai târziu ca dascăl, ca pe o pâine caldă sufletelor copiilor
dornici de lumină din satul în care restul vieţii îl va hărăzi să lucreze.
În atâţia ani el n-a avut cărţi şi
totuşi a trecut clasele printre cei dintâi. În banca întâi, ca să fie mai
aproape de glasul profesorului asculta şi sorbea cu nesaţ cuvântul lui şi n-a
avut cărţi şi nici n-a îndrăznit să ceară prea mult tatălui său, pentru că ştia
că acesta cu braţele câştiga puţinul pentru învăţătura lui.
Şi-mi aduc aminte cum bietul
tată-său, cu mâinile crăpate de muncă, cu faţa zbârcită de vânturi şi vreme
rea, cu spatele îndoit şi aplecat pe coarnele plugului şi sapă, călca sfios pe
culoarele şcolii normale căutându-l. Şi de fiecare dată Nică, după ce tatăl ne
părăsea, îmi spunea: „Mi se pare că bietul tata se istoveşte muncind pentru
mine”. Nu-i cerea niciodată decât banul taxei, al caietului, al tocului şi al
creionului. Alţii risipeau fără noimă pentru altceva. Atâta aş dori în viaţa
mea, îmi zicea el înduioşat – să pot să-i fiu şi eu sprijin bătrâneţilor lui.
Şi an de an, mereu printre cei mai buni, apreciat mai mult de profesori, urca
trepte de înălţare până când soseşte încercarea din urmă, examenul de
capacitate.Nu tresare de teamă nici de data asta. Şi n-avea pentru ce. La
încercarea de la Craiova pentru obţinerea diplomei reuşeşte să o ia printre cei
dintâi. Truda lui şi jertfa părinţilor lui fuseseră răsplătită.
Îmbracă, apoi, haina ostăşească,
apoi ca elev al şcolii militare din Ploieşti. Şi-aci eram tot alături. Aceeaşi
râvnă dovedeşte, aceeaşi ascultare şi supunere, absolvind-o cu succes şi
obţinând tresa de sublocotenent de rezervă. De acuma „la dăscălie” a strigat el
în toamna lui 1938. Îmi pare rău că bietul tată s-a stins. L-a măcinat războiul
trecut îmi spunea mereu: jurasem să le
fiu sprijin bătrâneţilor.
Îi cădea astfel pe umeri sarcina de
a ajuta pe mama lui îmbătrânită.
Întră în învăţământ. La început la
Andreeşti, (Gorj) unde împarte cu generozitate din bogăţia nemărginită a
sufletului său. N-are parte însă de liniştea necesară.
Zările Europei se întunecă. Măcelul
Diavolului începe.
Zeul războiului cerea setos o nouă
jertfă de sânge.
De atunci şi până în toamna lui
1942 va împărţi zilele între catedră şi pluton, pentru că din această toamnă să
nu se mai întoarcă niciodată, nici lângă pragul copilăriei lui, nici la clasa
pe care a cinstit-o cu demnitate rară ca dascăl tânăr, plin de elan întemeiat
pe o pregătire solidă, pentru ca plecarea de atunci să-i fie drum fără
întoarcere spre zările de dincolo, rămânând pentru amintirea noastră în
ipostaza din urmă: ostaş al ţării.
Îmi amintesc cum într-un sat de
lângă Rostov, la Nikolaevka, în ziua de Vinerea Mare m-a regăsit, venind din
ţară.
În căsuţa unui moldovean, aproape o
noapte întreagă am depănat gânduri şi amintiri. Câteva luni ne ţinuse soarta
deoparte. Reconstituiam atunci şi adunam din trecut fărâme de viaţă uitată.
Revedeam peisajele Dobriţei transfigurat de imensele depărtări. Şi în ce timp
ce la obloanele ferestrei Crivăţul rece ne striga pe accente de un sinistru
înspăimântător cântecul lui de pustiu înfioară gândurile. Înflorea o întreagă
primăvară a unor amintiri frumoase. E ultima mea întâlnire de lungă durată;
ultimele gânduri şi nădejdi ţesute împreună. Le port pe toate în gând şi mi-au
rămas adânc sădite în inimă.
