 |
| Aeronavă Boeing 747 pregătită de aterizare |
Aforism:
„Canada, o ţară păduroasă și placidă!”
Călător în altă lume
(Spicuiri importante pentru acele vremuri)
27 noiembrie 1996
Aeroportul Pearson
Într-o altă lume m-am trezit, după ce, însoțit de o simpatică doamnă de origine română, imigrantă și angajată a Companiei de transport aerian KLM., am fost condus până la poarta de ieșire din incinta aeroportului Pearson. Ceasul meu Doxa, cu remontoar îmi indica ora 2.50 AM, ora României, iar ceasurile din aeroport arătau ora 7.50 PM (afișare nord americană), adică începutul serii. După ceasul biologic și cel de la mână, trecusem în ziua următoare. Ajuns în Toronto, ziua de 24 noiembrie 1996 mi se prelungise cu șapte ore.
*
…După o noapte grea și agitată, obositoare, de nesomn dinaintea plecării de acasă, mai adunasem peste 24 de ore de veghe. Eram după un zbor de la București la Amsterdam și o așteptare de peste cinci ore în Amsterdam între cursele aeriene, pentru îmbarcare spre Toronto.
La ora stabilită decolasem din Amsterdam și cum era firesc, pe un culoar aerian bine stabilit între Scoția și Groenlanda, traversasem Atlanticul la înălțimea medie de 9.500 m. Călătorisem peste nouă ore cu aeronava Boing 747- 300 – MISSURI și, de-acum, mă aflam în altă lume - America de Nord.
Ce senzație formidabilă m-a cuprins pe timpul zborului, când, privind prin hublou, am văzut că afară nu se mai înnoptează!... În România, soarele asfințise încă de la ora 16.40, iar acum parcă ne prinsesem de el, de soare, și zburam, zburam, numai pe lumină. Pe multele monitoare atârnate de plafonul aeronavei, când nu se transmiteau filme și muzică, se indicau: punctul de dirijare, altitudinea și viteza de zbor a aeronavei, temperatura exterioară, ora din orașul de decolare Amsterdam, și cea de sosire în Toronto. Când ceasul de la mână îmi indica orele 22.00 și începusem să picotesc – că în România era ora mea de culcare – privind-o prin hublou apa oceanului văzută în crepusculul limpede al unei zile de toamnă târzie, părea spoită cu jăratic. Din când în când, zăream plutind pe valuri și câte un vapor a cărui direcție de deplasare o intuiam fără greșală; pupa vasului totdeauna este marcată de apa spumantă și vălurită sute de metri în spatele ei.
La destinație am aterizat cu o întârziere de aproximativ 30 de minute față de ora stabilită.
Urmare a aglomerării mai multor avioane deasupra imensului aeroport, Turnul de dirijare și control respectă regula și acorda viza de aterizare în ordinea sosirii. Stăteam la coadă pentru aterizare ca în România la tacâmuri și adidași.
La înălțimea joasă de survolare - 3500–4000 m. - când, nerăbdător așteptam aterizarea, colosul nostru cu peste 500 călători la bord - s-a tot rotit deasupra orașului Toronto, dându-mi posibilitatea pentru prima oară să admir de sus, emoționat, panorama nocturnă și limpede a imensei metropole nord-americane. Cerul fiind senin și cu lună plină, totul se vedea perfect. Iluminat, pe toată înălțimea lui de o salbă de lămpi electrice sclipitoare, colorate albăstrui, turnul de televiziune C.N. TOWER (550 m) cât și zecile de blocuri, zgârie-nori din Down Town ce nu-și sting niciodată luminile noaptea, păreau magnifice.
