TRISTEŢI DE
TIMIŞOARA
Motto : Cine-şi bate joc de moştenire
are parte de blestemul moştenitorilor
 |
| Clădire nezugrăvită în plin centrul oraşului (clic, format mare) |
De peste 10
ani, când doamna mea din Franţa vine în România, consacrăm o parte a vacanţei
unor călătorii aş putea spune iniţiatice. Iniţiatice pentru ea, care vine din
afară, dar şi pentru mine, care mă aflu înlăuntru. Ea descoperă o ţară despre
care nu ştia mai nimic, în afară de Ceauşescu, ţigani şi Dracula, eu o
redescopăr împreună cu ea, mândru de tot ceea ce-i stârneşte admiraţie şi preţuire, trist şi ruşinat de tot ceea ce
tăcerile ei delicate îmi vorbesc mai mult decât orice comentariu.
Tara Maramureşului,
cu folclorul şi tradiţiile lui profunde şi spectaculoase, Moldova lui Ştefan,
cu mănăstirile şi cetăţile ei emblematice şi pline de mister, Sighişoara
medievală şi Sibiul pecetluit de istorie, Mănăstirea Curtea de Argeş cu
unicitatea ei mitică, Tismana cu împrejurimile ei pitoreşti, Delta Dunării,
tărâm de basm, de poezie şi de dramă, - ca să mă refer doar la popasurile cele
mai de neuitat - au reprezentat pentru
ea nu doar revelaţii tulburătoare. Simţeam cum afecţiunea pe care mi-o poartă
mie se proiectează asupra lumii pe care o descopăr şi cum această lume
revaloriza în sufletul ei caratele afecţiunii mele faţă de ea.
Anul acesta ne-am propus să vizităm
Timişoara, oraş pe care îl păstrasem între ultimele localităţi de referinţă ale
blazonului românesc. O făceam din două motive. Mai întâi pentru că eu însumi am
fost acolo o singură dată, în 1965, după absolvirea facultăţii şi, cu toate că
excursia a fost scurtă şi selectivă (ori poate tocmai de aceea !) am rămas
entuziasmat de frumuseţea oraşului, de patina timpului dată de arhitectura
barocă a construcţiilor, îngrijite ca şi cum vremea nu trecuse peste ele, de
Bega misterioasă care logodea cele doua jumătăţi ale oraşului, de lumea
dinamică şi atrăgătoare care colora spaţiile publice şi mai ales zonele
universitare.
Regretul pe
care l-am resimţit atunci a fost că n-am cunoscut Timişoara înainte de
repartiţie. Cum datorită mediei de absolvire a facultăţii puteam să-mi aleg
orice localitate din ţară, am optat pentru postul de preparator la Facultatea de limba şi literatura română a
Universităţii din Bucureşti. Era o opţiune logică. Dar dacă repartiţia se
producea după călătoria pe malurile Begăi, opţiunea ar fi fost, desigur,una
sentimentală.
 |
| Universitatea de vest - Timişoara |
Cel de al
doilea motiv era împrejurarea că la anul se împlinesc 25 de ani de când în
acest oraş, - unde cu câteva secole în urmă apărea prima universitate în
spaţiul românesc, unde fusese realizat pentru prima dată în Europa iluminatul
electric public şi unde spiritul occidental pătrunsese cel mai mult – s-a
aprins flacăra Revoluţiei din decembrie 1989. Acea revoluţie anticomunistă care
ar fi trebuit şi ar fi putut să genereze renaşterea autentică a României întru
libertate, demnitate şi bunăstare. Ar fi trebuit şi ar fi putut , dacă spiritul
şi idealurile celor care au înfruntat moartea la Timişoara, Bucureşti şi în
atâtea alte localităţi din ţară, n-ar fi fost trădate şi terfelite de cei
erijaţi în reprezentanţi ai poporului, în timp ce ei nu s-au dovedit - şi nu se
dovedesc nici astăzi - decât spoliatorii acestuia şi profitorii nemernici ai
Revoluţiei.
Eu voiam să-i
dezvălui doamnei mele o altă dimensiune a caleidoscopiei româneşti, una plină
de frumuseţi şi încărcată de sensuri, aşa cum se păstra în amintirea mea din
tinereţe şi în trăirea mereu vie a zilelor
de 16 – 22 decembrie 1989.
