Ioan LILA - POEZIA CRITICII

Ioan LILA

29 avril 201229 , avril 2012

Franţa

POEZIA CRITICII

Am descoperit, dragi cultivatori de poezie şi proză pe ogoarele literaturii romane, un scriitor disimulat în spatele textelor lui pseudo-critice (vezi Odobescu !), care sînt, mai degrabă, poetice. Un text critic este indigest, autorul-critic rîvnind să aibă el ultimul cuvînt şi să prindă cu un bold firavul fluture în panoplia cu molii! Dar literatura este viaţă clocotitoare, nu o pojghiţă de gheaţă pe care alunecă balerinele ieşite la pensie! Texte critice sînt greoaie ca definiţie, definiţii, datări, evaluări, condiţionări pe calapoadele patului lui Procust, pentru că nici un scriitor nu se poate înscrie într-un curent, conştient find că, procedînd astfel, dacă va înnota împotriva curentului, va fi ejectat în abisurile credinţei unor critici ce cred că datorită lor se învîrte soarele în jurul cîmpiilor pe care strălucesc florile toamnei ! Mari cititori/povestitori de literatură au fost G. Călinescu, Al.Piru, Ion Rotaru, care aveau un farmec absolut al scriiturii, farmec pe care îl regăsesc, cu plăcere, la scriitorul (pentru că nu-l mai pot numi critic !) Constantin Trandafir ! Ce nuanţe... ce plăcere de a nara devastatoare, pentru că, dacă actul scriiturii nu ar fi fascinant, nimeni nu ar mai toci podelele eternităţii!

„1989 – vedere din provincie”, „Cititul prozei – De la 1960 pînă azi”, „Scriitori şi teme – Conversaţie în bibliotecă”, „Cititul cărţilor – poezia – De la Nichita Stănescu pînă azi” (inspirat titlu şi definitoriu pentru istoria literaturii romane !)

Constantin Trandafir, fiind un scriitor-critic remarcabil, are uneltele necesare pentru a analiza construcţia unei catedrale care, uneori, a început a fi construită de la acoperiş, pentru că şi această atitudine poate genera spaţii lirice! Graţia frazei fiind bine şlefuită, ea naşte o puritate absolută a analizei neromanţate, fără volute lipsite de substanţietate !

Dar, ca să nu se creadă că eu construiesc catedrale de nisip, ia să vin cu cîteva citate/argumente, pentru că trebuie să avem întotdeauna pietrele pentru ridicarea templului la îndemînă şi nu cine ştie în care colţ al planetei literaturii!

Viaţa de zi cu zi! Trezitul de dimineaţă, plecarea la şcoala unde este profesor, grijile zilnice, fetele, nevasta, colegii, cancelaria, inspectorii care îi terorizează pe toţi cu inepţiile lor dogmatice... iată o lume vie, palpabilă!

Dar să luăm anul 1989 de la început:

„1 ianuarie Ora zero. Păcat că nu ninge. Dar la noi, la Cîmpina, în provincia asta mică, sentimentul sărbătorii e tradiţional, nu s-a şters complet cu tot efortul tovărăşesc de mai bine de 40 de ani.” (...) „Pregătirile au fost superbe şi dramatice...”

Nu răzbate de aici sentimentul emoţionant de poezie ?

Apoi ni se destăinuie autorul, care vine, ca în marile romane, cu comentariile lui dramatico-subtile:

„În noaptea asta sfîntă „ne-au dat” apă caldă şi am putut face baie, ehe, ca boierii.”

În altă parte, zice cu nostalgie parcă:e mi

„De-atîta mîndrie („a eroinei polimerice”) adorm cu greutate.”

Dar subtilităţile de-abia încep:

„Am tonusul bun deşi breasla dăscălească urlă de groaza unei brigăzi ministeriale şi judeţene. Cică vor descinde vreo 60 de capete şi vor sta două săăptămîni, zic unii, o lună de zile, se alarmează cei mai panicarzi. Nu mai pleacă deloc, adaug eu.”

Nu e aici dulceaţa gîndirii în stilul lui Caragiale ? Ironia fină, subtilă, asumarea disperată a grotescului gîndirii ?

Şi, mai jos, ne aduce cu picioarele pe pămînt şi cu capul în nori: „Şi dă-i şi luptă.”

