Faceți căutări pe acest blog

vineri, 1 noiembrie 2013

Cezarina Adamescu - MEMORIA ICOANELOR ŞI MĂRTURIILE VEACULUI


Scriitoarea Cezarina Adamescu

MEMORIA ICOANELOR ŞI MĂRTURIILE VEACULUI

FLORIAN VĂIDEIANU, Boier printre tovarăşi, Editura Semănătorul Tismana, 2013


            Florian Văideianu ne-a obişnuit în ultimul timp cu proze memorialistice şi de evocare literară de bună calitate, pline de umor, cu o problematică veche, dar care încă mai suscită interes şi surprize, care  reclamă similitudini cu lumea de azi, atât de adâncită în propriile interese, cu dorinţa morbidă de a escalada treptele sociale şi politice şi a ajunge în vârful piramidei, dacă se poate fără nici un efort sau cu eforturi minime. Se ştie că lumea se construieşte încet, pe temelii solide, cu jertfe şi muncă asiduă, altfel s-ar nărui înainte de a se sfârşi construcţia.
            Această carte este clădită pe principii drepte, sprijinindu-se de ele ca de cel mai solid temei de susţinere şi dăinuire. Personajul principal poate sluji drept model pentru noile generaţii grăbite parcă să topească etapele de creştere şi dezvoltare armonioasă, uneori făcând salturi pe cât de spectaculoase, pe atât de periculoase, care le pot azvârli în hăul istoriei, fără să li se mai ştie de urme. Traian Burtea este eroul readus din văioagele amintirii, de autorul cărţii, Florian Văideianu şi repus în drepturile pe care le-ar fi putut avea pe vremea când s-a făcut remarcat în ţinutul său şi i s-a dus vestea în toată Oltenia, ba şi peste fruntarii.
            Acţiunea este de dată recentă, cu mai bine de jumătate de veac în urmă, aşadar, pe o plajă de trei decenii, în timpurile contemporane nouă, când înaintaşii încă-şi mai aduc aminte de figura proeminentă, principiile şi faptele săvârşite în slujba oamenilor, ale acestui iluminat om, efigie a rezistenţei în faţa nedreptăţilor şi abuzurilor săvârşite de regimul abia instalat. Un caracter ferm, puternic, un om cu principii în conformitate cu valorile morale şi civice care l-au animat toată viaţa. Un om devenit simbol al locurilor istorice care nu admiteau compromisuri, atitudini în îndoielnice, trădări şi lipsă de scrupule.
            Scrierea, oscilând între document memorialistic şi reportaj literar, are densitate stilistică şi posedă toate atributele unei scrieri literare, cu personaje, acţiune şi cadrul creat, o fuziune de elemente şi mijloace artistice care concură la alcătuirea întregului şi dau savoare lecturii.
Din acest punct de vedere, lucrarea poate fi văzută şi ca o frescă istorică a unei comunităţi cooperatiste care a dus faima numelui României dincolo de hotare, prin arta manuală tradiţională, inspirată şi migălită cu dragoste de artizanii ei. E vorba de Cooperativa meşteşugărească „Arta Casnică Tismana”, ale cărei produse artizanale sunt cunoscute prin frumuseţea lor.
Traian Burtea (1918-1981)