Din păcate,
intenţia mea a fost virusată de o realitate la care nu mă aşteptam. Căutând
Timişoara care îmi lumina amintirea, m-am trezit într-un oraş care mi-a stins
luminile. Fiindcă odată ajuns acolo, mi-a fost dat să trăiesc tristeţea
dezamăgirii şi revolta neputinţei.
 |
| Str. Ion Mihalache |
Încă de la
prima experienţă, cazarea la pensiunea Mama
mia (nume cu totul arbitrar în raport cu oferta submediocră), entuziasmul
meu aprioric a început să intre la apă. Încurajat de gentileţea înţeleaptă a
lui Jocelyne (« Noi am venit să
vedem Timişoara, nu o pensiune care ne dezamăgeşte »), ne-am culcat
(după ce am fost nevoiţi să schimbăm camera !!??) cu gândul la bucuriile
ce credeam că ne aşteaptă în zilele următoare.
N-a fost să fie
aşa, deşi câteva bucurii ne-au bemolizat tristeţea zilelor ce-aveau să vie.
Cea mai
insuportabilă realitate ce ne-a fost dat s-o trăim a fost starea
deplorabilă a ceea ce ar fi trebuit să
reprezinte mândria oraşului : patrimoniul arhitectural şi străzile.
Clădiri din secolul XVII şi XVIII, cu faţade înnobilate de frumuseţile
barocului, lăsate într-o stare de degradare care sfidează istoria şi memoria
Timişoarei, alături de străzi şi trotuare, individualizate doar de frecvenţa
onduleurilor şi a rănilor cu geometrii
diferite din asfalt, rănesc ochiul şi înnegurează sufletul.
 |
| Str. C. Negruzzi |
Ajunşi noaptea
la pensiune, primul contact cu oraşul l-am avut a doua zi dimineaţa. După ce am
parcurs strada murdară, cu case mici şi neîngrijite, am dat de linia de
tramvai, dincolo de care se holba la noi o construcţie de două etaje rămasă la
roşu . Ne-am apropiat de ea, dar nu prea
mult. Fără uşi şi fără ferestre , din această virtuală vilă, devenită magazie
de gunoi şi wc public, se degajau mirosuri insuportabile. Am pornit-o spre staţia
de tramvai pe un trotuar zdrenţuit. Pe partea stângă, un şir de case mici, stil
vagon, dărăpănate, cu geamurile sparte şi « protejate » cu scânduri
bătute în cruciş, în partea dreaptă un părculeţ. Registrul impresiilor
se schimbă pentru o clipă, în faţa unei bisericuţe frumoase si a unui monument
de piatră în formă de clopot (abia a doua zi, când vom vizita Memorialul Revoluţiei,
vom înţelege că ne aflam în faţa unuia din cele 12 monumente ridicate în
memoria timişorenilor care au sacralizat revoluţia cu sângele lor).
Spun pentru o clipă fiindcă bucuria ne-a fost
scurtă. In faţa noastră, o construcţie barocă îşi etala umilă faţada ei
desfigurată de timp şi de nemernicia aleşilor urbei. Si tot aşa până am ajuns
la staţia de tramvai. Ne-am zis, « o fi vreun cartier mai
periferic ». Dar nu era aşa. Ne aflam la doar trei staţii de Piaţa libertăţii , iar de acolo îţi mai trebuiau câteva minute
ca să ajungi în Piaţa unirii sau Piaţa Victoriei. Deci, în centrul oraşului.
 |
| Clopotul. Autor: Stefan Călărăşanu Material: travertin, Piaţa Traian, Timşoara |
Dar chiar şi în
aceste zone definitorii ale Timişoarei, (cu excepţia Pieţii victoriei, - regăsită la înălţimea amintirilor mele şi al
prestigiului pe care îl merită acest oraş emblemă) semnele neisprăvelii politice
şi administrative se văd cu ochiul liber. Cu ochiul liber şi
înlăcrimat. Când cobori din tramvaiul 1 la staţia Piaţa libertăţii, privirea
se opreşte pe o clădire deosebită purtând, pe de o parte, pecetea secolelor, pe
de altă parte, semnele nesimţirii şi iresponsabilităţii contemporane. Este Primăria veche, construită între anii
1731-1734. In acest monument istoric - care ar fi putut să fie un muzeu - şi-au aflat sediul o şcoală de muzică şi încă
vreo trei întreprinderi . Poate că a fost o soluţie economică. Dar dacă ele îşi
lăbărţează firmele pe tencuiala căzută a
unei zidiri care n-a mai fost renovată din 1935 (conform informaţiei din
pliant), - pentru că domnii de la primărie au probleme mai importante de
rezolvat decât patrimoniul istoric al urbei – n-ar fi fost, cel puţin de bun
simţ, ca aceşti locatari privilegiaţi
să-şi dirijeze măcar o fărâmă din buget pentru îngrijirea spaţiului de onoare
pe care-l ocupă ?