Sprea sfrşitul lunii ianuarie, autorul recidivează la modul exemplar, înţelegînd de unde ne vine ideea să ne exteriorizăm cu o brutalitate melancolică:

După „scîrţa-scîrţa pe hîrtie”, cade şi apogeul, magnific, ca în Valkiria: „Fac rost de nişte carne de vită.”

Şi, mai prin februarie (auzi aici poezie pură, nefalsificată):

„Tinerii Borza şi Biţă ne însoţesc în nocturnă, că se face economie la luminaa electrică şi nici măcar  luna nu ne mai ajută...”

În ziua de 3 martie, vineri, îl pomeneşte pe Vladimir Visoţki”. Mare poet, care umplea pieţele publice ale Rusiei cu spectacolele sale şi se pare că tovii l-au ajutat să treacă în eternitate... lăsînd-o înlăcrimată pe Marina Vlady.

http://www.youtube.com/watch?v=PIFPmjvZ39M&feature=related

Vladimir Semionovitch Vyssotski (en russe : Владимир Семёнович Высоцкий) 1, né le 25 janvier 1938 et mort le 25 juillet 1980, est un grand auteur-compositeur-interprète et un acteur de théâtre et de cinéma soviétique.

En 1969, Vyssotski se marie avec l'actrice française d'origine russe Marina Vlady. Celle-ci connaît bien les nuits de travail de Vyssotski, se réveillant, marmonnant quelques mots et se dirigeant vers son bureau pour écrire debout sur ce qui lui tombe sous la main.

Grâce à son mariage avec Marina Vlady, Vyssotski a l'occasion de sortir d'URSS, de se rendre en France, aux États-Unis ou encore au Mexique en avril 1977, et d'y enregistrer quelques disques, dont un interprété partiellement en français, paru chez Polydor, mais pas encore édité en CD. Comme Alexandre Vertinski un demi-siècle plus tôt, il ne pouvait s'acclimater dans un pays étranger, et rentrait rapidement après chaque départ.

Le travail constant (d'acteur et de chanteur), le manque de sommeil, l'alcool et le tabac, ainsi que les interdictions et la non-reconnaissance officielle du chanteur, laissèrent beaucoup de traces. Vyssotski mourut en 1980 d'une crise cardiaque à Moscou à l'âge de 42 ans en plein Jeux olympiques. Malgré le silence des médias, une foule de 200 000 admirateurs lui rendit un dernier hommage à son enterrement. Certains chanteurs, comme Boulat Okoudjava et Youri Vizbor composèrent une chanson d'adieu en sa mémoire. Le chanteur politique polonais Jacek Kaczmarski, qui s'était en partie inspiré des chansons de Vyssotski, rédigea à cette occasion Epitafium dla Włodzimierza Wysockiego(Épitaphe pour Vladimir Vyssotski).

            Iată cum se scrie istoria cea histerică şi de aceea am făcut această paranteză !

“Cu eforturi, facem rost de puţin salam de Sibiu”

Mereu am vrut să aflu cum fabricau salamul ăsta, dar nu am reuşit niciodată să aflu cînd sacrifică Sibiul!”

15 martie, miercuri: “...inundaţia de la avocatul Şercău. Nemernicii opresc apa dimineaţa, apoi îi dau drumul şi bieţii oameni nu mai ştiu cînd esdte şi cînd nu este deschis robinetul.”

Sărim în aprilie! Să crăp dacă nu aş putea să citez întregul volum, dar s-ar supăra autorul pe mine definitiv şi total! (Sic!) Verva este în toi:

“Au dispărut şi “tacîmurile”, şi oasele, şi copiţelele, “adidaşii”. Au ieşit urzicile, dar puţine şi scumpe, că-i secetă...”

Mi-am amintit astfel că intram în măcelăria din Piaţa Dorobanţi şi întrebam, timid: “Aveţi adidaşi ?” Răspunsul măcelarului: “Avem, dom scriitor!” Eu: “Mărimea 42 aveţi ?” Şi măcelarul: “Să moară mama dacă nu m-a tîmpit cu prostia asta de mai bine de un an!” Il invitam la o bere şi îi trecea supărarea! , A murit, bietul om, imediat după răzmeriţa (din decembrie) cu voie de la poliţie, vorba lu’ nenea Caragiale, tatăl nostru spiritual.