 |
| Toronto (Down Town) văzut noaptea |
Când aeronava a atins pista, moment așteptat cu emoție a creat un șoc - resimțit de mine - destul de puternic, produs de vibrațiile și zgomotul transmise de cele nouă perechi de roți ale trenului de aterizare la luarea contactului cu pământul, sutele de călători au început să aplaude, și eu novicele, surprins de gestul neașteptat, automat m-am conformat. L-am asemuit cu momentul final al terminării unui spectacol plăcut de teatru. Acum, era gestul de mulțumire și al recunoștinței pasagerilor adresat întregului echipaj merituos care ne-a adus în condiții perfecte până la destinație. Stewardesele, care în timpul anunțării ajungerii la destinație și aeronava a redus viteza turbinelor în vederea aterizării, pentru aplicarea măsurilor de siguranță impuse, ne controlaseră fixarea centurilor, îndreptarea spătarelor de la scaune și ne-au supravegheat tot timpul, urmărind cu multă atenție comportamentul sutelor de călători, într-o liniște apăsătoare în care se auzea clar doar zumzăitul monoton al celor patru imense turbine. Erau gătite în ținuta de gală și de la locul lor, ne zâmbeau cu deosebită condescendență. În ciuda efortului depus timp de peste zece ore de zbor, de activitate continuă pentru și printre pasagerii real pretențioși, pe fețele lor nu se observa nicio urmă de oboseală. Tinerețea, ținuta și machiajul împrospătat le făceau și mai frumoase, iar eu, datorită influenței presiunii atmosferice crescute asupra organismului, eram deranjat fiindcă în urechi simțeam zgomote, puternice pocnituri ale timpanelor ce-mi dădeau mâncărimi sâcâitoare.
Debarcarea s-a făcut anevoios, dar având locul aproape de ieșire - mai în față, rândul 25, primul de la geam la clasa turist - n-am zăbovit prea mult.
*
În periplu meu canadian am aplaudat de 32 de ori asemenea evenimente, de fiecare dată fericit că totul s-a sfârșit cu bine.
Rularea pe pistă durează mai mult, parcă anume cu viteză mică fiindcă se urmărește acomodarea organismului cu presiunea de la sol. Când se oprește, unde mai staționează câteva minute este preluat de un „dirijor”cu două stegulețe în mâini și condus exact la tunelul de debarcare. În acest timp zecile de cărucioare cu remorci pe care se încarcă coletele din cala avionului se îndreaptă grăbite spre locul stabilit.
Coborârea se face pe ușa din față unde se atașează și se prinde temeinic tunelul burduf, de preluarea călătorilor. Mai întâi ies cei de la clasa business, că de!... ei sunt în față și la propriu și la figurat și sunt în număr mult mai mic (maximum 80 călători). La clasa turist a acestui avion, sunt zece șiruri de scaune, având disponibile peste 480 ce sunt despărțite de-a lungul de două culoare, (câte trei rânduri pe dreapta și pe stânga și patru la mijloc).
Printre călători, bărbați și femei de toate națiile, era și un număr mare de copii - câțiva chiar sugari - care, acum treziți din somn, plângeau la unison creând un vacarm de maternitate înaintea orei de lactație. Am fost surprins și de faptul că, pentru prima dată am văzut pe viu, bărbați în ținute exotice - proveniți din extremul-orient - care aveau capul acoperit cu turbane în culori diferite: albe, negre și violete sub care își ascundeau claia de păr negru ca pana corbului, niciodată tuns.
La ieșire din aeronavă, câteva stewardese dintre cele tinere și mai chipeșe, îmbrăcate impecabil în uniforma companiei aeriene, ne așteptau aliniate pentru a ne acorda salutul de „la revedere”. Cine știe! …poate ne și supravegheau intențiile? Ne primiseră în avion și ne învățaseră cum să ne comportăm și să acționăm, Doamne ferește!... în caz de primejdie: ne arătaseră modul de ajustare și prinderea centurilor de siguranță, locul ușilor de evacuare și folosirea toboganelor de coborâre, îmbrăcarea vestelor de salvare și, de ce nu! …modul de folosirea pungilor de colectarea vomei. În timpul zborului de peste nouă ore ne serviseră mâncarea pentru două mese, între ele ne îmbiaseră cu dulciuri, sucuri și diverse băuturi. Ne dăduseră pentru folosință pleduri de învelit, perinuțe pentru sprijinit capul și căști audio pentru ascultat muzică. Pe timpul decolării, la semnalele de alarmă când se intra în turbioane pe timpul zborului și la aterizare, ne verificaseră poziția scaunelor, care trebuiau să aibă spătarele în poziție verticală pentru protecția coloanei vertebrale și a modului corect de prindere a centurilor de siguranță. Devenisem prieteni, afiliați sufletește și, parcă ne cunoșteam dintotdeauna.