Acelaşi
sentiment de tristeţe şi nedumerire ni l-a provocat statuia Fecioarei Maria şi
a Sfântului Nepomuk (patronul spiritual catolic al Banatului), aflată de
cealaltă parte a liniei de tramvai. Realizată la Viena, în stil baroc târziu,
în 1759, statuia e marcată nu de patina timpului, ci de murdăria nespălată de
pe contururile ei, de iarba crescută printre dalele părculeţului şi de
suvenirurile dizgraţioase lăsate de păsări şi animale mai peste tot.
 |
| Piaţa Unirii |
Până şi cea mai
titrată piaţă a Timişoarei, Piaţa unirii,
- unul din foarte preţuitele complexe baroce din Europa – poartă semnele
iresponsabilităţii şi ale incompetenţei. Nu doar că străzile pe care ieşi din
piaţă par a nu mai fi fost reparate de multă vreme, dar improvizarea în spaţiul
acestui forum istoric, pe nişte platforme de scândură, a unor
pseudo-baruri , cu coşurile de gunoi şi depozitele la vedere, denotă în
primul rând prost gust şi dispreţ faţa de cultură, faţă de istorie. E de
presupus, în acelaşi timp, că această afacere ascunde şi o suspectă negustorire a ceea ce nu se
negustoreşte într-un spaţiu binecuvântat de istorie.
 |
| Cimitirul eroilor de pe Calea Lipovei |
Din fericire,
prima zi nu s-a încheiat în acelaşi registru. Ajunşi în Piaţa victoriei, am dat de o agenţie de turism foarte bine dotată, şi
uman şi material unde, întâmpinaţi cu
amabilitate şi profesionalism, am primit informaţii şi materiale ce ne-au uşurat
mult orientarea şi opţiunile vizitei noastre de trei zile. Nu m-am putut
stăpâni şi am întrebat-o pe doamna de la agenţie : « Stimată
doamnă, puteţi să-mi explicaţi de ce atâtea construcţii de valoare istorică
inestimabilă se află într-o stare de degradare impardonabilă ? » Ca şi
cum aş fi ruşinat-o personal pentru nu ştiu ce păcat, a lăsat capul în jos.
După câteva clipe de tăcere, a îndrăznit să murmure : « Si dacă aţi şti
dv. în ce mâini au ajuns multe case de patrimoniu !!!.. ». Apoi a
tăcut şi a schimbat vorba : « Ştiţi, în seara asta este un spectacol
frumos la Operă ». Era un fel de a ne invita să descoperim cealaltă Timişoară.
Aşa am aflat de spectacolul Ansamblului
Profesional Banatul, « Mândre plaiuri bănăţene », pe care l-am
văzut cu o mare plăcere. O baie de cântec, dans şi voie bună românească ne-a
curăţat oarecum de zgura tristeţilor amintite.
 |
| Monumentul - Autor: arh. Ionel Pop |
Dar excursia nu
se terminase. A doua zi, unul din obiective era să vizităm Memorialul Revoluţiei 16-19 decembrie din Timişoara. Numai că
proiectul nostru a început cu o lecţie amară. Ne-am urcat, ca şi cu o zi
înainte, într-un tramvai vechi şi ponosit care ne amintea că suntem în secolul
XXI doar prin casele de compostat bilete. Odată uşile închise, vagonul a
pornit-o brusc. Dezechilibraţi, călătorii aflaţi în picioare s-au agăţat de
ce-au putut să nu cadă. Un murmur general de nemulţumire şi undeva într-o
margine o voce de bărbat a îngânat, parcă mai mult pentru sine :
« Bă, ăsta-i nebun ?.. ». Apoi, linişte. La staţia următoare
însă, când vatmanul a oprit cu aceeaşi neîndemânare sau poate jemanfişism, cum
ar spune francezul, reacţia oamenilor a devenit mult mai vocală. Ceea ce mi-a
atras atenţia n-au fost vorbele grele la adresa conductorului, ci acest dialog
dintre două femei care s-au agăţat una de alta pentru a nu cădea :
-
« Dragă, ăsta crede că noi suntem animale ?
-
Păi cui să te plângi bre de toate mizeriile
astea ? E mai rău ca înainte...
-
Mai rău n-o fi, da-i tot aşa. Nu s-a schimbat nimic…Doamne, ce proşti am
fost !!..Cât am crezut în revoluţia asta… şi ce ne-a adus ?