Dar lovitura de graţie vine în 20 decembrie: “Ghiţă Corbul, care n-a mai fost în capitală de vreo 20 de ani, merge să-şi cumpere sacou (...) !

Fascinant! Fraza asta spune mai multe decît un metru cub de comentarii! Şi mărturisesc, în ciuda încărcaturii frazei cu un tragism bine chibzuit, că am rîs cu lacrimi !

§

Unde am rămas ? Conduite à ce point, la philosophie des idée est une sorte d’atomisme ! Pe această direcţie a pornit Constantin Trandafir în analizarea prozei, a poeziei şi a temelor majore ale literaturii ! Trimiteri subtile, fără a face paradă de cultura sa vastă, ci vrînd să  ajute cititorul să înceapă a discerne între valoarea unui text şi însăilarea de cuvinte genital/geniale fără de gîndire/simţire poetică. „Poezia – precizează domnia sa în „Conversaţie în bibliotecă ” – înseamnă cunoaştere, iar metafora e una dintre căile ei regale.” (Pag.83) Şi abia acum vine comentariul bazat pe coordonate stinţifice, analizate cu mijloacele literare: „Poezia lui Ion Stratan se sprijină (...) pe coliziunea estetică a metaforei.”, „...idee şi imagine în cuvînt, ezoteric şi pitoresc senzorial, gravitate şi dezinvoltură, melancolie şi exuberanţă, metafizică şi cotidian...” Dar, „E dreptul unui critic să aibă punctul său de vedere...”, susţine Constantin Trandafir – şi aici îi dau dreptate, pentru că eu, de exemplu, nu scriu decît despre ceea ce îmi place mie şi nu doresc să-mi impun un punct de vedere „caustic-criticastru” ! Comentîndu-l pe fostul meu vecin din Cîmpina, pe care l-am pomenit în romanul „Parfumul păpuşilor de porţelan”, pentru că venea din cînd în cînd pe la mine şi fuman amîndoi aşezaţi pe prispa casei , privind îngînduraţi eternitatea risipită în norii duioşi de fum, Constantin Trandafir, scriitor el însuşi, nu se poate desprinde de poezia gîndirii şi subliniază, deschizînd alte drumuri, mai metaforice: „...dar cu anticipări ale esteticii urîtului şi ale grotescului în literatură...” De ce mi-a plăcut această susţinere ? Pentru că misticii au o mare apetenţă pentru dramă, cum zice şi Constantin Trandafir! Iată-ne pe un tărîm strivit de bocancii moraliştilor, pentru că, ajungînd la Eminescu, iată o frază bogată în sensuri meditative: „Mitul a fost rostogolit în Infern de mulţimea detractorilor!” şi „... o furie unică se abătu asupra poetului în perioada imediat postdecembristă...” – după răzmeriţa aia de carton cu voie de la Poliţie !!! (Caragiale avea dreptate !) De ce se dedau aceşti „neica nimeni, ia piciorul de pe mine” – cum scria Ion Gheorghe, la posteritatea lui Eminescu ? Din simplu motiv că ei nu ar fi în stare nici măcar să-i copieze Opera, pentru că le tremură mîna, le seacă fîntîna, şi se masturbează, cu privirea trează, spartă în fragmente, de pizde inerte ! E voia mea şi expresia aşa trebuie să se eternizeze, fară a declanşa un noian de ofense ! Iată ce scrie acest Cărtărescu despre Eminescu: „În copilărie era „mic şi îndesat”... Eu îmi amintesc acum de un interviu dat de acesta la un p(r)ost de televiziune şi iată ce preocupări filozofice avea dmnia sa, cînd susţinea că nu poate să-şi emită opera lui genitală din cauza vecinului de la etajul superior, care trăgea apa la toaletă după ce i se pişa în capu lu’ dumnealui !!! Am rîs cu lacrimi, pentru că nu ştiam cine era insul, nu-l citisem, nici nu vreau, îmi ajunge prefesiunea lui de credinţă: jos cu ăştia care, în loc să se masturbeze... Am fos virulent ? Îmi cer scuze şi mii de ventuze ! Dar mai trebuie să-i spun ceva acestui pro-fund, vopsit în pizdama: Nu are Eminescu nevoie să fie apărărat, pentru că el este esenţa limbii romane ! „...de unde se vede că patetismul sentimental nu-i face bine artei poetice.” Eu ce ziceam ?