Îl văd parcă pe laviţa scundă,
rămânând clipe întregi cu gândurile şi privirea în gol. Şi într-un târziu,
agentul care bate la fereastră cu un ordin urgent de deplasare spre stepa
Calmucă, ne trezeşte din vis la cruda realitate. „Plecăm”, am rostit amândoi.
Şi el cu o duioşie în vorbă,
duioşie amară aproape, îmi spune: „Cum ştie care din noi s-o mai întoarce să
lege firul acestei vieţi care, oricât de tristă ar fi fost, închide-n ea atâta
frumuseţe încât mi-e nespus de drag s-o rechem în amintire.”
Vorbele lui şi-au curmat şirul şi
tăcerea ne-a cuprins câteva clipe.
El a reluat vorba, de data asta mai
rar, cu accente care destăinuiau presimţiri triste.
„Cine ştie dacă ai mei vor mai avea
noroc de acum înainte de sprijinul meu? Cine ştie?”
Şi-i văd parcă ochii lucind de roua
unei nemângâiate înduioşări.
Şi din adâncurile sufletului lui
izbucniră în lumină cuvintele cu care singur îşi adormea esenţa trăirii lui
pământeşti.
În definitiv, zicea el, cred că nu
poate trece în uitare o viaţă a cărei trăire a fost desfăşurată sub semnul
devizei „Să trăieşti cinstit şi să mori frumos”.
 |
| Santinelă la Don |
„Să trăieşti cinstit şi să mori
frumos”.
Şi într-adevăr el şi-a trăit viaţa
aşa cum a cugetat: cinstit şi şi-a încheiat-o frumos, prin jertfirea pe Altarul
Patriei.
Şi imnul de slavă pe care
neputinciosul meu gând încearcă să-l înfiripeze astăzi aşa începe: „Să trăieşti
cinstit” şi finalul lui nu poate fi decât: „Să mori frumos”. Altul nu poate fi
pentru că el însuşi l-a lăsat prin viaţa lui atât de repede sfârşită. Să
trăieşti cinstit, i-a fost porunca vieţii lui. Da, cinstită i–a fost şi ce
cinste poate fi mai mare decât aceea ca tu, copil de ţăran, cu mâinile crăpate
de osteneala pe coarnele plugului, ori pe coada sapei, să te ridici prin acea
încăpăţânată voinţă pe culmi de lumină.
Ce cinste mai mare poate fi pentru
viaţa cuiva decât munca fără preget depusă pe băncile şcolii ca să devină
mândria dascălilor săi, ce cinste poate întrece pe aceea de a-ţi iubi cu patimă
locul natal şi care poate depăşi pe aceea a unei vieţi modeste, tăcute, lipsită
de emfază, aşa cum a fost toată viaţa lui şi ce cinste poate da cuiva care ştie
să nutrească preţuirea dusă până la adevărata lui frăţie. Ce cinste poate fi
mai mare ca aceea ce poţi s-o dai unui dascăl tânăr plin de însufleţire şi
avânt. Şi ce cunună poţi aşeza la capătul unui sfârşit de viaţă decât o moarte
frumoasă ...
Tragică, dar frumoasă i-a fost
moartea… Frumoasă pentru că ea s-a săvârşit pentru Ţara pe care el a iubit-o cu
patimă mistuitoare. Frumoasă, căci l-a trecut în rândul eroilor. Erou, erou, în
toată puterea cuvântului. Nu suntem astăzi lângă amintirea unui mort de rând,
ci lângă amintirea unui erou.
Şi dacă astăzi se vântură ideea că războiul
nostru în Răsărit a fost fără sens, eu îndrăznesc să spun sus şi să rostesc
tare: Moartea celor căzuţi acolo, nu e fără sens pentru noi şi nu trebuie să
fie.
Nu, pentru că cei care au căzut
acolo au ascultat glasul conducătorilor ţării aşa cum au învăţat ei şi cum au
crezut că cei de sus sunt îndeajuns cunoscători ai hrisoavelor ţării şi că
acolo-i cheamă Patria şi îi mână poruncile strămoşilor. Ei au crezut că glasul
Ţării şi al Pământului, al Legii Divine şi al Dreptăţii vorbeşte prin porunca celor
de sus, şi de aceea au mers şi au luptat.
