În privinţa vechilor păstori sohodoleni ai Tismanei, ni se confirmă pe mai multe căi și prin documente valoroase, evenimente istorice interesante legate de domnitorul Matei Basarab[1] când se ascundea la Mânăstirea Tismana[2] aşa cum o făcea mai apoi şi Tudor Vladimirescu. Deţinem mai multe acte extrase din arhivele judeţului Gorj - pe lângă monografiile istoricului Alexandru Ştefulescu - care confirmă că din cele mai vechi timpuri, domnitorii Ţării Româneşti dădeau poruncă ca unii săteni din jurul mânăstirii să apere mânăstirea iar cei din munte, cum ar fi sohodolenii, să apere plaiul de trecere spre Ardeal "ca nu cumva să vină nişte lotri şi să ne facă vreo sticăciune". Unele fapte din acele vremuri au ajuns legende, pe care locuitorii satului Sohodol le povestesc cu emoţie. Mai ales de cei care afirmă că stră-străbunii lor se trag din oastea lui Matei Basarab. Cert este că unii din oştenii sohodoleni ai domnului - cunoscut şi ca Matei din Brâncoveni - chiar si-au luat numele Basarabă sau îl aveau din moşi strămoşi, fapt consemnat ca sigur de istoricul Ion Conea pe vremea când făcea săpături arheologice în dealul Tihomir din vestul Sododolului de Tismana. El identificase prin anii 1940, doi locuitori cu acest nume, având casele pe o uliţă numită Valea Mică, aflată la poala dealului Tihomirului. Numele Basarabă deşi s-a stins în sat încetul cu încetul, există şi astăzi familii „de-ai lui Basarabă”. Mai ales că una din legende spune că Matei Vodă ar fi avut o aventură cu cea mai frumoasă femeie din sat. Trăia singură în capătul sudic al satului pe un deal şi avea un bordei izolat pentru că era mută. Cu toate astea, domnitorul trăgea la bordeiul ei şi i-a făcut mulţi prunci. Aşa s-a întemeiat noul sat Sohodol, pentru că sohodolenii trăiau în bordeie înşirate pe lângă Steiul Coziei, Păltinei, Cărpinei şi Frumosu, până hăt departe, unde a răpus Iorgovan balaurul. De altfel, sunt şi greu de identificat sohodolenii decât după poreclă, marea majoritate a lor având fie numele Frăţilescu, fie Gavrilescu după originea lor, transilvană sau olteană.
 |
| Schitul Merişor din Plaiul Sohodolenilor (teren donat) |
Frăţileştii îşi ziceau aşa după cultul religios primit când migrau vremelnic în Ardeal şi unde membrii cultului se apelau întrei ei cu „frate”. Căpeteniile lor erau dintre boierii pribegi din Transilvania, printre aceştia fiind şi tatăl lui Matei Vodă, boierul oltean Danciu din Brâncoveni, care îl naşte pe domn în anul 1599, la revenirea în Oltenia.
Gavrileştii îşi ziceau aşa fiind şi ei legaţi de boierii din spiţa Gavrilă din Strehaia, participanţi cu oştenii din munţii din vestul Olteniei atât la răscoala din anul 1617 condusă de Lupu din Mehedinţi contra abuzurilor domnitorului şi fiscalităţii excesive, cât şi la revolta boierilor din anul 1630 condusă de Matei Vodă contra negustorului grec Leon, poreclit Stridie pentru că vindea stridii la Istambul. Urcat pe tronul Ţării Româneşti de otomani, „grecoteiul” se dădea la abuzuri strângând din Oltenia cea mai mare parte a haraciului şi a produselor primare.
