Faceți căutări pe acest blog

luni, 11 noiembrie 2013

Dumitru Dănău - CE MAI NĂROJI ERAU, MUMĂ, ODATĂ



CE MAI NĂROJI ERAU, MUMĂ, ODATĂ

Cercetând documentele „de epocă” (zapise, acte de proprietate) din lădiţa de lemn - de peste o sută de ani - moştenită cu hârtii cu tot de la părinţi, trăiesc secreta bucurie a unor emoţionante „descoperiri”. Abia acum, după cincizeci de ani, „gust” vechimea acestora (hârtia specială „Letea”, ştampile locale cu cerbi - ceea ce denotă o orgolioasă punere în evidenţă, inconştient, a unei faune silvestre de o cuceritoare frumuseţe -, caligrafiile, aproape baroce, ale unor grefieri sau notari dotaţi cu rarul har scriptural). Toate provenind de pe vremea când plasele (unităţi administrative) erau „la modă”, iar peceţile primăriilor făceau parte din „logistica” întregului areal al munţilor Vâlcan (din Gor-Jiu…). De unde se vede că ecologia, din acele vremuri, exista ca instinct, ca un fel de ADN special.
- Mumă! - zicea muma mea (le spuneam şi „ucenicilor” aceste zise) - au fost timpuri când şi Cerul, şi pădurile Domnului erau ca fraţii cu omul. Făgetul îi arunca crengi uscate direct în sobă. Soarele şi stelele erau prietene la cataramă cu oamenii. Numai acuma, mumă - zicea muma cu durere - omul se dovedeşte părăsit de Dumnezeu.
Eu, care în anii ’50, învăţam sârguincios marxism-leninism, darwinism, miciurinism, bolşevism, devenite „ştiinţe” obligatorii, iar, automat (printr-o nevinovată corupţie), devenisem materialist-dialectician, nu respingeam aceste legende. Dimpotrivă, le ascultam fascinat. Şi mi le-am notat, lăsându-le „moarte” în caietele cu însemnări din acei ani. Redescoperindu-le, mai târziu,ca şi pe vechile acte notariale din „lădiţa fermecată”, reîntâlnesc, de fapt, pagini ciudate dintr-o bizară istorie. Aceste „ziceri” ale mumii le consemnasem în anul 1954, în acea vreme de iarnă, cu zăpada înaltă până la cosoroaba casei când noi, elevii, apucasem rara „fericire” a celei mai lungi vacanţe de iarnă. Atunci, la lumina lămpii cu petrol, ţesându-şi, la război, macaturile, sau torcându-şi ca pe o amintire caierele de cânepă, muma îşi continua „zicerile”.
- Că s-a întâmplat, mumă, că omul a nărozit rău. A devenit hapsân, pizmaş, nărăvit şi puturos. Nu-i vorbă, că şi vremurile se alimăniseră. Că pe timpul ăla despre care îţi povestesc, stăpâni pe bietul român erau fie grecul, fie turcul, ori toţi ăştia împreună cu ciocoii noştri. Iar bietul om ce să facă, sărmanul? Cu sărăcia cuibărită în casă şi în oase şi cu o spuză de copii în vatră, nu avea altă cale decât a codrului. A haiduciei…
- Îmi spuseşi, mumă - am întrerupt-o - poveştile alea cu Cerul şi cu Făgetul…
- Da, mumă!... Că-mi zicea şi mie muma, care şi ea ştia de la muma ei. (Până la urmă - îmi ziceam eu - iată un extraordinar arhetip: MUMA! Pentru că erau: muma, muma mumii, muma mumii mumii ş.a.m.d. Iar această infinită înşiruire, întreruptă, brusc, doar de ne-memorie, te duce la o „mumă generică”, întruchipările ei reale, în secole, fiind nişte avataruri. Oare - îmi ziceam eu - de la care dintre mume i-au rămas mumii mele atâtea minunate taine…?).
- Că-mi spunea muma - continua muma a-mi  zice - că o năroadă de pe aici, deşi avea Jaleşul nostru la doi paşi de casă, în loc să spele scutecele copilului în râu, le-a şters, vaca, de Cer. Care Cer era una cu streaşinile bordeiului. Iar Dumnezeu atâta de rău s-a mâniat, c-a zis: „Mare păcat făcuşi, femeie!” sau cam aşa ceva. Şi de atunci nu mai atingi Cerul nici cu avionul… L-a retras Domnul la El, sus de tot, hă-hă…*
- Dar cu Făgetul ce s-a întâmplat? - am întrebat-o iscodind-o, acesta fiind Buchenwaldul Câmpofenilor (Bucovina Gorjului).
- Cu ăsta e altă poveste, „Făget” însemnând, mumă, pădure de fagi, care şi ea dădea taman în târnaţul caselor gospodarilor. Nu era ca acum la peste o mie-două de paşi. Şi întâmplarea, după cum îmi spunea muma, tot pe aici ar fi avut loc. Că - auzi, tu? - se ducea omu-n pădure, îşi tăia un carpen sau un stejar, că era cu hărămugu, iar aceştia mergeau singuri la casa omului, fără cai, fără boi… De parcă ar fi fost nişte fiinţe-nefiinţe.
