Faceți căutări pe acest blog

marți, 26 noiembrie 2013

Alexandru Melian - Circarul şi măscăriciul din arena publică



CIRCARUL  SI  MASCARICIUL  IN  ARENA  PUBLICA
(CONTINUARE)
                                       
Motto:  In mai toate luptele, victoria  este a celui  care face mai puţine greşeli.

            Afectat de noua contra-peformanţă a naţionalei noastre de fotbal,  simt nevoia să mă opresc, fie şi sumar, la un alt circar  din familia glorioasă a celor amintiţi anterior. Este vorba de Victor Piţurcă, cel care a fost ales să procopsească echipa nţională, aşa cum a mai procopsit-o şi altă dată. Normal ar fi să te întrebi : pe ce criterii a fost investit fostul destituit din 2009 de la cârma aceleiaşi instituţii, după eşecurile cu Lituania, Serbia, Austria şi doar victoria răsunătoare împotriva Insulelor Feroe ?
Înainte de a răspunde la această întrebare, la fel de normal este să identifici organul care l-a încoronat selecţioner. Mulţi vor fi tentaţi să spună, – în lumina unei logici elementare - Federaţia Română de Fotbal. Din păcate, identificarea nu se susţine. De ce ? Pentru simplul motiv că  în fotbalul românesc, - ca şi în viaţa noastră social politică – nu logica elementară funcţionează, ci raţiunea maladivă a interesului de clan şi atracţia paranoică faţă de ban. Organul decident, toată lumea o ştie, a fost Măria Sa Mircea Sandu I (sper să nu mai avem parte şi de un al doilea). Precum sultanii de altă dată, care numeau principii pe baza peşcheşului şi a fidelităţii promise, eternul şi « democratul » preşedinte al federaţiei, i-a dat din nou sceptrul de jucat ţurcă pe terenul de fotbal,  maestrului Piţurcă . De ce, nu e cazul să te întrebi. Ar fi o întrebare retorică. Mircea Sandu nu e un circar. El îşi joacă rolul  de Naş, cu sobrietate, uneori cu eleganţă, totdeauna însă înarmat pentru victorie.  Pentru victoria sa personală, în primul rând. Bineînţeles, dacă e posibil (fără prea mari sacrificii care să-l privească)  şi pentru victoria sportivă. Cine nu e mândru de reuşitele din domeniul pe care-l conduce ? Că doar acestea sunt, mai ales, reuşitele lui. Cât despre insuccese, acestea  sunt doar ale celorlalţi… Deci, preşedintele FRF nu e circar, precum mulţi din cei pe care-i păstoreşte. El este doar sforar. Un şmecheraş cu guler alb, bine adaptat la şmecheriile post-revoluţionare şi bine instruit la şcoala p(r)ost-doctorală a abuzurilor.
Mai instructiv ar fi  să vedem, însă, pe ce criterii a fost  selectat selecţionerul ? Păi, să zicem, pentru că el are experienţă în a rata calificări, pentru că norocul de barbugiu, - aşa cum relata presa – s-ar putea răsfrânge şi asupra naţionalei, pentru că face parte din familia circarilor cu care preşedintele întreţine relaţii de toate felurile, în sfârşit…pentru că e băiat bun care ştie să aranjeze contracte beton, bănoase atât pentru el cât şi pentru alţii.
 Dincolo de sarcasmul acestor rânduri se află tristeţea, nedumerirea şi dezgustul. Cum trebuie să fie cel investit să se ocupe de echipa naţională, să-i fie antrenor şi selecţioner ? Mai întâi el trebuie să fie un OM. Un om  în care jucătorii să aibă încredere, dacă nu să-l iubească pentru calităţile lui şi să simtă nevoia de a-l lua ca model, măcar să-l respecte. In al doilea rând, să aibă competenţă profesională dovedită, iscusinţă şi dăruire în munca cu oamenii şi mai ales cu cei tineri, înzestraţi cu talent şi personalitate. In al treilea rând să-şi asume investirea ca pe o onoare şi s-o onoreze în numele ţării al cărui ambasador trebuie să se considere. Este Victor Piţurcă o persoană care să îndeplinească măcar una din  aceste condiţii ?
Poţi avea încredere şi să respecţi un obsedat şi un trişor al jocurilor de noroc, un client al justiţiei (condamnat deja la un an de închisoare cu suspendare), un tată care face copii pe unde apucă şi apoi trebuie obligat de justiţie să plătească pensie alimentară, un personaj pus mereu pe gâlceavă de mahala, ranchiunos şi arbitrar ?
Unde este competenţa profesională a antrenorului şi a selecţionerului ? Antrenorul care nu reuşeşte să propună o strategie coerentă şi o tactică  eficace, care joacă cu încăpăţânare la ofsaid, - fără a avea nici jucătorii şi nici ştiinţa unei asemenea tactici – care nu vede că aproape toate golurile barajului s-au luat din asemenea greşeli, care preferă în poartă un jucător bătrân, ţinut mai mereu pe tuşă la echipa unde joacă ? Unde este competenţa şi responsabilitatea selecţionerului, cel ale cărui orgoliu şi gelozie l-au pus în stare de conflict cu aproape toţi marii jucători care fac coloana vertebrală a unei echipe , de la Gică Hagi şi Gheorghe Popescu, până la Săpunaru şi Radu Stefan, Adrian  Mutu ori  tânăra revelaţie  a anului 2013, Alexandru Maxim ? Cât despre onoare şi ţară, mai bine s-o lăsăm baltă ! Sunt două entităţi care nu intră în tabla de valori  a lui Piţurcă, dacă el are aşa ceva. Imnul naţional ? O corvoadă pe care nici măcar n-o mai mimează. Steagul ? Un moft pentru sentimentali. Publicul, cel care intonează  imnul ca pe o chemare la luptă şi agită steagul ca pe un buchet de flori tricolore ? O gloată de scandalagii care-i cer demisia.
Cum poate un asemenea individ să coaguleze o echipă, s-o  motiveze în numele onoarei sportive şi a generozităţii dăruitoare, în numele celor dragi, a celor care-o  iubesc şi care-o  investesc ca purtătoare de speranţă, în numele unei ţări care, - vitregită şi umilită de clasa politică – aşteaptă ca măcar sportivii ei de frunte să-i dăruiască bucuria victoriei. ?  Căci de tristeţea înfrângerilor de toate felurile, a ajuns la capătul răbdării.
Am asistat zilele acestea la splendida victorie sportivă şi umană a Franţei în faţa Ucrainei. După înfrângerea neaşteptată  de la Kiev, cu 2-0, returul a fost pregătit  ca pe o misiune capitală de onoare, de demnitate şi de datorie. Nu cu declaraţii de circari optimişti, nu cu măsuri incompetente şi arbitrare de selecţie şi pregătire, nu cu miza pusă pe baftă şi pe « merge şi aşa », ci cu eforturi  înţelepte de a forma echipa cea mai bună, de a forja mentalul acesteia, de a o aduce în starea de formă maximă, sub raport fizic şi motivaţional, de a-i stabili un plan tactic în conformitate cu datele turului şi cu circumstanţele returului.  Si răsplata a fost pe măsură. Victoria obţinută a transformat Franţa într-o ţara luminată de sărbătoare. Tară în care, datorită problemelor economice, politice sociale, numai de sărbătoare nu se poate vorbi. Si totuşi, forţa iradiantă a unei victorii sportive a declanşat simfonia bucuriei, nu doar pe stadion, acolo unde echipa, într-o îmbrăţişare fraternă, şi-a convertit bucuria fără de margini în Marseillaiză - cântată ca pe o nouă chemare la luptă, împreună cu mulţimea de spectatori, cuprinşi parcă de extaz. Victoria, obţinută nu doar cu talent şi iscusinţă, dar mai ales cu o dăruire fără de margini, a luminat casele şi a împodobit străzile, a metamorfozat, pentru o clipă, mânia greviştilor şi a protestatarilor, aflaţi mai pretutindeni, în îmbrăţişări fraterne de bucurie, a crescut până şi popularitatea preşedintelui François Hollande, prezent la meci, în pofida sfaturilor de a nu se expune mâniei populare în eventualitatea unui eşec. Aceasta este forţa fotbalului slujit cu pricepere, devotament şi dăruire.
Vor spune unii : « noi nu suntem Franţa ». Bineînţeles că nu. Noi suntem România. O ţară ai cărei sportivi, ca să ne referim doar la aceştia, ne-au oferit, nu o dată, marile bucurii ale victoriei. Dar nu cu antrenori ca Victor Piţurcă şi preşedinţi de federaţie ca Mircea Sandu. Nu cu jucători prost selecţionaţi, prost călăuziţi şi bine demotivaţi. Nu cu un fotbal infectat de maladiile politicului şi de pecinginea circarilor parveniţi .