Ei au învăţat ca atunci când Ţara
te cheamă să nu murmuri şi nici să nu şovăi şi de aceea n-a schiţat gesturi de
protest pentru o luptă care astăzi e fără sens.
Eroismul lor e recunoscut astăzi
chiar de aceia cu care ne-am bătut.
Spun aceasta ca nu cumva cineva să
creadă că n-are dreptul a fi numit Erou cel care-i pomenit astăzi. De aceea
accentuez. El e un Erou căci moartea lui e jertfă pentru Ţară.
Ştiu însă că jertfa e durere imensă
pentru mama lui şi e mare pentru noi toţi.
Aş vrea să-i întind cuvânt de
mângâiere mamei lui, să-i spun să-şi şteargă lacrima, să-şi biruie durerea şi
să-şi ridice fruntea de sub greul deznădejdii.
Topeşte-ţi toată această sfârşire
în mândria de a fi adormit şi crescut cea mai mare jertfă pe care satul nostru
a dat-o pe Altarul Patriei. Ştiu că lipsită-i de acum de sprijinul lui; că-l
aştepta să se reîntoarcă la fel ca altădată de la învăţătură şi el nu va mai
veni niciodată.
Da, el nu se mai întoarce ca să le
fie bucuria sărbătorilor de altădată.
T-or aştepta copiii din Chelinţa
Sălajului să te reîntorci aşa cum le-ai promis la despărţire. Te-om aştepta
toţi să ne înseninezi cu zâmbetul tău blând şi tu vei dormi mereu în pustiul
stepei în care ţi-a fost hărăzit sfârşitul. Fii mândră mamă, că fiul tău a fost
ales între aleşi să-şi aşeze trupul şi sufletul la temelia recunoaşterii
româneşti.
Fii mândră că în cartea de aur a
jertfei pe care Dobriţa a dat-o atâta de bogat pe altarul dreptăţii neamului,
numele lui stă scris în calea uitării. Uită lipsa sprijinului lui, căci el stă
stâlp şi reazim României Veşnice.
 |
| Mitraliere capturate de la trupele sovietice |
În clipa aceasta, în care gândul
meu stăruie lângă sfânta ta amintire eu îţi spun:
Dormi scump tovarăş, dormi liniştit
în pustietatea fără sfârşit a stepei, dormi liniştit, căci dacă mormântul tău
n-a avut cruce, noi îţi vom ridica în numele nostru troiţă veşnicei amintiri şi
cu preţul jertfei noi îţi vom plăti vămile văzduhului pe drumul tău pe veci.
Nu-ţi vom boci moartea, ci nume de
slavă vom murmura la capătul amintirii tale.
Din lumea ta, din Cerul Patriei în
care te-ai ridicat, să vii în fruntea cetei de duhuri a celor mai buni fii şi
să veghezi la împlinirea destinelor Neamului pe care l-ai iubit cu patimă
mistuitoare. Şi în clipele de apăsătoare durere pentru mama ta trimite îngerii
Cerului, a-i mângâia fruntea înţelegând sublima jertfă a ta. Şi dacă gândul
nostru al celor care străjuim amintirea ta este astăzi monument şi nu poate să
împletească jurământul pe care jertfa ta ni-l cere, îl vom culege de pe aripile
vântului de stepă pe care voi cei căzuţi acolo departe ni-l veţi trimite ca o
stăruitoare poruncă. Şi-l vom împlini.
Căci să se ştie: nici focul, nici
potop de apă, nici vifor, nici furtună nu ne pot opri răscumpărarea sfintelor
voastre jertfe cu care n-am plătit cuceriri, ci dreptatea noastră pentru
veacuri întregi de istorie viitoare.
De aceea încă o dată îţi zic
prieten bun şi drag: „Dormi liniştit căci urma-ţi va fi cunoscută pe unde te-a
purtat destinul”.
Prof. Grigore Pupăză
Vizitaţi muzeul Arcani, fondat de Grigore Pupăză
Vedeţi
Imagini din muzeu
