Nădejdea
Nădejdea este credinţa pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare şi în împărtăşirea pe care o va avea din acele împliniri. Aşa că nădejdea în învierea morţilor şi în împărtăşirea din fericirea veşnică a dat Sfinţilor Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite şi să-şi dea viaţa pentru credinţa creştină ( 2 Marcu 7, 9). Astfel, nădejdea e pe de o parte „un dor”, e năzuinţa sufletului în aşteptarea unui bun făgăduit, iar pe de altă parte este încrederea neclintită în împlinirea făgăduinţei date nouă de Dumnezeu. Este o înaintare, un salt în timp, în viitor, este un ochean care apropie de ochii sufleteşti lucrurile foarte îndepărtate. Nădejdea este o iluminare adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare şi iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât şi pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veşnice.[i]
Prin nădejdea creştină, una dintre cele trei virtuţi teologice, Dumnezeu ne face să înţelegem că El este alături de noi şi ne ajută să trecem peste necazuri cu condiţia să fim răbdători în aşteptarea ajutorului şi a celor făgăduite nouă. Dumnezeu ne-a creat din iubire, şi prin nădejde, El vrea să ne arătăm iubirea faţă de El şi prin aşteptare, sperând cu răbdare ajutorul sau cele făgăduite din partea Sa. Noi trebuie să fim convinşi că Domnul îşi va îndeplini promisiunile făcute faţă de noi, dar trebuie să mai ştim că acestea se vor adeveri şi împlini doar când va voi şi va crede El de cuviinţă. Deci, nădejdea creştină vrea să fie dorul arzător şi aşteptarea cu încredere a împlinirii tuturor celor făgăduite de Dumnezeu tuturor acelora care cred în voia Sa. Omul ştie că Dumnezeu este de cuvânt şi se vor împlini toate cele făgăduite lui pentru că de-a lungul veacurilor Domnul şi-a respectat toate promisiunile făcute oamenilor.
Prin nădejde se înţelege încredinţarea pe care cineva o are privitor la împliniri viitoare şi satisfacţia pe care o va avea în urma acelei împliniri. Doar încrederea adevărată în împlinirea făgăduinţelor şi mai ales în Făgăduitorul cel drept ne pot duce spre calea veşniciei.[ii]
 |
| In Dumbrava Tismanei în zi de Sânziene (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul) |
Nădejdea ca virtute teologică, este puterea care susţine pe om în întreaga lui activitate : ,,Toate lucrurile cele văzute, săvârşite în această lume, se fac cu speranţa împărtăşirii de rezultatul ostenelilor. Dacă cineva nu se bucură din plin de rezultatul ostenelilor sale, munca nu-i este de niciun folos. Agricultorul seamănă cu speranţa obţinerii roadelor (I Cor. 9,19), iar cel ce-şi ia soţie face acest lucru cu speranţa că va avea moştenitor. La fel se întâmplă şi cu cel ce caută Împărăţia cerurilor, o face cu speranţa de a i se lumina ochii inimii : se leapădă de lucrurile lumeşti şi stăruind în rugăciuni şi cereri, aşteaptă ca Domnul să vină, să i se arate şi să-l cureţe de păcatul care locuieşte în el. Nădejdea creştină izvorăşte din credinţa în tot ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu (Gal. 5,5). Credinţa ne asigură că Dumnezeu este neţărmurit de credincios, este puternic, este bun; şi avem nădejde că, prin harul Său şi prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătăţile făgăduite.
A doua dintre cele trei virtuţi, nădejdea, îşi trage obârşia din credinţă, aşa cum copacul odrăsleşte din rădăcină. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le avea ; nădejdea însă ne face să le dorim şi să le aşteptăm. Credem deci că ,,Cel care a poruncit să nu minţim, cu mult mai mult El nu va minţi’’[iii], de aceea zice Sfântul Apostol Pavel : ,,Să ţinem mărturisirea nădejdii nesmintită , pentru că credincios este Cel ce a făgăduit’’ (Evr. 10,23).
Nădejdea şi grija coexistă în sufletul omului şi acest lucru nu este înţeles de către sufletul omului. Cel puţin se ştie că nădejdea religioasă, cea a fericirii din viaţa viitoare, e cu atât mai prezentă în suflet cu cât grija este mai absentă, dar aceasta se poate întâmpla şi invers, adică cu cât grija este mai mare cu atât nădejdea scade în valoare. Nădejdea şi grija se presupune că ar avea o singură rădăcină în fiinţa omului deoarece au acelaşi obiectiv : preocuparea de viitor. Când această rădăcină produce fructul nădejdii, fructul grijii nu mai creşte, dar când fructul grijii este mai crescut decât cel al nădejdii se creează şi se formează un fruct diform şi neplăcut numit deznădejde.[iv]
De la grijă nu este decât un pas şi ajungi la frică, ea, frica nu face altceva decât să te arunce în braţele deznădejdii. Iar pentru a scăpa de această frică nu trebuie să ai nimic altceva decât dragoste[v]. Frica este acel sentiment care te duce la o mare suferinţă cu cât îi acorzi mai multă importanţă. Ea îţi creează frământări interioare care vor da naştere unor suferinţe cu atât mai mari cu cât teama este mai mare. Însă se ştie că nu suferim totdeauna fără folos pentru că în urma unei suferinţe se anunţă o mai mare bucurie aşa cum după o furtună îngrozitoare parcă soarele apare mai strălucitor.
