Nicu Tomoniu - Fraţii de sânge din Muntenegru!
SUFLETUL
SFÂNTULUI NICODIM DE LA TISMANA ŞI AL VLAHILOR, dăinuie peste CRNA GORA
(Muntenegru)
Comentariul lui Dragutin pe
site-ul
Numai într-o țară de
credință,
umanitate și eroism se poate întâmpla că sute de oameni n-au stat să
nu facă nimic şi au venit în mod voluntar, punându-şi viața în
pericol, pentru a ajuta echipa formată din zece oameni din serviciile de
urgenţă, suprasolicitaţi în a scoate oamenii vătămaţi din groapa canionului râului Moracea. În
Occident, se spune că este imposibil de a extrage manual victimele decât cu
elicopterele cu cablu dar un astfel de proces ar dura mult mai mult iar un
elicopter poate funcționa doar într-un spațiu limitat. Adâncimea canionului este
la limita de posibilitate.
„Fraţii de sânge din
Muntenegru” nu este nici pe departe o sintagmă
de presă ci reprezintă expresia unui
adânc fenomen de tip transcedental. O atitudine intrată treptat şi în timp
îndelungat în subconştientul neamurilor noastre din Balcani care timp de secole
au luptat pentru păstrarea identităţii lor, opunându-se marilor imperii hrăpăreţe
care le-au râvnit avuţia.
In ciuda istoriei care se
scrie precum bate vântul stăpânilor, Cuviosul Nicodim de la Tismana n-a fost
niciodată declarat în ochii erudiţilor şi în sufletul popoarelor balcanice altfel
decât de neam valah, de prin părţile Prilepului. În biografia[1] pe
care i-am scris-o, incluzând şi pe a egumenului Mânăstirii Tismana, Ştefan
Ieromonahul, cercetarea multidisciplinară e categorică: nu e vorba de Prilepul
Macedoniei ci de acel Prilep din Metohia aflat la 5 km de vestita a biserică a lui Ştefan Duşan, întregitorul
sârbilor şi la 12 km de Patriarhia din Pec de sub poalele muntelui Crna Gora –
Muntele Negru.
Cei ce se vor numi mai
târziu valahi, bosniaci, muntenegreni, macedoneni sau sârbi, au în sângele lor
lupta pentru identitate naţională. Pe actualul teritoriu muntenegrean, încă din
sec. X au existat formaţiuni prestatale şi principate: Rascia, Doclea / Zeta,
Zachlumia, Travunia, unele înglobate apoi în Principatul Diocleei iar mai
târziu în Țaratul Sârb. La câteva
decenii după Marea Schismă, către 1090, Valahia, Bosnia, Hum şi Raska erau
identităţi prestatale bine definite la graniţa Imperiului Bizantin iar
muntenegrenii au şi astăzi conştiinţa acelui fapt, aşa cum o aveam şi noi înfiinţând
la aceea vreme primele banate, voievodate sau cnezate. La venirea migratorilor,
apoi a otomanilor, ei luptară vitejeşte aşa cum o făceau şi valahii contra
ungurilor, năvălirii tătarilor sau a hoardelor cumane ce soseau vara cu
cirezile lor de vite şi oi, din stepele Donului şi ale Volgăi.
Monoteişti din vremea lui
Burebista, trecuţi apoi spontan la creştinism, mai târziu, muntenegrenii,
sârbii, bulgarii ne urmară la creştinism şi ortodoxie iar Nicodim prilepeanul ridicând
la Bizanţ blestemul contra poporului sârb îşi uni forţele împreună cu patriarhul
Eftimie din Târnovo pentru da balcanilor liniştea spirituală, credinţa în
Dumnezeu de care aveau atâta nevoie popoarele dintr-o regiune plină de
conflicte sângeroase.
Muntenegrenii ştiu bine
asta! Şi dacă îşi pierdură vremelnic, în anul 1186, teritoriul în favoarea sârbilor,
iată că Metohia - locul naşterii lui Nicodim - tot departe de ei rămase şi după
tragica luptă de la Câmpia Mierlei (1389) în confruntarea cu otomanii.