Ce frumos și bine este când… totul se termină cu bine!(*
*) După 11 septembrie 2001, în urma atacului terorist asupra turnurilor Gemene, la ieșirea din tunel se mai controlau încă o dată vizele de intrare de pe pașapoarte și cei găsiți în neregulă sau păreau dubioși erau întorși în avion și puși sub supraveghere.
 |
| Aeronave Boeing 747 văzute la sol și în decolare |
…De-acum, ajunși în aeroport, folosindu-ne de scările rulante în locurile în care trebuia să schimbăm nivelurile în deplasare, în valul de călători cu o singură direcție, în circa 20 de minute am ajuns la vamă. Aici, am trecut prin mai multe peripeții, unele consecință a necunoașterii de către mine a unor noțiuni elementare ale limbii engleze.
La ieșire din incinta aeroportului, călătorii din aeronava cu care venisem erau pe terminate, dar erau mulți alții coborâți din alte curse sosite între-timp. La un aeroport ca acesta cu peste 100 de porți, îmbarcarea și debarcarea din avioane se face simultan.
Eu, eram un întârziat fiind reținut mai mult decât era firesc de vămeșita exigentă - o spălăcită cu părul dezordonat cum nu mă așteptam - care trebuia să-mi verifice autenticitatea figurii din fotografie cu persoana în cauză și să pună pe pașaport doar o ștampilă cu viza de intrare în Canada. Trecusem fără probleme de poliția de frontieră și ajunsesem la ea, una din vreo nouă-zece câte erau destinate pentru acordarea vizei. Privindu-mă atent în fotografie și natural îmi studiase din pașaport toate filele albe (peste 20 la număr), ale acestui document legitimație, în care erau înscrise doar patru pagini: trei cu datele personale și poza, iar pe următoarea pagină era marcată viza (una singură) cu un colant colorat pus la Ambasada Canadei de la București. I se pusese pata pe mine! Mă privea chiorâș, cu suspiciune și neîncredere, încercând, cred eu, să descopere și să afle de la mine scopul ascuns al prezenței și durata șederii în Canada. Venit din România, pentru ea lumea a treia, cred că mă considera un potențial infractor, ce altceva!?... Sau dovedea un exces de zel, alt motiv n-ar fi avut. Printre atâția negrii, asiatici și afro-hispanici avea în fața ei un bărbat alb la piele, trecut de tinerețe dar încă arătos, chipeș, bun de muncă și normal îmbrăcat. Părea să întrebe: Cu ce ocazie șase luni prin Canada?! Dinainte o avertizasem în engleză: Sorry, I don’t speak English. I speak Romanian. Adică, tradus în frumoasa limbă carpato-pontică: ( vă rog să mă scuzați, eu nu vorbesc engleza. Eu vorbesc românește) – atâta știam a vorbi din limba lui A. J. Cronin - dar degeaba! Ea turuia în felul ei, un dicton de limbă engleză mai aparte și eu timid în limba română. Folosindu-mă și de cele două mâini, uzând de șase degete, care arătate reprezentau cele șase luni de ședere în Canada, trecute și în viza de pe pașaport la ambasada din România, încercam zadarnic să mă fac înțeles. Nici biletul de întoarcere în România cu aceeași companie, cu data și avionul precizat, pe care i l-am dat să-l vadă, n-au convins-o. În spatele meu șirul de călători, cu bagaje de mână și copii plângăcioși se prelungise și depășea 50 de persoane care așteptau smerite rândul la tortură. Până la urmă, ca să termine cu mine, m-a trimis (arătându-mi cu mână) să aștept într-o încăpere alăturată, o sală de așteptare, un fel de hol închis cu sticlă, o colivie dotată cu mai multe scaune unde am zăbovit aproape o oră. Pe ultima pagină a pașaportului care rămăsese la ea, era înscrisă adresa și numărul de telefon al copiilor , rezidenți canadieni, și, ca un mut, prin semne, i-am sugerat să sune acolo pentru a se informa despre sosirea mea în Țara soarelui apune.