Necazul apărut în vieţile noastre la o primă privire este de nedepăşit, imposibil de rezolvat şi greu de îndurat, dar se ştie că oricine s-a lovit de un necaz la un moment dat l-a făcut mult mai puternic, nu neapărat că l-a călit în a depăşi şi alte obstacole viitoare ci îl face mai puternic pentru că leagă mai strâns pe om de Dumnezeu. O suferinţă, un necaz, o nenorocire n-ar trebui să ne ducă la mari deznădejdi ci dimpotrivă ar trebui să dezvolte o nădejde cât mai puternică şi de nestrămutat. Pesimismul, neîncrederea, lipsa de credinţă, nerăbdarea dacă nu sunt înfrânte şi stăpânite nu vor face altceva decât să te ducă la deznădejde, însă dacă priveşti necazul ca pe o bucurie nu vei ajunge să regreţi acest lucru pentru că nădejdea, speranţa, răbdarea şi gaândul bun au dus tot timpul pe om în legătură mai puternică şi mai profundă cu Dumnezeu.
Un exemplu biblic foarte bun în acest caz este dreptul Iov, care la început avea de toate pentru a duce un trai de care alţii nu aveau parte, dar s-a întâmplat că Dumnezeu a vrut să-i pună la încercare credinţa şi i-a luat toate darurile pe care cândva i le-a oferit. În această relatare se observă cum Iov nu renunţa să creadă în Dumnezeu dar mai ales acesta nu deznădăjduieşte că va rămâne în această stare pe tot parcursul vieţii sale. Iov avea încredere în el şi mai ales avea foarte mare încredere în Cel ce i-a oferit şi luat toate pe care le-a avut, el ştia că deşi suferă în acele momente va veni şi timpul când va fi iar în starea de dinainte. De admirat este faptul că Iov nu a deznădăjduit, a privit acele suferinţe pe care le-a îndurat ca pe nişte daruri, care au sporit dragostea lui în Dumnezeu. Văzând că Iov este nestrămutat în credinţa, nădăjduind continuu şi iubindu-L fără încetare I-a dat răsplată dublă. La fel vor primi toţi cei care vor acţiona ca dreptul Iov, vor avea tot ce le trebuieşte atât în viaţa de pe pământ cât şi din cea pe care ne-a promis-o Mântuitorul Nostru.
Se ştie că cel ce are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în faţa oamenilor, răbdător şi liniştit în strâmtorări şi în necazuri, şi mai cu seamă în faţa morţii. Nădejdea creştină îndeamnă cu putere spre fapte bune şi spre virtuţi.
Păcătuieşte împotriva nădejdii cel ce :
1) se încrede numai în el însuşi sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu ;
2) se deznădăjduieşte de ajutorul lui Dumnezeu ;
3) nădăjduieşte cu prea multă cutezanţă în mila lui Dumnezeu ;
4) ispiteşte pe Dumnezeu.
Cel care se încrede în sine sau în alte făpturi şi nu se va încrede în Dumnezeu nu are nădejde creştină ci nădejdea lui este doar o simplă nădejde pământească. Cu toate că uriaşul Goliat se bizuia pe puterea lui, bătându-şi joc de izraeliţi, a fost ucis de David, tinerelul mititel care se încrezuse doar în puterea lui Dumnezeu (I Regi 17,52). Numai cel cu nădejde în Dumnezeu poate izbuti în tot.
Încrederea prea mare în mila dumnezeiască este păcat, fiindcă ea împinge pe cel vinovat să stăruie în păcat, amăgindu-se cu gândul că Dumnezeu, în marea Lui îndurerare, Se va milostivi şi de el. Dumnezeu este mult milostiv, dar este şi drept, aşa că cel care crede numai în bunătatea Lui şi nu şi în dreptatea Lui comite o greşeală.
Cel care se aruncă în primejdie, nădăjduind că Dumnezeu o să-l scoată nevătămat, ajutându-l nu face altceva decât să ispitească pe Dumnezeu. Acestui tip de om nu-i pasă de voia lui Dumnezeu, se aruncă în primejdie numai pentru a înfrunta primejdia , acest om nu poate beneficia de ajutorul lui Dumnezeu pentru că nu nădăjduieşte întru El.
Având nădejde nestrămutată în Dumnezeu, după învăţătura Bisericii noastre, este izvorul binelui şi al sfinţeniei , credinciosul păşeşte din virtute în virtute, străduindu-se să se arate folositor atât pentru sine , cât şi pentru comunitatea din care face parte. Prin nădejde, creştinul se întăreşte luptând împotriva grijilor lumeşti, pământeşti.
Sfântul Marcu Ascetul spune că nădejdea în Dumnezeu face inima largă, iar grija trupească o îngustează.[vi] Nădejdea întâlnirii cu Dumnezeu îi dă omului curajul necesar pentru a depăşi toate încercările vieţii. Nădejdea moştenirii vieţii veşnice îl face pe om să se străduiască a duce o viaţă creştinească.[vii]
[i] *** , Învăţătura de credinţă ortodoxă, ediţia a V-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, p. 196
[ii] Ibidem, p. 197
[iii] CF. Sf. Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, cap. XXVII, p. 111, în ,,Scrierile Părinţilor Apostolici’’, trad. note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 60
[iv] Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă , vol I Ascetica, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 178
[v] Noua Mucenita Maria din Gatcina, Cum să biruim deprimarea, 153 sfaturi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, Editura Sophia, Bucuresti, 2003, p.27,
[vi] ****, Filocalia, volumul I, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreaptă din fapte, trad. din limba greacă Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, p. 259