            Lucrarea este dinamică, dialogurile dau autenticitate acţiunii şi definesc personajele.
            Atributul de boier nu este văzut în sens peiorativ, de exploatator şi profitor de munca altora, ci în sens seniorial, nobiliar, bonom, cultivat, rasat, dăruitor în folosul altora. Un om a cărui demnitate şi verticalitate nu poate fi pusă la îndoială şi de la care ai numai de învăţat. Pentru care valorile creştine sunt valori supreme. Marii scriitori în întâlnirile lor memorabile, se gratulau cu apelativul: „boierule!” sau „coane”.
            Autorul acestei scrieri a considerat ca pe o datorie de conştiinţă să aducă în memoria localnicilor figura luminoasă a lui Traian Burtea, fiind legat sufleteşte de el, încă de la vârsta de 15 ani, când acesta l-a angajat lucrător în Cooperativă, deşi era un copil timid şi neştiutor,contribuind la creşterea şi devenirea lui ulterioară ca om.
            Capitolul I, intitulat „Rădăcini”, debutează cu  un splendid cadru gorjenesc: e Duminica Tomii şi oamenii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, cu mare pietate, se îndreaptă, cu mic cu mare, la slujba religioasă din Ungureni. 
            Scriitorul face o întoarcere în timp, pe vremea părinţilor lui Traian Burtea, Ioan şi Elena, ctitori ai bisericii din localitate, pe care-i cinstea obştea ca pe nişte oameni foarte cumsecade şi foarte evlavioşi, pictaţi pe un perete al bisericii.
            Graiul popular, fără zorzoane lingvistice şi fără ocolişuri face conversaţia foarte spumoasă, dezvăluind în felul acesta obiceiuri şi caractere, pentru că tot omul vorbeşte şi se poartă după cum îi e firea.
            Nu lipsesc clevetitorii,  cei excesiv de curioşi care vor să ştie totul şi duc vorba din gură-n gură. Din te miri ce se iscă poveşti pe care sătenii abia aşteaptă să le asculte. Aşa a fost de când lumea. Gura satului a dat la iveală poveşti şi legende ad-hoc care s-au perpetuat de-a lungul vremurilor aşa încât oamenii nu mai puteau deosebi ficţiunea de realitate. Şi toate au devenit istorie nescrisă, sporită cu fantezia populară care este neîntrecută când e vorba de mituri şi legende care înfierbântă minţile. Dar şi despre întâmplări vechi, adevărate, de la care tot omul are de învăţat ceva.
            Cadrul se mută mai apoi în plin ceremonial, în casa în care copilului Traian, în vârstă de un anişor, i se ia din moţ.
            Scurte secvenţe din copilăria personajului principal, sunt narate de Florian Văideianu cu multă iscusinţă şi cu o bogăţie a mijloacelor de expresie care scoate în evidenţă stilul deja format al povestitorului.
            Autorul creionează personajele conform informaţiilor, dar şi fanteziei sale de autor hăruit. Oameni şi locuri, sunt descrise cu multă măiestrie şi farmec local, în timp ce: „Timpul îşi vedea  de treaba lui, oamenii de ale lor, iar copiii creşteau văzând cu ochii”.
            Astfel îl ajungem din urmă pe Traian Burtea, ajuns la vremea adolescenţei şi a primei iubiri. Dar şi a primei alegeri importante din viaţa lui: renunţând la viaţa de seminar după două trimestre, se înscrie la Şcoala Comercială din Târgu-Jiu.
            Îl însoţim pe adolescent şi la pescuit şi, împreună cu ceilalţi tineri, la scăldat şi la alte manifestări specifice tinerilor.
Autorul îi face şi un portret reuşit tânărului Traian: “Traian Burtea, acum un adolescent înalt, subţirel, cu părul pieptănat peste cap, ochii albaştri şi pătrunzători, cu zâmbetul mereu prezent, atrăgea ca un magnet. Prăvălia ticsită cu mărfuri aducea clienţi din toate satele. Traian vorbea frumos cu toată lumea, fiind şcolit în ale comerţului. Un adevărat negustor”.
Iată-l şi la vârsta însurătorii şi la cea a încorporării pentru front.