*
De atâta așteptare, la un moment dat aveam senzația că fusesem chiar uitat. Când am fost rechemat, prin difuzor mi-a strigat numele în limbajul cu accentul ei, și nu mi l-am recunoscut. Adică numele meu, domnul Gociu, pe care ea îl pronunța milstăr goiușun repetându-l de mai multe ori. Cel puțin …așa auzeam eu. Cred că, la origine nu era englezoaică. Poate era de origine olandeză că sunetele îi erau aspre, zgrunțuroase și zgâriau la timpane. Gociu (cu numai două consoane), pronunțat de ea, pentru mine suna atât de ciudat, că, deși îl auzeam, o priveam ca un tâmp. Dacă nu mi-ar fi făcut semn cu mâna – preluase și ea gesturile mele – n-aveam de gând să merg spre ea.
Totuși, fusese generoasă cu mine! …îmi pusese pe fila următoare din pașaport ștampila cu viza de ședere pentru șase luni în Canada.
*
La poarta de ieșire din terminal, Paul mă aștepta impacientat de întârzierea mea. Era integrat în grupul gazdelor ce-și așteptau pe cei dragi, cu ochii ațintiți pe ușa acestui culoar. După ce m-a reperat, bucuros m-a strigat fluturând și batista pentru a-l vedea în mulțimea pestriță, blândă și răbdătoare.
Bărbătește ne-am îmbrățișat, apoi, el ne-a fotografiat, pe mine alături de Delia Bogza, angajata Companiei KLM care m-a însoțit până aici. Pe Delia am cunoscut-o, la punctul de descărcare a bagajelor aduse în cala avionului, după ce scăpasem de scorpia de la vize. Delia era o ființă gingașă, cu o voce caldă și accent bănățean, și la despărțire după ce i-am sărutat mâna, uitându-se în ochii mei, mi-a întins și capul să-i sărut părintește pistruiatul și fragedul obraz. Născută în Bocșa Română și imigrantă doar de câțiva ani, când s-a oferit să mă scoată din acest labirint poate s-a gândit sau și l-a imaginat pe tatăl său căutând-o… dar rămas în țară ea încă îi ducea dorul. Cum ne-am cunoscut? Simplu!... Am constatat violarea valizelor care nu mai aveau cordoanele prinse cu lacăte și erau mai ușoare decât le știam. Fiind convins că s-a umblat în ele și că nimeni nu mă înțelege am tras o înjurătură ca la ușa cortului. Ea a înțeles, și fiindcă a întors capul spre mine m-am dus să-i vorbesc:
-„Doamnă, precis nu mă înșel! Dumneavoastră știți să vorbiți românește. V-a deranjat înjurătura mea, altfel în vacarmul acesta nu v-ați fi uitat spre mine.” Zâmbind, după o mică ezitare a zis: Da! Abia atunci i-am citit numele pe ecuson și i-am povestit necazul meu.
Dar asta, cu altă ocazie o s-o povestesc.
*
Paul mi-a preluat căruciorul cu cele două geamantane ce-ar fi trebuit să cântărească 60 de kilograme, cât scria pe documentul de predare și sacoșa de mână, nici mai grea, nici mai ușoară de cinci. Și aici era o forfotă care mă impresiona. Mii de călători veniseră sau trebuiau să vină și erau așteptați de rude și prieteni care, pe lângă limba engleză, vorbeau în zeci de limbi și dialecte. Pentru mine era ceva năucitor!...
Mașina lui Paul era parcată într-o clădire special destinată, un colos pe mai multe niveluri care comunicau între ele prin rampe de acces și elevatoare imense în care ar fi avut loc și un turism. Așa am ajuns la etajul unde era automobilul. După transbordarea bagajelor în portbagajul mașinii, Paul a depus căruciorul într-un loc destinat anume, marcat, de unde, din când în când, erau preluate de personalul aeroportului prin împingere, cuplate câte 20-30. Până atunci nu mai văzusem și nu mai auzisem de așa ceva. Acum, și la noi, acest lucru se vede la toate molurile din țară.
Cunoștințele mele se completau permanent!...
*
- Asta-i mașina noastră îmi spune Paul când m-am urcat în dreapta lui. Aici, mașinile au centuri de siguranță care se poartă obligatoriu, și, nu-i de joacă! Stați să vă arăt cum se cuplează… Și-l urmăream atent, să nu-mi scape nimic din mișcări. La mașina mea Dacia 1300 pe care o condusesem 22 de ani n-aveam așa ceva.
- Ce marcă este? …a costat mult? Am întrebat eu cu naivitate.