Neam de neamul lor boierii Gavrilă şi alţi boieri olteni avuseră necazuri. Atât după sfârşitul imperiului valaho-bulgar cât şi după trecerea marii năvăliri tătăreşti, unii boieri plecând un timp în pribegie, alţii rămânând prin compromisuri. Totuşi, la mijlocul veacului al XIII-lea, boierii olteni făcuseră din Oltenia basarabească centrul cel mai activ al vieţii româneşti, în strânsă legătură economică şi politică cu cnezatele de pe Valea Timocului, cnezatul lui Ioan, dincoace de Dunăre şi voievodatul lui Litovoi ce cuprindea toţi munţii până în faţa Haţegului (cf. terra Lytua, excepta terra Harszoc[3]). Acesta era teritoriul pomenit cu toate drepturile sale vechi de diploma Ordinului Ioaniţilor din 1247. Tăria boierilor olteni care se trăgeau din vechea clasă predomnitoare – basarabii[4] – consta în faptul că, spre deosebire de alte teritorii valahe, ei aveau oaste proprie.
ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI [5]
Boierii basarabeşti se opuseseră tătarilor cu oaste şi deşi teritoriul lor fusese cucerit de aceştia, nici măcar ioaniţii prin „diploma” lor, nu aveau curaj să pretindă măcar o părticică a lui. Pentru că teritoriul oltean fu câştigat cu proces greu în anul 1220, proces judecat de arhiepicopul din Ohrida, singurul din Balcani ce avea drept de judecată pentru cei de rang foarte înalt. Procesul fusese foarte complicat pentru că privea drepturi de posesiune, zestre şi moştenire ce aveau fiinţă în vremea stăpânirii bizantine din sec. al XII-lea şi care fuseseră întrerupte de stăpânirea vremelnică a imperiului valaho-bulgar.[6]
 |
| Harta "Ţării Basarabeşti", aşa cum se numea Oltenia în sec. al XIII-lea |
Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, îşi luaseră numele Tih (Pacificul) după străbunicul său din sec. al XI-lea, Tihomir, care fusese căpitan al armatei bulgare, cunoscut pentru înţelepciunea şi curajul său din timpul revoltei lui Petru al II-lea-Delian, din anul 1040, care s-a răsculat împotriva stăpânirii bizantine asupra Bulgariei.[7]
 |
| Constantin Tih, tatăl lui Tihomir, care nu l-a putut pune pe acesta împărat în Bulgaria din cauza celei de-a treia soţii. |
Constantin Tih (Pacificul) (1257-1277) care domnise în imperiul valaho-bulgar în timpul dinastiei asăneştilor îi dăduse numele fiului său Tihomir, pentru aduce Ţării basarabeşti „tih=liniştea şi mir=pacea”, reuşită de banii Basarabi în vremea romanilor[8]. În 1270 i se mai naşte un fiu din a treia căsătorie cu Maria Paleologa Cantacuzina, Mihail, care, imediat îl forţă pe Constantin să-l declare porphyrogennetos (Concept de legitimitate dinastică nerestricționat de succesiunea imperială a primei nașteri) pentru a-i bloca lui Tihomir accesul şi la tronul bulgar. Căzut de pe cal şi imobilizat parţial, Maria îl sili pe Constantin să încoroneze pe Mihail co-împărat la nici doi ani. In anul 1277 fu ucis în luptă împotriva Ivailo, fiul său Mihail Asen al II-lea devenind împăratul legitim din Bulgaria.
Tihomir rămase aşadar să întemeieze singur „Ţară nouă” aşa cum doreau boierii olteni şi spera în ajutorul lor. Deocamdată însă, cutuma alegerii domnului deşi era foarte veche, era precis stabilită. Puterea voievodală ca şi puterea domnească, se transmiteau atunci după principiile ereditar-elective, primând primul principiu: cel care moştenea tronul trebuia să fie de “os domnesc”. A doua regulă, să fie fi ban, banoveţ, cneaz sau voievod peste anumite teritorii dacă ar fi dorit tronul domnesc. Treptat, puterea devenind şi electivă, chiar şi rude îndepărtate sau fii nelegitimi ai voievodului puteau deveni voievozi. Ori, Constantin şi Tihomir fuseseră confirmaţi ca valahi de viţă domnească de însăşi arhiepiscopul din Ohrida[9]. Mai mult, acesta le recunoscuse drepturile de posesiune, zestre şi moştenire. Şi mai mult, Constantin Tih (Tiş) dusese şi el mari bătălii cu ungurii pentru Banatul Severinului.