În secolele următoare, Muntenegrului, aidoma Ţării Româneşti, i s-au
atribuit mereu forme particulare de autonomie în interiorul Imperiului Otoman datorită
multiplelor războaie turco-muntenegrene, care au culminat cu independenţa
acestei regiuni în anul 1878. Cât de apropiată ne este istoria! După
independenţă, amândouă ţările deveniră regat şi îşi recuperară vechile
teritorii. Muntenegrenii au recuperat Metohia, românii provinciile lor istorice apoi
amândouă regate fură nevoite să ducă viaţă comunistă. Noi, până în 1989, ei până la dizolvarea RSFI,
în 1992.
 |
| Români striviţi de o stâncă prăvălită |
TRAGICUL
ACCIDENT DE LA CANIONUL MORACE
Prim-ministrul
muntenegrean Milo Djukanovic și
ministrul de interne Ivica Dacic au oferit, încă din primele momente, tot
sprijinul necesar pentru a reduce consecinţele accidentului grav care s-a
produs la podul numit Grlo - „Gâtul”, aflat la o bifurcaţie spre Manastirea
Moraca.
Milo Djukanovic pleacă imediat,
însoţit de ministrul Sănătății
Rasko Konjević, Miodrag Radunovic şi ambasadorul român Mihai Florică, spre Centrul
Clinic de la Podgorica. Vizitează saloanele cu răniți grav, scoşi din malul canionului de muntenegreni.
 |
| Un alt pod peste Canionul Moracea |
O femeie rămasă
neidentificată şi patru alpinişti dirijau cu o energie ieşită din comun
operaţiunea echipei salvatoare alcătuită ad-hoc, din două şiruri de
muntenegreni care au sărit fără şovăială în ajutor. Tărgile rulau cu turiştii
vătămaţi ca pe bandă rulantă. Cei de sub o stâncă de peste 50 tone nu mai
puteau fi salvaţi. Conducătorul grupului de alpinişti, medic de meserie,
stabilea priorităţile la urcarea răniţilor pe pod unde aşteptau ambulanţele. La
spital era mobilizat întregul personal medical şi toate resursele tehnice
existente în dotare.
Muntenegrenii donează
sânge pentru salvarea românilor. Nu e timp de gândire ci de acţiune spontană. Ce
resorturi lăuntrice îi mâna pe aceşti oameni decât o predispoziţie acumulată
de-a lungul secolelor?
„- Nici nu ai timp să te
gândeşti, îşi aminteşte unul din alpinişti, nu ai timp de emoţii, trebuie doar să-ţi faci
treaba. E doar instinct. Te duci acolo şi găseşti soluţii să ajuţi oamenii.”
 |
| Cei patru alpinişti salvatori |
„- Din fericire, aveam
echipamentul de căţărat cu noi, frânghii şi am făcut ce am putut. Toţi oamenii
care s-au oprit la locul accidentului au coborât în râpă şi am transportat
răniţii din mână în mână.”, spune
medicul, alpinist amator. „- Erau în şoc, adaugă un coleg, trecuseră 15 minute
de la accident. Erau plini de sânge, răniţi grav, unii erau morţi.”
„ - Îmi amintesc, zice
altul, că o persoană era foarte rănită şi nu puteam să fac nimic pentru ea. Am
încercat să chem doctorul să o ajute dar acesta se ocupa deja de alţi oameni.
Mi-a spus să vorbesc cu ea, să o calmez dar era foarte dificil, nu înţelegea
limba, nu vorbea engleză. La un moment dat, a venit şi un medic şi mi-a spus că
pot să o pun pe frânghie. Era rănită grav la un umăr şi nu puteam nici măcar să
o ating. Am luat-o de picioare, doctorul a luat-o de mâini. Încerca să-mi spună
ceva, poate îmi cerea ajutorul. Nici nu ştiam ce să-i fac pentru că eram
speriat să nu îi fac mai mult rău. Trebuia să aştept doctorul ca să îmi spună
ce să fac şi apoi să reacţionez.”
„- Îmi amintesc multe
feţe şi mulţi oameni care cereau ajutor”, spune medicul pentru a arăta cât de
copleşit era de situaţie.
„- Era o femeie cu părul
blond care mi-a spus că s-a lovit la spate şi i-am spus să fie răbdătoare şi că
totul va fi bine. Mi-a dat mâna, am stat împreună câteva minute până doctorul a
ajutat altă persoană mai grav rănită. Şi apoi au reuşit să o transporte şi acel
moment m-a emoţionat tare.”