Puţinii apărători ai lui Victor Piţurcă ne vorbesc de performanţele lui. Dacă le analizăm bine, vom vedea că ele sunt întâmplătoare şi adesea rodul muncii altora, mai ales a celor care l-au precedat. Să ne amintim de calificarea la Campionatul European dina nul 2000 ! Piţurcă este adus antrenor la naţională în 1998, după ce, timp,de cinci ani (1993-1998), aceasta a fost condusă de Anghel Iordănescu. Ni se spune că obiectivul său contractual este Campionatul European din 2016. Este o realitate care dovedeşte două lucruri. Mai întâi, că părţile contractante au şmecherit, în maniera lor obişnuită, o escrocherie care  să-i asigure antrenorului  statutul privilegiat de hopa Mitică ( poate fi chiar hopa Mitică Dragomir) iar preşedintelui FRF  alibiul, de loc inocent, al legalităţii dubioase. In al doilea rând, că pentru cele două părţi contractante, fotbalul nu este decât o afacere. O afacere bănoasă în care gloria sportivă, demnitatea naţională şi cei cărora sportul ar trebui să le fie dedicat  nu sunt decât detalii, mai mult sau mai puţin profitabile.
Demisia sau demiterea lui Victor Piţurcă nu va schimba multe dacă circumstanţele morbide din fotbalul românesc nu vor fi schimbate. Pentru că degeaba schimbi într-un bordel falimentar paturile, dacă nu schimbi curvele…
                                                                                 
Alexandru  MELIAN