Pentru moştenirea tronului Ţării basarabeşti cum se numea Oltenia atunci[10], Tihomir îndeplinea prima regulă[11], a doua regulă fiind să deţină un teritoriu peste care să fie cneaz. Bun strateg, Tihomir se căsători cu Ana, fiica lui Bărbat[12], fratele lui Litovoi. Care-i dădu ca zestre ginerelui său partea sa dintre Jiu şi Olt, din dreptul Strehaiei, Tihomir devenind astfel şi cneaz. La începutul acestor mici formaţiuni prestatale, nu mitropolitul făcea ungerea şi încoronarea ca în cazul domnitorilor de ţară ci alte înalte feţe bisericeşti împreună cu boierii care aveau drept de judecată pe moşia lor şi făceau parte din sfatul conducătorului. În aceste cazuri, după oficierea juridică şi religioasă actele voievodale erau pre-intitulate IO dar cu semnificaţia ιω=”Noi” (ΙΩ cu majuscule), titlul venind pe filiera slavă, consemnând împuternicirea cneazului de către un înalt for local reprezentativ. În Valahia, regula era o imitare la scară mai mică a practicilor imperiului vlaho-bulgar[13].
Pentru a deveni domn, Tihomir mai avea însă un prag neimplinit: să facă ţară nouă unind mai multe banate, voievodate şi cnezate, lucru pe care-l începu Litovoi cuprinând voievodatul de peste Olt al lui Seneslav. Doar voievodatul fusese confirmat la Ohrida de însăşi Th. I Lascaris (ibidem 7).
Voievodatul devenise însă tributar tătarilor pe la 1254 şi după ce Tihomir îl cuprinse în anul 1272 îi fu voievod doar un an, până când ungurii se treziră că nu mai primeau tribut uitând de termenul dat prin Diploma Ioaniţilor: acesta trebue să se facă doar între 1247-1272!
Litovoi cuprindea deci Cumania nu ca ţară dependentă de Ungaria ci ca teritoriu valah redobândit legal când la Bizanţ era un împărat pus de cruciaţii veneneţieni, deci uns de papa de la Roma. Pretenţia regelui ungur să-i dea lui tributul pe de-a gata, total nemeritat, era absurdă! Prin Ordinul Ioaniţilor, ţara lui Seneslau din Cumania plătea hospitalierilor doar 25 ani. Gâlceava se lăsă totuşi prost în 1273, prin uciderea lui Litovoi[14] .
Nu a existat voievodat fără nişte reguli prestabilite sau voievodat fără funcţii administrative, judecătoreşti, legislative sau militare, toate actele ungureşti, inclusiv Diploma Cavalerilor Ioaniţi din anul 1247 confirmând acest lucru, deşi unii spun că e un fals[15] şi care este bun numai pentru faptul că ne confirmă nouă nişte conducători valahi existenţi atunci.
Mai devreme sau mai târziu actele trebuiau însă respectate: Bărbat primi înapoi voievodatul său la 1279, primi iar - prin diploma de la 1285 - şi partea lui Seneslav „aliquam partem de Regno nostro ultra alpes”[16]. Le ţinu până în anul 1290, când, dând toată partea sa lui Tihomir propuse boierilor Olteni alegerea, apoi ungerea şi încoronarea ginerelui său ca domn al Ţării basarabeşti.