Un altul, Valeriu Cîrstea, îl atacă pe Ion Creangă ! Dacă n-are alte valenţe culturale, cum să se afirmeze şi el printre dormeze ? Cică Ion Creangă este crud (de la cruzime ), sau că personajele lui aşa şi pe de din vale de Rovine, ai năimit-o-n mărăcine ! Săracul cu peticul şi peticul cu văzul monstruos din Grand Hotel « Victoria Romană » al lui Caragiale ! Numa’ că devine de se-mpătureşte pre dos !!! « Pîlnia şi Stamate » devine astfel lucrarea de referinţă ce ne face ferferiţă « Apoi, “mais l’époux le jour de l’an / savait tout et dans une crise / envoya au vatican / leurs deus corps  en trois valises “! Trecem peste, pentru că ar deveni inutilă această bibliotecă înfăşurată în ea însăşi !

« Şi Blecher se simte terorizat de obiecte… » Mi-a plăcut fraza asta pînă la nebunie, pentru că, stînd şi meditînd, sau doar şezînd şi nemeditînd, trebuie să ne sprijinim pe cîteva imagini: obiectele ! Astea, obiectele, sînt real-imaginare, de unde şi izvorăşte « atracţia pentru literatură a lui Robert Musil. » Iată de unde s-a născut « Omul fără însuşiri » ! Din irealitatea culturii ! Mă va ierta maestrul Constantin Trandafir că i-am folosit ideile ? Credinţa mea se adîncea în ea însăşi de dinainte de “Complexul individualităţii” !

§

În tablourile lui Gustav Klimt este o formidabilă revărsare de culori ! Spaţii imense concentrate într-o idee a armoniei prin explozia de sensuri ce au stîrnit şi scandaluri irevenţioase, în sensul auster că „Originea lumii” nu trebuie expusă (cum am făcut-o eu in textul de mai sus!), dar ea este deja cuprinsă între laturile Universale ale unui tablou expus la Paris (şi nu vreau să vă destăinui autorul !).

De ce am început aşa ? Pentru că, societatea este îndeajuns de refulată şi de isterică ! A desena „originea lumii”... isteria atinge paroxismul !

Ce se întîmplă mai departe în aproapele nostru interior ? Zone curpinse în melancolia conversaţiei în bibliotecă ! Ca la Klimt ! Sau ca la Pascal: „Ainsi l’homme est si malheureux, qu’il s’ennuierait méme sans auqune  cause d’ennui...” Dar Pascal cunoştea acest principiu de la Plutarque („Vie de Pyrhus”) : „...de preandre de repaus...” Iar eu nu cunoşteam mai nimic, dacă nu citeam! Apropos de citit: eu cred că sînt unii care au scris mai mult decît au citit! Eu, mărturisesc sincer, cred că am citit cîteva literaturi, nu cărţi, şi nu am scris mai mult de un metru linear! Azi scribii au ajuns la metru cub şi la tone îndesat-majore !

Urmează pagini dense despre Şerban Cioculescu („Mai degrabă obiectivitatea se numeşte, aici, probitate.”), care se perinda printre noi cu o sfială majestoasă, Eugen Ionesco (critic francez de origine romană – cum este acreditat în Franţa), ca şi Brancuzi (Constantin Brancuşi) – sculptor francez de origine romană, deşi, bietul de el (gorjean de-al meu!), nu a expus niciodată în Franţa – trăiască America !!! Ca sa nu mai pomenim decît de Anna de Noailles, princesse Brancovan, commtesse de... (Paris 1876 – Paris 1933) ; Constantin Ciopraga, care „pune piatra de temelie la prestigiul criticii istoriografice”; N. Steinhardt – „cu o eseistică a inteligeţei inventive”...

„Cel mai” nu convine spritului critic, darămite nepriceperii în materie ori a adversităţii de toate felurile.” Vorbeam despre Marin Preda ! De ce nu îi plăcea maestrului să i se vorbească despre „Moromeţii” ? S-o întrebăm pe Aurora Cornu ?