Se opreau la curtea ţăranului, el tăia în bucăţi, făcea focul şi pace... Ca-n rai, mumă! Numai că, s-a dus năroada în Făget,a tăiat un gorun şi nu i-a fost de ajuns pucioasei. Când gorunul şi-a luat rumul spre bordeiul acesteia, ea-hop! pe el... Voia să meargă călare pe el acasă. Iar atunci, văzând Dumnezeu ticăloşia neisprăvitei, i-ar fi zis: „Năroado, mare greşeală ai făcut!”. Atâta. Şi apoi, s-a pomenit lumea că pădurile s-au îndepărtat de sate, iar de atunci omul se chinuie să-şi care lemnele de foc sau de construcţie de la nu ştiu câţi kilometri depărtare... În aceeaşi iarnă grea, muma mi-a depănat şi alte evenimente petrecute, demult, pe meleagurile fie de sub Făget, fie de sub alte păduri, iar eu rămâneam stupefiat de câte au putut să se întâmple prin aceste locuri... Unele erau legate de haiduci, altele de comori...
- Ceea ce îţi spun, să ştii cp nu-i deloc minciună. Că asta mi-a povestit-o şi muma mea fie-i ţărâna uşoară! (Aşadar, din nou: muma, muma mumii etc.). Că era unu’ al lu’ Zdruţă, mumă, haiduc. Era de loc, din Drăgoeşti. Dincolo de Dealul Mare. Cum nu avea frică decât de sărăcie, nu se temea nici de jivine. Plecă, prin urmare, omul în pădure. Nu se ştie cu cel fel de gânduri. Dar merse el aşa, singur-singurel, prin ditamai desişul. Deodată, în bezna codrului, o licărire galben-roşiatică. Nu se sperie.  Se uită în jur, tăie cu toporul o creangă, fixă bine locul şi aruncă ţăruşul acolo unde văzuse el „licuricii”. Se întoarse binişor acasă, bătu la poarta lui Pătru al Firii, ăsta ieşi, iar el îi zise, făcându-ui semn să tacă: „Îmbracă-te iute şi hai cu mine repede!”, „dar ia şi o secure!”. Ăsta, Pătru al Firii, năucit, crezu că Zdruţă e nebun. Dar i-a îndeplinit porunca. Pe drum, spre Măluroasa - aşa se numea pădurea de peste deal - Zdruţă îi povesti despre ce era taina. Ajunşi la semn, văzu şi Pătru licăriri... „Bă, să nu fie Dracu la mijloc, Doamne fereşte!” - îi zise ăsta prudent... „Nu, mă!” îi răspunse scurt Zdruţă. Şi începură cu săpatul. Dăi, dăi! Dăi, dăi! fără pic de ostenire. Dar şi fără folos. „Zdruţă! Tu îţi baţi joc de mine!” îl luă tare Pătru. „Băi” - îi zise ăsta de parcă l-ar fi lovit în ceafă cu ceva... „Ce-ţi spune Zdruţă nu-i minciună!”. Şi o luară din nou de la capăt. Şi iarăşi: dăi, dăi! dăi, dăi! Apoi sapa se poticni de ceva mai tare... Ce să fie? Un ditamai bulgăre de pământ negru, ars... „Bă, Zdruţă, cin’ se ia după tine e ca tine. Adică prost!” i-o zise, dur, Pătru. Şi îl părăsi pe Zdruţă în negura cu taine a codrului. Iar Zdruţă, în sinea lui: „Bă, dacă Pătru al Firii are dreptate, ia să-l prostesc şi eu pe al lu’ Ţuică. „Ha, ha, ha”  - îşi zicea el - când o să vadă hapsânul ăsta, o să creadă că-i o minune venită din cer!”.
Trecu o noapte, veni dimineaţa, iar Ţuică, făcându-şi de lucru în grădină, dete, mumă, de cocoloş. Îl privi, se miră. Îl luă în mână, îl sparse, iar din el ieşi, ca dintr-un dovleac un alt bulgăre, dar de ceară... „Ăsta-i semn dumnezeiesc!” îşi zise vecinul, „că nu cred că la mijloc o fi o altă ispravă de-a nărodului de Zdruţă!”. Şi văzând omul că a dat, totuşi, norocul peste el, s-a îmbrăcat în grabă şi fuga la târg cu ceara, la lumânar. Se tocmiră prieteneşte şi fură amândoi mulţumiţi...
Peste câteva zile, când lumânarul a desfăcut cocoloşul de ceară ca să-l prelucreze, din el - îmi zicea muma - a început să curgă galbeni de aur... Că-că-lău... „Auzi, mumă?” - îmi zicea muma - „ce mai năroji erau odată!”.




Crinul satelor

 

* În „Terminologia magică populară românească”, Valeriu Bălteanu consemnează un eres luat din „Legendele” lui Rădulescu - Codin. El este asemănător celui povestit de muma mumei mele. „Acum, după ce a făcut Sfântuleţul şi pe oameni, cerul era aproape de pământ. Dai cu mâna de el. Tot pe vremea aia, luna lumina ca şi soarele. Un cioban de munte n-a avut de lucru? A luat baligă şi a zvârlit-o în lună  de-a chiorât-o. Când a văzut asta, foc s-a făcut Dumnezeu. Drept pedeapsă neamului omenesc, a mărit Cerul şi l-a ridicat sus, sus, unde este azi, cu lună cu tot”.