 |
| Hartă din common.wikipedia: bulgarii îşi asumă toată Oltenia nu numai ce a dobândit Tihomir la procesul de la Ohrida. In orice caz, sunt mai drepţi decât adepţii lui Djuvara care visează numai cumani la dreapta Oltului. Da, cumanii erau văcari de pe Volga şi păsteau cirezile în Valahia şi Bulgaria. Şefii turmelor însă, fuseseră avansaţi nobili în regatul maghiar, numai ca să nu recunoască pe cei valahi. |
Tihomir era voievod (cneaz) peste teritoriul dintre Olt şi Jiu - în dreptul Strehaiei - şi mai era acum şi voievod peste recentul voievodat al lui Litovoi ce-l primise de la socrul său. Dar boierii olteni îi confirmară lui Tihomir doar titlul de voievod peste Terra Lytua, nu şi pe acela de domn pentru că nu făcuse „Ţară nouă” reunind toate teritoriile basarabeşti. Voievodatul lui Seneslau din stânga Oltului, e adevărat că fusese luat de Litovoi de la tătari, în 1272, dar acesta fu ucis peste un an în ambuscadă ungurească. Regatul maghiar recunoscuse lui Bărbat, la 1285, partea lui Seneslau din Cumania, dar cu condiţia restabilirii tributului pentru ea. Una din regulile basarabeşti de a fi ales Thomir ca domn, lipsea!
Era prea devreme în anul 1290! Regatul maghiar era încă puternic în Cumania, iar Tihomir numit de unguri Thocomerius ţinu ambele voivodate din stânga şi dreapta Oltului la înţelegere cu partea tătărească. De unde şi diversiunea lui Neagu Djuvara că Thochomerius ar fi fost un prinţ cuman venit cu hoardele mongole iar lui fiu-său în pusese nume cuman, Basarab, tradus de acest milionar ca „tata conducător”. Uite-aşa se fac bani pe minciuni în România! După ’89 bietul Djuvara, se văita că moare de foame cu cei 50 $ pensie pe munca ce-o avusese prin Africa. Dar puse la cale această bombă de presă, mediatizată de Cristoiu şi Turcescu prin televiziune şi se făcură toţi milionari pe lângă faptul că Djuvara se găsi el însuşi cuman, ca să fie înrudit cu Thocomerius şi să aibă originea de viţă nobilă, boierească[17].
Tihomir ţinu teritoriile sale până la 1310, începutul noului veac fiind de bun augur pentru el. Fiul său împlini 20 de ani iar peste un an, la 1301, în Ungaria se stinse dinastia lui Arpad prin moartea regelui Andrei III. In lupta ce începu între pretendenţi, voievodatul din stânga Oltului putea fi uşor realipit basarabilor prin susţinere politică şi diplomaţie. Viitorul întemeietor Basarab I, ţinu partea lui Carol Robert de Anjou al Napolei, susţinut de papa Bonifaciu VIII, deşi ungurii îl aleseseră pe Wenceslas al Boemiei. Faptul era de altfel foarte normal: voievozii basarabi primiseră drepturile lor în procesul de la Ohrida cu încuvinţarea lui Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat la Niceea pus de cruciaţii veneţieni după căderea Constantinopolului. Susţinerea lui Carol Robert în alegerile ungureşti de către Tihomir şi fiul său, se lăsă cu fericire pentru viitoarea Ţară Românească sau Terra Transalpina cum o va confirma regatul maghiar mai târziu. Tănărul fecior de voievod, viitorul Basarab, căpătă ca feude ducatele de Făgăraş şi Almaş luând în căsătorie pe comitesa Margareta, catolică, cu care zidi „Klosterul” din Câmpulung.
Fu nuntă vestită ajunsă la urechile boierilor şi interpretată mai târziu ca „descălecat” al lui Negru Vodă (altă diversiune ungurească[18]). Iată, fiul lui Tihomir împlinise şi ultima condiţie de a face „Ţară noao” cum zice Letopiseţul Cantacuzinesc. De aici înainte istoria se cunoaşte, ba încă prea mult, interpretând-o fiecare cum vrea şi pe cât a citit. Mai puţin de ce „iară şi băsărăbeştii veniră şi se închinară” lui „Basarab I zis Negru vodă”[19] !