Octavian Paler, săracul, pendulînd între „securitatea de altădată şi teroarea canaliilor care profită de libertate”! Aici am rămas descumpanit total şi irevocabil! Bre, cînd înfruntai matale securitatea, cînd erai director general te miri pe unde, sau după ce te-ai bucurat de libertatea venită cu subtilitate tot de la strălucitorul rasărit ? Să nu ne prefacem că ne prefacem ! Auzi frază la domnia sa: „Nici Ceauşescu n-a fost insultat cum au fost insultaţi cei care, cu ani în urmă (n.n.: după ce li s-a luat ciolanul !), au îndrăznit să rişte „nebunia” de a nu fi laşi”! Va să zică, douăzeci de milioane au fost laşi, şi numai vreo doi-trei au fost aşa şi pe dincolo ! Istoria nu se poate scrie în felul ăsta, falsificată !

Va să zică, eşti director general o viaţă întreagă, şi apoi începi să scuipi cînd bate vîntul frunza-n dunga de la pantaloni !!! Divagaţia asta îmi aparţine în totalitate, nu are nici o legătură cu textul analizat, dar nici să patinăm pe urmele unor camelioni în plină prerie a istoriei nu cred că este cazul ! Punct !

Auzi frază plină de taine de nepătruns la Ov. S. Crohmălniceanu: „Reţin atenţia, cu deosebire, observaţiile despre nevroză şi complexul oedipian la Hortensia Papadat-Bengescu”.

§

La fraza de mai sus îmi vin în minte versurile lui Baudelaire din „L’invitation au voyage”: „Là, tout n’est qu’ordre et beauté, / Luxe, calme et volupté.” Eu cred că romanele Hortensiei Papadat-Bengescu trebuiesc citite cu o altă privire, nu cu un sentiment intermediar între fiinţă şi nefiinţă, că ce altceva este nevroza, care îl cuprinde şi pe critic. Am această susţinere la pagina 137 („Cititul prozei”): „Privind cu atenţie lucrurile, luîndu-ţi foarte în serios meseria de anatomist al vieţii, devii materialist, şi încă unul vulgar...” Eu ce ziceam ?

„Cititul prozei” este structurat în trei mari şi minuţioase capitole: „Garda veche, pe aliniamente” (eu nu l-am citit pe Constantin Mateescu), Greii trupei, în acţiune” (nu i-am citit pe Rodica Braga, I.Oprişan, Radu Ulmeanu şi Radu Ţuculescu) şi Competiţia continuă (unde l-am citit numai pe Horia Gârbea) – şi trebuie să spun că mai am încă un teanc masiv de cărţi de citit, dar cîteodată vremurile sau chiar şi numai vremea (caniculară) mă pun cu botul pe labe. Înainte de răzmeriţa din decembrie, transmisă în direct de televiziune şi regizată de Sergiu Nicolaescu (glumeam !), parcă aveam mai mult timp,

  Ba chiar aveam şi clipe poetice, cînd căutam febril o pereche de addidaşi prin toate măcelăriile şi magazinele din zona Dorobanţi!

Dar să nu patinez iar pe o gheaţă utopică, ce străluceşte şi cînd se topeşte, pentru că scriitorul Constantin Trandafiră vine cu o analiză subtilă, ce mi-a creat o altă percepţie asupra literaturii! „Nici poezia, nici dramaturgia, nici critica şi istoria literară nu-s decît gramatical de genul feminin. Eseul e ambigen.”