Reîntors rănit de pe frontul din Crimeea, Traian Burtea îşi continuă viaţa de familie şi de negustor, construindu-şi o nouă casă pentru o prăvălie mai mare.
În mod neaşteptat, cadrul se schimbă şi ajungem pe Valea Tismanei, la poalele mănăstirii cu acelaşi nume, unde era amplasată o închisoare. Negustorul Traian Burtea organizează grupe de voluntari care duceau hrană deţinuţilor politici de la închisoare, asumându-şi un mare risc în acele vremuri tulburi.
Ajungem în anul 1848, anul naţionalizării tuturor bunurilor gospodarilor, fără drept de despăgubire. Soarta lui Traian Burtea şi a familiei sale se schimbă în mod dramatic, o dată cu considerarea lor de către noul regim, drept chiaburi, pentru că aveau o mică prăvălie. Li se confiscă şi prăvălia şi casa, în afară de două camere de locuit şi sunt aduşi să lucreze acolo, doi gestionari angajaţi de noul regim. Aflaţi într-un impas, fără alte posibilităţi materiale, Traian Burtea şi familia lui ajung în pragul sărăciei. Înfiinţarea Cooperativei meşteşugăreşti “Partizana”, vine ca o salvare pentru el şi mulţi alţi oameni din localitate, care-şi găsesc de lucru în cadrul cooperaţiei, cu sediul chiar în casa lor din Tismana. În aceste condiţii, Traian Burtea începe să valorifice “comoara ţărănească autohtonă” înfiinţând puncte de lucru în satele dimprejur, unde femeile ţeseau şi brodau lucruri artizanale. În comunitatea oltenească, numele lui Traian Burtea se impune prin hărnicie, demnitate, muncind cot la cot cu lucrătorii dar păstrându-şi acel zâmbet pe chip, “de parcă s-ar fi născut râzând”, zâmbet care-l făcea atât de popular şi îndrăgit în rândul semenilor.
Capitolul II al cărţii debutează cu descrierea activităţilor de la Cooperativa meşteşugărească “Partizana” care e pusă pe picioare şi în câţiva ani ia avânt, având în componenţă multe lucrătoare de ii, fote, ştergare, covoare şi alte obiecte tradiţionale olteneşti, cărora li se dusese faima în lume.
Autorul face referiri şi la Decretul nr. 410 din 1959 care viza autorizarea de funcţionare a mănăstirilor, în urma căruia peste 4000 de monahi şi monahii au fost siliţi să părăsească mănăstirile şi să se reîntoarcă în lume, fie să se căsătorească, fie să se angajeze într-o fabrică.
Mănăstirea Tismana a fost afectată de acest decret, măicuţele fiind dezbrăcate de haina monahală şi trimise în lume, astfel încât, spune autorul, “S-au umplut drumurile de maici şi călugări pribegi”.
Tot Traian Burtea a fost omul providenţial care le-a oferit câte o slujbă de ţesătoare şi au fost adăpostite la localnici, astfel încât să nu pribegească şi să se poată reîntoarce, la timp potrivit, la rosturile mănăstirii.
El merge până acolo încât înfiinţează o secţie de ţesut covoare olteneşti în Gornoviţa, dându-le astfel posibilitatea măicuţelor să lucreze prin Cooperativa Arta Casnică.
Fetiţele Ansamblului Folcloric condus de Maria Corlan - Mischie
Capitolul III al cărţii este destinat familiei. Autorul vorbeşte despre fetiţele lui Traian Burtea.
Oamenii locului, retrăindu-şi amintirile,  dau mărturie despre omul Traian Burtea şi felul în care i-a ajutat de-a lungul vieţii, în diferitele nevoi.
Un episod emoţionant al cărţii este acela al vizitei nemuritoarei Maria Tănase care, ajungând la Tismana, întrebă de casa lui Traian Burtea şi fu găzduită cu toate onorurile de familie. Personalităţi de vază aveau să fie oaspeţi în familia Burtea. Popularitatea lui crescuse în asemenea măsură încât era căutat de multe oficialităţi: “Fiind preşedintele cooperativei meşteşugăreşti Arta Casnică, avea persoane cunoscute din toate treptele sociale, de la înalţi politicieni – începând cu cei de la Comitetul Central, primi secretari ai judeţelor, activişti, cât şi directori de întreprinderi, medici, ingineri, preşedinţi de cooperative din toată ţara. Urmau angajaţii cooperativei din Tismana, cât şi localnicii”.