Luptele interne dure din ungurime ţinură până pe la anul 1318, în vreme ce la 1310 boierii din toate părţile valahe, inclusiv din Ardeal, aleseră pe Basarab[20], fiul lui Tihomir Tih, mare domn, acesta pecetluind întemeierea Ţării Româneşti prin Bătălia de la Posada, la 1330. Pentru că se întâmplase ceea ce acum este bine ştiut: ţii partea vreunui politician iar după ce ajunge la putere îţi ia din salariu cum a luat şi Carol Robert banatul Severinului ce era al basarabilor din vremea romanilor şi chiar mai dinainte.
SA LUAM AMINTE DE ACESTI EROI AI ISTORIEI NOASTRE
Toate acestea şi mai ales bătăliile purtate atunci, ne fac să înţelegem mai bine de ce Matei Basarab fu urmat de toţi boierii şi fu ales de ei pentru a îndepărta pe Leon Vodă, impus de otomani.
Ne fac să înţelegem de ce se numesc unii sohodoleni „de-ai lui Basarabă” şi de ce au numit un deal din vestul satului „Dealul Tihomirului”.
Şi mai înţelegem, de ce oştenii sohodoleni care păzeau Pasul Cerna-Jiu aflat în Scocul Jiului şi care făceau ca şi acum transhumanță - trecând din Oltenia în Ardeal prin Şaua Suliţi - îl scoasera pe Matei din Mânăstirea Tismana scăpându-l pe acest plai de oştile lui Leon.
Oltenia a fost şi este un areal de mare patriotism a cărui sămânţă s-a plantat de-a lungul istoriei! Aceasta este chintesenţa articolului pe care-l publicăm.
Dacă nu ţinem seamă de istoria noastră zbuciumată, nu vom înţelege niciodată de ce oştenii sohodoleni n-au mai aparat pe domnul investit in functie ci pe boierul care se răzvrătea contra cozii de topor a turcilor. Era glasul profund al stăbunilor care sub opresiune au voit mereu „o ţară nouă” şi liberă!
Azi o avem! Dacă nu ne convine cum merge din cauza celor puşi în funcție, e altceva. Totuşi, e țara noastră! Pentru că am dat timp de secole jertfă de sânge pentru ea!
[1] Matei Basarab (1632-1654) După luarea domniei din mâinile lui Leon Tomşa, ţara a cunoscut o perioadă liniştită şi înfloritoare. Însuşi Matei Vodă de la moştenirea a 16 sate a ajuns la 130 sate prin cumpărare (cca 450 gabeni un sat), părţi de sate, ocine (moşii), vii, livezi , bălţi, eleştee, vaduri de moară, minele de la Bratilovo, etc. Minereul de aramă de la minele din Bratilovo (DN 67D, între Baia se Aramă şi Băile Herculane) se presupune că Matei îl aducea la o topitorie din peşterile Muntelui Tihomir de la Sohodol. Istoricul Ion Conea şi Regele Mihai I, începuseră săpături arheologice pentru a o găsi dar din cauza celui de-al II-lea război mondial, le-a abandonat.