P.S. Despre cei care dau năvală

A da năvală nu e ca într-o luptă navală! Abordajul direct al literaturii cere nu numai tehnica şi tactică, dar şi o infrastructură bine delimitată în spaţiul gîndirii. În abundenţa de creatori iviţi de după implantarea capitalismului deşanţat în adîncul conştiinţelor noastre cine mai poate face ordine ? În primul rînd, este nevoie de această ordine ? Nu mai este nevoie ! Ordinea în dezordine este ca loţiunea Diana folosită la frecţionarea unui picior de lemn. De lemn-tănase, de lasă-mă să te las, adu-mi aminte nu-mi mai amintesc ce anume... Grav este faptul că o mulţime de poeţi, nu au cultură. Ei scriu abundent despre orice le trece prin  minte şi, dacă vrei să îi înţelegi, îţi cumperi un ziar de anunţuri la mica publicitate şi te duci să-l citeşti în parc. Sigur că timpul va decanta valorile. De Lautreamont n-a auzit nimeni în timpul vieţii lui, „Cîntecele lui Maldoror” au fost descoperite postum. Existînd această inflaţie, nimeni nu îi mai face faţă. Criticii sînt şi ei copleşiţi, scriu uneori sub presiune, deringolada nu este o revoluţie, ci o involuţie. Îmi vine minte cazul unui poet talentat cu adevărat, care a început şi el să se grăbească. Poezia este o decantare a trăirilor din sufletul poetului. Poezia este emoţie, nu un discurs inteligent despre orice îi trece cuiva prin minte. Cusătura cu aţă albă sare în ochi de departe. Poetul despre care vorbesc a început să tragă la poezii pe bandă rulantă. Am încercat odată să-i arăt că, pe lîngă metaforele lui sublime, şi-a încărcat poezia şi cu mult balast şi că, în loc să atace cetatea poeziei, o să se scufunde. Ar trebui poate să-mi văd de balastul meu. Mă întreb dacă acest poet l-a citit pe Zaharia Stancu ? Ia uite aici capodoperă: „Cu-n fir de iarbă degetul mi-l legi / Să am, asemeni ţie, un inel. /  Ridici sprîncenele şi nu-nţelegi / Ce dor mi-a odrăslit în gînd din el, / Că-n ochii mei te uiţi adînc, deodată, / Şi cum îmi prinzi obrazul tulburat / Te depărtezi de mine bujorată / Cu capul greu către pămînt plecat.” („Poeme simple”, 1927) Sau: „Şi dulci treceau zilele toate şi-arar dureri dădeau ocoale... / „Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale !” („În grădină”, 1905, Dimitrie Anghel). Mă opresc aici cu citatele. Mai ştiu vreo două sute de poezii desăvîrşite, dar ajunge ! Nu mă mai ocup de veleitari, pentru că nu sînt masochist. Uneori, prin bunăvoinţa cîte unui confrate, pe care îl stimez pentru talentul lui, mai primesc cîte o carte de departe, pe care o citesc îmbătat de fineţea versurilor.

«CITITUL CĂRŢILOR / POEZIA » lui Constantin TRANDAFIR

«CITITUL CĂRŢILOR / POEZIA » lui Constantin TRANDAFIR este cîntecul de lebădă al domniei sale, pentru că, la pagina 104 scrie suav : « Mă gîndesc la un nou mod de a înţelege poezia (…) strategia inocenţei şi a purităţii… » - referindu-se la Emil Brumaru – « Nimeni şi nimic nu mă poate opri, la ora cinci după masă / Cînd lumina e albă şi-n magazii toamna miroase a praf adormit / În iarbă să pun un pantof cu şireturi subţiri de mătasă / Aşteptînd să se umple cu flori şi să fiu fericit. »

Dar să ne întoarcem la volumul de critică : « De la Nichita Stănescu pînă în prezent ».

Iată fraza care face lumină în poezia (« o mitologie a cuvîntului ») unui genial poet : « Însăşi « viziunea sentimentelor » includea « o viziune a cuvintelor », căpătînd, cu timpul, o extensie cosmologică, în sensul atribuirii de virtuţi limbajului. » Emil Brumaru « e total cucerit de lucrurile simple », în timp ce la Nichita Stănescu « Acest mod de a se defini în relaţiile cu lucrurile (…) capătă noi înţelesuri în volumul  « Necuvintele «  (1969) : « Să cauţi un cuvînt ce nu există / şi să asculţi cum timpul devine des. »

 Sonet I - Mihai Eminescu

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri ...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

            Am citat acest superb sonet pentru că, din clipa asta, vreau să mă adresez cititorilor şi nu scriitorilor de “literatură” pe bandă rulantă. Am pe un raft din cămară destule citate de inepţii, dar nu vreau să rănesc pe nimeni, sperînd că această vocaţie este, cumva, postumă răzmeriţei (cu voie de la poliţie!) din decembrie. Mai mult, încep să am un sentiment de empatie pentru această tagmă pătrunsă în cîmpia literaturii cu bocancii, nu cu delicateţea unei petale de cireş ! De ce să nu scrie fiecare ce-i trece prin minte ? Cînd Leibnitz susţinea, în « Monadologie », că « Notre esprit est un miroir de l’Univers », el nu-şi imagina că oglinda răstălmăceşte realitatea, întorcînd-o pe dos ca pe o faţă de masă într-un restaurant, pentru a salva aparenţele !