Nunta fetei lui este prilejul de a invita toată comunitatea la oficiere şi la petrecere. Respectarea tradiţiilor de nuntă şi bonomia gazdelor au fost răsplătite din plin, cu o participare numeroasă.
Al patrulea capitol al cărţii este dedicat Cooperativei Arta Casnică, care se extinde în anul 1964 prin construcţia unui nou sediu şi diversificarea producţiei.
Autorul pune în antiteză opulenţa afişată în vizitele de lucru ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Tismana, camuflarea deficienţelor şi starea generală de sărăcie a oamenilor simpli care câştigau cu greu câţiva lei, lucrând necontenit la Cooperativă, la câmp, în gospodăriile proprii. Cu toate că se promova egalitatea, decalajele erau uriaşe între ceea ce se vedea şi ceea ce era îndeobşte ascuns de privirile “tovarăşilor”.
Bunătatea, înţelepciunea, spiritul gospodăresc, întreprinzător, demnitatea, au făcut ca omul Traian Burtea să fie îndrăgit şi respectat de subalterni şi de colegi. La el veneau oamenii să le rezolve necazurile, pentru că ştiau că „boierul” nu refuză pe nimeni.
Oameni şi întâmplări sunt evocate cu măiestrie de către autor, chiar şi momentele de încordare şi impas în care ajungea uneori cooperativa. Cu toate acestea, preşedintele nu era nedrept cu nimeni şi ajuta tineretul. O amintire scumpă autorului este cea în care trebuia să fie  restructurat un număr de salariaţi şi el era nou venit în cooperaţie. Intervenţia salvatoare a preşedintelui a făcut ca tânărul Florin să fie păstrat în schemă. O caracteristică a personajului central al cărţii este că el îi considera pe toţi salariaţii, fără excepţie, copiii lui.
Muncă artistică, participarea la concursuri, hramul bisericesc la care se adună oameni din jur, bâlci, un festival al cântecului şi dansului, parada portului popular, târg şi prilej de veselie şi sărbătoare, toate sunt amintite de autor în detaliu.
O modalitate de stil este şi introducerea vocii auctoriale, la un moment dat, adică intrarea autorului în naraţiune, părăsind persoana a III-a, şi relatând la persoana a I-a, procedeu uzitat de prozatori pentru a da mai multă autenticitate acţiunii. Alternanţa persoanelor conferă o diversitate şi mai mare naraţiunii, mai ales în partea a doua a volumului.
Toate întâmplările au loc în preajma Mănăstirii Tismana – martor de piatră, în care icoanele au ochi şi urechi şi reţin toate amănuntele. Memoria icoanelor este prodigioasă. Ele dau mărturie despre fapte bune şi rele, despre oameni destoinici, despre timp şi vremuri, dar şi despre locurile acestea încărcate de istorie şi de spiritualitate. În preajma lor, până şi aerul se sfinţeşte.
Gorjenii sunt oameni veseli, ştiu să muncească, dar să se şi distreze. În orice împrejurare ei “pun de o horă” sau de o sârbă şi taraful le ţine isonul, până tremură pământul sub tălpi. Ei, de asemenea, sunt oameni ospitalieri şi dăruiesc din prinosul lor, oricărui om le trece pragul. Tinerii încropesc şi ei formaţii de muzică uşoară, cu care cântă la petreceri sau la festivaluri. Aceste trăsături sunt scoase în evidenţă de autor în unele secvenţe narative.
Autorul obţine un oarecare efect prin comicul de limbaj, în grai oltenesc, pe care-l folosesc oamenii locului.
Există şi personaje foarte pitoreşti, cum e frizerul  Falcoe de la Sohodol care devine oficial frizerul cooperativei, în Complexul de la Arta Casnică, pentru diversificarea muncii, dar şi pentru a oferi înlesniri şi  servicii convenabile celor care lucrau aici permanent. În plus, şi o secţie de coafură pentru femei. Toate acestea sunt etape de dezvoltare şi diversificare a producţiei şi a muncii din Cooperaţie, sub deviza preşedintelui: “Operativitate şi promptitudine”. Dar şi pentru eficienţa maximă a muncii.