[2] Încă din aprilie 1614, Radu Vodă Mihnea, (n. 1574-d. 1626), fost domnitor al Ţării Româneşti şi al Modovei în diverse perioade, poruncea mai multor sate din Gorj: Tismana, Peştişani, Borăşti (Boroşteni azi), Izvarna, Costeni, Sohodolul, Masloşi (azi dispărut), Groşani (azi Vînăta) să păzească Mânăstirea Tismana, câte 50 de oameni pe zi, că dacă s-ar produce vreo pagubă, „ nu vor plăti cu bucatili, ce numai cu capitili”. În 1592, domnul ţării dă voie egumenului Mân. Tismana să caute „să tragă pe nişte sate şi pe nişte vecini (iobagi, şerbi) pentru că au fugit acei vecini de pe la satele lor, pentru birurile lor”. Fuga peste munţi, în Ardeal, se înteţise mai ales în timpul lui Leon Vodă, astfel că deşi acesta emite act la 5 sept. 1931, pentru confiscarea averii lui Matei Vodă după înfrângerea de lângă Bucureşti a boierilor revoltaţi, oştile de pază ale mânăstirii Tismana formate cu oameni din satele amintite, au considerat că mai e bine să apere boierii revoltaţi decât pe „grecoteiul” de Leon. Boierii nu erau un pericol pentru ei de îndată ce Jupan Stoica Vistierul eliberează de vecinie pe locuitorii din Satul Costeni ca să fie liberi de iobăgie, ei cu familiile lor şi cu tot avutul lor, făcând rânduială la moara şi gaterul de la Costeni. Ţinem seama că satele aveau cam aceiaşi populaţie ca astăzi, ba Costenii chiar mai mult iar dacă socotim organizarea oştilor – 50 oameni pe zi – la nevoie se putea strânge urgent o oştire de o mie de puşcaşi, carabinieri şi tunari ce puteau, prin poziţia strategică a mânăstirii, să facă faţă oricărui atac. Mânăstirea Tismana când era organizată ca cetate, avea un arsenal demn de invidiat Ea nu putu fi cucerită mai târziu, nici chiar în timpul Răscoalei lui Tudor Vladimirescu, darămite de nişte oaste încropită de Leon Vodă care o atacă timp de 10 zile în zadar. Matei Vodă trecu munţii cu ajutorul oastei sohodolenilor la princepele Transilvaniei, Gheorghe Racoczi, cu tot tributul ţării pe care-l strânsese Matei Vodă din Oltenia. Când deveni domn al Ţării Româneşti şi aduse pacea în ţară, refăcu Mânăstirea Tismana şi dădu Sohodolenilor atâta teritoriu „cât puteu cuprinde călare pe un cal, la nord vreme de o zi iar de la miazăzi la miazănoapte, cât puteu cuprinde cu pasul”. Sohodolenii susţin că boierii rărvrătiţi nici n-au dus tributul ţării peste munţi, ci Matei Vodă l-a ascuns în peşterile din Steiul Coziei de la Sohodol, de care câțiva sohodoleni ştiau şi aveau şi harta peşterii - pe piele de bivol – cu locul amplasării ei.
[3] Ioan Bogdan – Originea voevodatului la Români, Analele Acad. R., tomul XXIV – Memoriile Secţ. Istorice, pag. 193. La pag. 192: „s-ar crede că voevozii români din Ungaria sau din părţile supuse coroanei ungureşti …erau moştenitorii vechilor duci români, găsiţi de unguri la venirea lor în Panonia… Doc. nu spun nimic.
[4] B.P. Hasdeu – Pierit-au dacii, ed. Dacica, 2009, pag.355: „Dacă Basarabii ar fi fost numai o familie, iar nu o clasă predomnitoare, atunci Oltenia şi Ţara Românească n-ar fi căpătat numele „Ţărei basarabilor” pe care l-a purtat deja în secolul XIII. Sub anul 1259, vorbind de o incursiune a mongolilor în Carpaţi, cronicarul polon contimporan zice: MCCLIX. „Thartari subjugatis Bessarebensis”
[5] Harta şi detalii privind întemeierea Ţării Româneşti în timpul imperiului valaho-bulgar găsiţi în cartea Nicolae N. Tomoniu – Sfântul Nicodim de la Tismana, Editura Cuget Românesc, 2010. Capitolul al III-lea din carte şi prezentul articol vor face parte din cartea în lucru "Neamul întemeietor al lui Basarabă" vol. al II-lea.