Dar să revenim, dragii mei cititori (cred că o să am, cel puţin, unul !), la « Cititul cărţilor – poezia » !

Pagini delicate îi sînt dedicate lui Grigore Hagiu, pentru care eu am avut şi mai am încă sentimente de recunoştiinţă, pentru că, adolescent fiind, poetul m-a acceptat imediat, fără să mă intimideze ! Pe vremea aceea (publicase deja « Sfera gînditoare », 1967) Grigore Hagiu, un om de o delicateţe absolută, era redactor la revista « Luceafărul » ce îşi avea sediul undeva pe Ana Ipătescu, la ultimul etaj al unei clădiri, în birou cu el mai lucrînd Sînziana Pop, o prozatoare superbă şi poeta Gabriela Melinescu ! Cînd deschideam uşa, Grigore Hagiu se ridica în picioare şi îmi zicea, cu căldură în glas : « Intră, dom’ Lilă ! Ce mi-ai adus ? Poezii ? Pune-le pe birou ! »

Iată ce susţine scriitorul Constantin Trandafir : « Într-o avalanşă metaforică se relevă orizonturi dintre cele mai surprinzătoare, cum ar fi miracolul genezei, al lumii imaginate ca perpetuă germinaţie : « totul se vrea sămînţă / este sămînţă (…) sînt florile sămînţa unui zbor de fructe » ! Există o ideea mai plină de generozitate, cînd vorbim despre viaţa în propria ei amplitudine generoasă ? Scriitorul Constantin TRANDAFIR  a sesizat această idee filosofică, redimensionată într-o metaforă absolută : « există într-o astfel de vedere / un altfel de miros”... cu acest comentariu: “surprinderea ordinii polimorfe a lumii” !

Şi acum vine cea mai pertinentă, genială aş zice eu, sublinere a geniului poetului Marin SORESCU. Iată simplitatea adevărului crud şi neromanţat inutil: “Va să zică, viaţa e scurtă, dar e frumoasă (comentează, cu delicateţe, Constantin TRANDAFIR) : Îmi place aici. / E cald, e frumos, / Şi atîta lumină încît / Creşte iarba” (“Am zărit lumină”)

Abia cînd am ajuns la “Inventarea unei noi structuri poetice”, volumul lui Virgil MAZILESCU, mi-am dat seama că rostul unui critc este şi acela de a păstra vie esenţa sufletului unui poet.

Nu am fost prieten cu Virgil MAZILESCU” Stăteam uneori la aceeaşi masă şi îl ascultam atent, pentru că răspîndea continuu în jurul lui o aură poetică emblematică, deşi toţi ştiam, cum zice şi Constantin Trandafir că “Esenţa omenească i-a fost neînchipuit de vitregă...” Şi iată cum îl descrie cititorul-critic pe MAZILESCU: “Adversar al textelor obtuze, al scrisului incontinent, poetul se sileşte cîştigînd întru lapidaritate şi conştiinţa de sine a poeziei.” Frumos zis ! Virgil MAZILESCU merită această frază !

Mircea CIOBANU mă vizita uneori, era un povestitor fermecător, blînd şi sfătos cîteodată, amuzîndu-se uneori din te miri ce, semn că în sinea lui lucrurile căpătau alte valenţe decît cele împămîntenit-cotidiene. Trebuie să citez aici cîteva versuri, deşi eu îl prefer pe Mircea CIOBANU cel din “Istorii”: “Şi se face-n aer labirint / şi se fac răspîntii. Stă la pîndă-n / aburii amiezii, care mint / Şi-n bătaia flăcării răsfrîntă / stă la porţi, întoarsă dinspre cîmp, / maica Lot a cîmpului de sare. / Silnic şoldul ei deschide strîmb / pasul vinovat de nemişcare.”

Şi trebuie să termin cu o foarte expresivă şi plastică definiţie a poeziei fără de poezie, dacă aşa ceva există ! Constantin trandafir zice răspicat: “Autorlîcul, de bună seamă, e în plină expasiune. “...dar poezia (...) e o vocaţie naţională !” Şi trage o linie, ca să însumeze toate tendinţele: “E aproape paradoxal că într-o lume pragmatică, excesiv de pragmatică şi indiferentă la poezie, există atîta efervescenţă, fie şi cu posomorîre şi gravitate, cu pornire revanşardă şi apocaliptică...”