Despre buna organizare a comunităţii locale, despre evenimentele care se succed fără să-i întrebe pe oameni, despre noutăţile tehnicii şi electrotehnicii moderne, care au ca urmare îmbunătăţirea vieţii, autorul face referiri amănunţite pentru a reda atmosfera acelui colţ de lume care se numeşte Tismana, pe o plajă de jumătate de veac în care oamenii se adaptează de bine-de rău, noului regim instalat.
Florian Văideianu are şi un motiv special pentru a zugrăvi aceste locuri şi pe protagonişti: el însuşi face parte din comunitatea locală şi a fost ajutat în nenumărate rânduri de preşedintele Cooperativei, pe care-l considera ca părintele său.
Următorul capitol, intitulat „Lumea deschisă” este o metaforă a vârstei tinere a autorului care are în faţa ochilor şi a destinului său, deschis drumul spre ascensiune, spre viaţă, spre realizările de mai târziu. Enumerând şi descriind în detaliu extinderea activităţii meşteşugăreşti de la Cooperativa Arta Casnică, Florian Văideianu pune accentul pe noutate, ca şi pe valorificarea şi păstrarea tezaurului artei populare româneşti din Oltenia, produse artizanale care duc faima Olteniei peste hotare, dar şi a obiceiurilor şi datinilor pe care oamenii locului le păstrează cu sfinţenie, ele fiind considerate datul natural şi istoric al acestei părţi de lume.
Expoziţie "Arta Casnică" la Festivalul Castanului - 2013
Acest triumf al artei populare este încununat cu lauri, cu premii şi diplome, în nenumărate ţări: Japonia, Suedia, Belgia, Austria, Franţa ş.a., unde arta populară românească este apreciată şi căutată de iubitorii ei.
Liniştea şi prosperitatea locului sunt sfâşiate într-o fatidică zi de august 1981 de o veste cutremurătoare: dispariţia într-un accident de maşină, în timp ce venea spre casă de la Craiova, a preşedintelui Traian Burtea şi a şoferului său. Cu greu puteau oamenii să realizeze că omul de care erau legaţi cu fire invizibile, nu mai era fizic printre ei. Însă, aşa cum precizează autorul, realizările lui în arta meşteşugărească au dăinuit: “A fost omul care s-a pus mereu în slujba celor cu care a lucrat. Fenomenul Traian Burtea încă îşi manifestă efectele în conştiinţa celor care l-au cunoscut”.
            Aceste studiu monografic de excepţie, cu reflexe narative de marcă este o mărturie a faptului că, în epoca numită de toţi, “de aur” a societăţii româneşti, Cooperaţia meşteşugărească a strălucit prin arta meşteşugarilor şi artizanilor săi, dar şi prin harul organizatoric al celui care şi-a semnat trecerea, prin conducerea unuia din cele mai importante sectoare de activitate de către un om cu calităţi excepţionale puse în slujba muncii, a omului, a dragostei de ţară, de cultură şi de artă populară.
            Florian Văideianu realizează un document de excepţie care se înscrie în istoria Olteniei cu tot ce include ea mai bun, mai frumos, mai trainic. Iar faptul că autorul a ales un titlu peiorativ “Boier printre tovarăşi” – este cu atât mai meritoriu, cu cât omul, organizatorul, specialistul în arta opulară, s-a putut adapta noului regim, alegând să acţioneze spre binele comunităţii, pentru a-i asigura condiţii şi locuri de muncă, un trai decent şi liniştea necesară convieţuirii paşnice. Convingerea că nu tot ceea ce a fost în regimul trecut a fost rău, l-a condus pe autor să scoată în evidenţă realizările obţinute prin muncă cinstită, prin demnitate şi credinţă nestrămutată în tradiţiile şi moştenirea populară a românilor, lăsată din moşi strămoşi.
            Ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă.


31 octombrie 2013

CEZARINA ADAMESCU