Oamenii aceştia
reprezintă exact tipul de muntean al spaţiului balcanic, acel muntean trecut
prin nenumărate primejdii de-a lungul secolelor umplute de sânge pentru a-şi
apăra glia şi a-şi ajuta semenii. Muntenegrenii şi sârbii, aidoma valahilor
sunt exact ceea ce spune Dragutin în comentariul său: „Numai într-o țară de credinţă, umanitate şi eroism se poate
întâmpla că sute de oameni vin în mod voluntar, punând-şi viața în pericol, pentru a ajuta alţi oameni aflaţi în primejdie.”
La numai câteva ore de
mers cu barca, dincolo de Marea Adriatică, un român salva a doua zi de la
accident o familie de italieni al căror apartament era în flăcări.
Gesturi ale unor reprezentanţi
aleatorii ale unor popoare din Europa de răsărit, popoare creştine, tăcute şi
tainice, care au cunoscut cele mai mari opresiuni şi nedreptăţi de-a lungul
istoriei lor zbuciumate. Criza economică actuală provocată de conducători
necreştini, guralivi şi sfidători pe faţă, ridică astăzi flăcări spontane în
Franţa, Grecia, România, Bulgaria iar în alte locuri focul mocneşte.
 |
| Muntenegrean aducând flori a doua zi |
Din nefericire, pe când
oamenii cu gând curat se unesc, „aleşii poporului” (ştim noi cum!) se înjură
politic şi scuipă în jur otravă făcându-se de râs. Ei au ieşit de mult din
rândul popoarelor lor pentru că ajunşi la putere şi-au pierdut, orice urmă de
luciditate. Sunt tot mai urâţi de popor în ţările lor, prin orice gest nesăbuit
pe care-l fac şi prin oricare împrejurare unde nu se abţin să facă pe deştepţii.
Cu ochii bulbucaţi beţivii politici ori aruncă în fugă trei cuvinte când ar fi
cazul să laude, ori aruncă suliţe otrăvite contra celor care reuşesc să râmână
normali când fac lucruri normale.
Aceasta mi s-a părut a fi
atmosfera pe care au poluat-o unele „personaje” malefice în aceste zile
fierbinţi de mare creştinătate, umanitate şi eroism.
Zic „mi s-a părut” pentru
că i-aş da, eventual, circumstanţe atenuante preşedintelui Băsescu care a
mulţumit cu jumătate de gură autorităţilor muntenegrene pentru efortul făcut.
 |
| Flori la locul prăvălirii autocarului de pe pod |
L-aş ierta, fiind probabil mai reţinut de frica gândului că l-ar certa Noua
Inaltă Poartă de la Bruxelles, el fiind deja oaia neagră a Europei care nu vrea
să recunoască independenţa Kosovo. Să-i fi spus cineva că acolo era vechea
Metohie a Muntenegrului, leagănul dinastiei Duşan şi locul marii bătălii cu
turcii unde Murad muri de spadă sârbească iar prinţul Lazăr al sârbilor (văr cu
Cuviosul Nicodim de la Tismana) răpus de buzdugan turcesc? O şti cumva că primul
ministru muntenegrean este căsătorit cu românca Lidia Cuc?
După cum cântă
căţelandrii săi de la televiziunea B1, pentru a diminua rolul operaţiunii guvernamentale
bine reuşite de repatriere a răniţilor, mă îndoiesc că e altceva la mijloc decât
mojicie faţă de prietenii muntenegreni.
Dar mojicia sa n-ar fi o catastrofă,
după cum nici noutate nu e. Mă cutremură însă gândul că marinarul s-a reţinut a
face vâlvă prin protocolarele sale mulţumiri, ca un fel de preambul la
recunoaşterea independenţei regiunii Kosovo! Doamne fereşte-ne de încă o
catastrofă!
Nicolae N.
Tomoniu, Tismana, 26 iunie 2013, zi de doliu pentru victimele de la podul „Gât”,
de peste canionul Moracea, Muntenegru.
Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei decedaţi!
Fie-le ţărâna uşoară!