- E un Chevrolet luat de ocazie. Am cumpărat-o de la un jamaican cu 1.100 de dolari. (El atunci primea pe lună 3.750). Cred că are vreo zece ani de folosință, dar ne facem treaba cu ea. Aici fără mașină nu te poți descurca. O să vă convingeți dumneavoastră!... Motorul este de capacitate mare și consumă cam mult, 12 litri la suta de kilometri, dar benzina nu-i scumpă. Se învârte în jurul a 40 de cenți pe litru. În România, prețul este dublu!... mă informează ginerele meu care știa cursul leu/dolar-canadian și prețul carburanților.
- Cum adică se învârte, nu are un preț fix? am întrebat eu, curios, gândindu-mă cum este acasă, în România.
- Prețul la pompă se schimbă zilnic și diferă, cu plus sau minus, de la o zi la alta și de la un furnizor de produse PECO, la altul.
Și luat cu discuția, m-am trezit în vultoarea autostrăzii, pe care ulterior am aflat că se numește 401. Eram în porțiunea cu 10 benzi de circulație pe sensul de mers și cu un culoar cu alte patru benzi, pe mijloc, pe unde se poate circula cu viteză sporită, adică, peste viteza impusă de 100 km./oră pe autostradă.
…De la amărâtele noastre de drumuri naționale cu două benzi, una pe sens, să te trezești că paralel cu tine circulă zece mașini plus cele două de pe culoarul rapid, ca la raliu, că tot atâtea vin din sens opus înșirate ca pe ață, am simțit o stare de disconfort creată de angoasa unei inevitabile tamponări. Aveam permis de conducere de peste 22 de ani, condusesem în țară peste 150.000 de km., dar în acel moment mă vedeam în imposibilitatea să mă pot descurca dacă ar fi trebuit să urc la volan. Să fii depășit și pe dreapta și pe stânga, să fii obligat să faci slalom, schimbând tot timpul banda de mers când trebuia să depășești, părea ceva de necrezut. Și autostrada era iluminată ca ziua pe toată lungimea ei de multiple lămpi fluorescente montate pe stâlpi cu înălțime de peste 20 m. aidoma ca cele de pe stadioanele noastre.
Și totuși!... Ce ușor și în siguranță se conduce mașina acolo. Repede
m-am convins de ordinea în trafic, impusă nemilos de coercitiv pentru cei indisciplinați. Pe autostradă viteza maximă este de 100 km./oră. Pe străzile interioare se circulă cu 40, 50 și 60 km./oră funcție de gradul de dificultate al fiecăreia. Nerespectare vitezei legale și a regulilor de circulație se sancționează fără milă cu amendă în bani și luarea de puncte (din cele 12 anuale). În cartierele rezidențiale viteza este și mai mică. În unele zone, din sută în sută de metri, de-a latul străzii sunt făcute anume denivelări proeminente, adevărate obstacole care te obligă să reduci viteza sub 30 km./oră pentru a nu deranja locatarii. Altfel riști să distrugi mașina, să dai cu capul de plafon și să-ți muști limba. Cât am stat în Canada, și am stat destul, în afara alarmelor produse de sirenele salvării, poliției și pompierilor, nu am auzit semnal de claxon. Parcă le lipseau!
La ei se poate, la noi, de ce oare, nu?
…Autostrada 401, este o continuare a unei autostrăzi care intră din SUA în Canada, trecând peste un canal de aproximativ 150 m., canal ce leagă două din marile lacuri (Huron și Erie) unind cele două orașe, Detroit (SUA) și Windsor (Canada). Pe toată lungimea provinciei Ontario, autostrada însumează 828 km. De la kilometrul 348 până la kilometru 400, adică 52 km cu orientare de la vest spre est, străbate metropola Toronto. Se întretaie în două giratorii cu autostrăzile 407 și 400. Aceste intersecții sunt lucrări de artă, înălțate pe două-trei niveluri circulabile în cele patru direcții.
Pentru a te putea încadra, în vederea ieșirii de pe orice autostradă, bulevardele cu care se intersectează,(cam din trei-patru în patru kilometri) sunt semnalizate din timp, prin denumire și distanță kilometrică, scrise pe panourile imense pe sub care trebuie să circuli.