[6] A. Soloviev – Sârbii şi dreptul byzantin la Skoplie, Bull. de la Soc. scientif. de Skoplie, XV-XVI, 1935-1936, pag. 29 şi urm.
[7] ibidem 2, pag. 174. El se pretinsese neam cu regele Samuil, făcând parte din dinastia Kometopouli, dar bulgarii, printr-o discuţie publică provocată de Petru II Delian, îl dovediră, îl judecară şi aruncară în el cu pietre, ca nefiind de spiţă bulgară, ci de neam valah, recunoscut de latini pe timpul ocupării Daciei.
Şi totuşi, după două secole, originea valahă nu mai fu pntru urmaşul său, Constantin Tih, un inconvenient ca să ocupe în imperiu cea mai înaltă treaptă de îndată asăneştii îşi începură dinastia: (Ivan I Asen 1187-1196, Petru IV (Teodor) 1196-1197, Kaloyan (Ioniţă) 1197-1207, Borilă 1207-1218, Ioan Asan II 1218-1241, Koloman I 1241-1246, Mihail II 1246-1256, Koloman II 1256, Mitso 1256-1257, Constantin Tih (Pacificul) Asen, 1257-1277, Ivailo (1277-1279), Ivan al III-Assen 1279-1280)
[8] Demnitatea de ban era foarte veche, la fel cu aceea din Banatul Timişoarei din Ungaria unde şi acolo se găseau bani şi care, la rândul ei, însemna tot una cu comitele, cârmuitorul unui comitat german.
Familia Basarabilor trebuie să fi fost şi ea foarte veche, deoarece, spre deosebire de obiceiurile din evul mediu, Fotino afirmă că în secolele de după retragerea aureliană banul „urma în aceeaşi familie după moştenire, afară de cazuri extraordinare, şi era cel dintâi în grad după domn, având dreptul moştenirii, la nevoie, şi asupra tronului domniei”
[9] Uns de chiar Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat bizantin la Niceea după ocuparea Constantinopolului de către occidentali in cruciada a IV-a (1204)
[10] ibidem 1
[11] Aceea de „os domnesc”
[12] Căutare Ancestry.com (pag. completă e cu plată!): Genealogia lui Ana, daughter of Barbat (Ana fiica lui Bărbat) pe ramura George este a 12-a, bunica mare pentru Lady Diana a 22-a, , bunica mare pentru Churchil este a 20-a. , bunica mare pentru Louis XVII este a 16-a. Husband/Partner: Thocomerius (soţ/partener: Tihomir)
Această genealogie arată a câta spiţă de rudenie sunt familiile voievodale din dinastia basarabilor faţă de familiile regale ale Angliei. La ea lucrează specialiștii coroanei regale din Anglia.
Această genealogie arată a câta spiţă de rudenie sunt familiile voievodale din dinastia basarabilor faţă de familiile regale ale Angliei. La ea lucrează specialiștii coroanei regale din Anglia.
[13] Onciul /Originile, pag. 38-39/ spune: „Ca urmasi ai Asanestilor, domnii Terii Românesti, si dupa ei si cei ai Moldovei, voind sa exprime suveranitatea lor, se numea toti „Ioan”, prescurtat Io, Acest nume domnesc, pus înaintea numelui personal, este mostenit dela primul loan al imperiului româno-bulgar, numit si loanita sau Caloioan, care cel întâiu a fost recunoscut de statele europene ca suveran al Românilor si Bulgarilor, fiind încoronat ca rege de legatul Papei dupa uniunea bisericeasca cu Roma (1204). Tot asa si urmasii Asanestilor în Bulgaria se numea loan întocmai ca domnii nostri. In mod analog, si domnii Serbilor se numea Stefan, dupa întemeietorul statului serbesc Stefan Nemania. Acelasi us la împaratii romani, care se numeau toti Cesar dupa întemeietorul monarchiei. Deasemenea sl institutiunile de origine byzantina-bulgara ale principatului Terii Românesti, transplatate de aci si în Moldova, arata legatura cu imperiul româno-bulgar al Asanestilor. Daca statul ar fi fost întemeiat din regatul ungar, institutiunile lui ar trebui sa arete urmele originii sale ungurene, care urme însa nu se gasesc.”
[14] într-o ambuscadă la Râul Bărbat, întinsă de magistrul George şi obţinerea de bani de la Bărbat. Peste puţin timp, neavând încotro, documentul din anul 1288 întocmit cu vinovăţie de magistrul George însuşi, numeşte pe Bărbat, fratele lui Lython, cu atributul Voevodul Litua. El prelua voivodatul către 1279 la 1276 gasind în Haţeg pe Petru vv.
[15] În Diploma Ioaniţilor din 1247 regatul maghiar le dădea acestora teritorii care s-au dovedit ulterior că nu le stăpânea. Aceişi stratagemă o vor folosi călugării Tismanei în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei falsificând – pentru a nu trece la catolicism - diplomele lui Sigismund I, date după 14 iul.1418 şi hrisovul lui Huniade din 1444 (Amănunte în revista „Sămănătorul”, an III, nr. 1/2013, pag. 28)
[16] Grigore C. Conduratu, Buc. 1898, p.47-49
[17] Câţi euro au câştigat exact, vedeţi în revista „Sămănătorul”, an II, nr. 3/2012, paginile 2,3, 30 şi 31.
[18] Gheorghe I Brătianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, reeditare, Buc, 1980, la pag. 107 scrie: „Era dealtfel firesc ca această latură a tradiţiei noastre să capete o deosebită valoare în ochii istoricilor maghiari. Într-o lucrare recentă, d-l Ludovic Elekes vede în ea dovada unei conştiinţe „de a fi venit dinspre miazăzi”, care ar fi dăinuit încă în secolul al XVII-lea când se redacta Cronica anonimă. Dar reproducând cu un deosebit interes cuvintele care o înregistrează, ocoleşte cu nu mai puţină grijă, partea care se referă la descălecatul lui Negru Vodă, purces din Ardealul unde nu trebuie să se afle români la această dată”. Gh. I Brătianu face aici şi el o eroare cu „descălecatul” din Ardeal, care va prinde bine istoricilor maghiari. Da, afirmă ei, toţi românii din Ardeal l-au urmat pe Negru Vodă ca oile după cioban şi n-a rămas urmă de valah în Transilvania. Mai încolo însă, tot Brătianu vede şi consecinţa „plecării vlahilor”: „La 1291, sub Andrei al III-lea, mai sunt convocaţi, pe lângă nobilii, saşii, ungurii şi vlahii la adunările pentru dieta ardeleană. Dar aceasta este ultima lor menţiune. În 1292 şi 1298, la Pesta, apar în locul lor nobili cumani; iar valahii dispar de atunci din rândul acelora chemaţi la adunările ordinelor privilegiate ale Ardealului”.
[19] Argumente în fasc. I din „Istoria românilor” de Const. Kogălniceanu, Buc., 1908
[20] Există variante neţinând cont de faptul că la valahi titlul se pune înaintea numelui. Deci, nu „Bezeramban” ci „Ban Bezeram”, nu „Saraba Ban” ca „Bathu Han” ci „Ban Saraba” ca Hasdeu, poate având dreptate chiar şi istoricii sârbi cu explicaţia lor „Ban”= Domn şi „Sarab” = rege. Prin ungerea şi încoronarea sa de către un mitropolit, domnului i se dădea titlul IO = Ioanes - ”cel ales de Dumnezeu” şi “domn din mila lui Dumnezeu”, titulatură confirmată de toţi boierii prin puparea mâinii domnului.