*
…Către ora 10 PM descindeam în apartamentul copiilor în care locuiau de numai două luni în blocul Ten Radinctton, o străduță lateral dreapta din bulevardul Bayview (nord-sud) între bulevardele Finch și Cammer (vest-est). Se mutaseră din cel în care le fusese închiriat la sosire în primăvara anului de către o familie de prieteni ajunși înaintea lor cu doi ani. Acela, apartamentul, era un fel de garsonieră cu un dormitor, un living, o baie și o mică bucătărie. Era așezat într-un bloc cu cinci niveluri și locuit în majoritate de români. Prețul chiriei lunare era de 700 dolari canadieni, sumă plătită anticipat cu o luna înainte.
Acesta este mult mai mare; trei dormitoare, două băi, living, bucătărie și o terasă parțial acoperită. Deci prezența noastră în acest spațiu locuibil nu incomoda, mai ales că venisem pentru a le fi de ajutor. Cel puțin așa credeam.
Trecuseră nouă luni de la emigrarea lor și o lună de când doamna mea mă lăsase singur în țară și venise aici. Întâlnirea de familie a fost emoționantă. Fiică-mea Mihaela și soția, fiecare din motive diferite, se înghesuiau care să fie prima să mă ia în brațe și să-mi sărute fața nebărbierită, înțepătoare, dar încă nevălurită de riduri. Stânjenit de gândul că poate din cauza transpirație de atâta timp petrecut în avioane pot degaja un miros neplăcut, cerându-le scuze, le-am lăsat să mă împartă. Paul le privea tăcut, dar radios. Doar el mă adusese! Toți uitaserăm de Victor care la doi ani ai lui, pe un fotoliu, își făcea de lucru aranjându-și jucăriile și îmbinând un lego. Din când în când, pe furiș, arunca ocheade spre Bunelul lui, aproape uitat. Când l-am luat în brațe să-l sărut, m-a refuzat cum a crezut el, tăcând, dar s-a îndoit pe spate dând nervos din piciorușe, iar primul lui gest a fost să mă zgârie pe obraz, semn că prezența mea nu-i convenea! Așa a fost atunci!...
Mai întâi mi s-a prezentat apartamentul care mi s-a părut imens. Din hol se întra în livingul care avea doar o ușă, cea de la intrare. Din el se intra direct în holul cu cele trei dormitoare și băi. Bucătăria, mică și dotată cu cele necesare rostului ei, ocupa un spațiu delimitat din această încăpere. Ulterior când l-am măsurat, am constatat că tot apartamentul este întins pe 125 mp. Mai puțin în bucătărie și băi, pavimentul era acoperit total cu o mochetă groasă de culoare gri. Acest mod de construcție are unele avanjaje dar și multe neajunsuri. Cândva o să explic și neajunsurile provocate de mochetele așternute pe jos, pe vremea aceea.
*
După un duș mult dorit și așteptat, am trecut la masa aranjată în living. Ambianța interioară era plăcută. Termometru arăta 760F. (230 C.)
Dinnerul (cină) a fost îmbelșugat și s-a prelungit pe măsură. Ei se întreceau în vorbe, fiecare având câte ceva de spus sau de întrebat, eu ascultam smerit și sub influența a unui pahar de palincă, umplut din sticla ce-mi scăpase nefurată prin aeroporturi fiind adusă în sacoșa de mână, printr-un căscat repetat și insuficient mascat, dădeam semne de oboseală.
Trecuse de ora 0.30 AM când m-am așezat în patul din bedroomul (dormitor) destinat părinților și am adormit - în felul meu - spontan.
În România ceasurile indicau ora 7.30 și era ziua de 25 noiembrie 1996. Eram după a treia noapte nedormită.
…Atunci, nici prin minte nu realizam că, era doar un început și va fi mereu nevoie de mine și mă voi întoarce de încă șapte ori; că voi locui în Canada luni însumate care, vor depăși patru ani. A fost nevoie de prezența mea pentru a-l supraveghea pe nepoțelul Victor, până la vârsta de 12 ani, vârstă minimă la care, un copil în această țară poate să circule sau să stea neînsoțit pe stradă, în curte sau în casă. În acești ani am fost deopotrivă bucătar, menajeră și babi sitter! (va urma)
Ion C. Gociu