-
Democraţia, - răspunde
ironic un bărbat aşezat pe scaun.
-
Halal democraţie !... Dacă asta-i democraţia, atunci
mai bună era dictatura…
-
Ei, hai să nu exagerăm ! – intervine un domn mai
bătrân. Ce, dăm foc la moară din cauza şoarecilor ?
-
Sunt şobolani, măi fraţilor, nu şoareci… »
 |
| Complexul Memorial Locatie: Cimitirul Eroilor-Calea Lipovei, Timişoara Compozitia Ansamblului cuprinde: Monumentul - Autor: arh. Ionel Pop Morminte simbolice - Autor: arh. Liviu Brebe Capela - Autor: arh. Pompiliu Alămoreanu |
Cum noi trebuia
să coborâm, n-am mai putut asculta continuarea dialogului, atât de grăitor şi
atât de întristător. (ce bine şi instructiv ar fi dacă politicienii noştri şi
mai ales cei ce ne guvernează, ar călători, măcar din când în când, cu
mijloacele de transport în comun , renunţând la limuzinele luxoase de unde
viaţa apare totdeauna roz-bombon !).
Am avut însă parte, la coborâre, de o experienţă şi mai dură. Intr-un
fel, o confirmare a dialogului întrerupt, o agravare chiar a registrului său
negativ. Nereuşind să identificăm zona unde se afla Memorialul Revoluţiei, m-am adresat unui domn de vreo 40-45 de ani,
cu o mapă sub braţ.
-« Fiţi
amabil, nu ştiţi unde se află Memorialul
Revoluţiei ? Ar trebui să fie prin această zonă pe undeva. »
Omul ne priveşte
o clipă, apoi, cu un fel de lehamite, ne răspunde :
-« Care
revoluţie, domnule ?!.. Nu e nici un fel de memorial la Timişoara… »
Apoi ne-a întors spatele, lăsându-mă cu gura căscată. Din fericire, Jocelyne
n-a înţeles prea multe, nici din discuţia din tramvai, nici din răspunsul celui
fără de Revoluţie şi fără de Memorial. Ne-am uitat mai atent pe hartă şi am
constatat, spre surpriza noastră, că ceea ce căutam era în spatele nostru la
vreo 200 de metri.
 |
| Martirii. Autor: Peter Jecza. Material: bronz Parcul din spatele Muzeul Banatului, Timisoara |
Avea să fie una din cele mai emoţionante experienţe ale acestei excursii.
Am descoperit
nu doar un spaţiu unde evocarea zilelor
Revoluţiei şi a oamenilor care au sacraliza-o
este de o mare bogăţie şi diversitate , dar mai ales o mână de oameni
care,cu dăruire de sine şi pricepere demne de toată stima, au reuşit să
imortalizeze o pagină de referinţă din
istoria Timişoarei şi a României întregi. Iar sufletul acestei făptuiri este
TRAIAN ORBAN, o mână de om care-şi
sprijină trupul schilodit de călăii din 1989 de un baston subţirel dar căruia
nu i-a putut fi schilodită şi inima. Din prea-plinul acesteia el a ieşit în
stradă şi a căzut sub gloanţe şi din prea-plinul ei, - în loc să-şi trăiască
liniştit pensia şi să-şi îngrijească invaliditatea – de peste douăzeci de ani
se dăruieşte zidirii în memorie a celor întâmplate între 16-22 decembrie 1989 şi neutralizării prin tăria documentelor, pe
care le strânge mereu, a cârtitorilor şi denigratorilor de toate felurile şi de
pretutindeni . După ce am văzut tulburătorul film al Revoluţiei de la Timişoara,
ne-a invitat la el în birou, nu mai înainte ca secretara să ne arate cu mândrie
cărţile şi revistele editate de Asociaţie, pliantele, hărţile excepţionale ale
oraşului cu monumentele lui, între care cele 12 închinate istoricului decembrie 1989 [1].
 |
| Omul ţintă, autor: Bela Szakacs Material: bronz, Piata 700, Timisoara |
Mă aşteptam să
intru într-un spaţiu menit să
impresioneze prin lux, aşa cum sunt birourile mai tuturor preşedinţilor, de la
cel mai neînsemnat până la chiriaşul de la Cotroceni. Nu era ceea ce credeam,
în generalizarea mea reducţionistă. Am intrat într-o cameră mare, cu rafturi
pline mai pretutindeni, cu un televizor
impunător în dreapta intrării si cu un birou mare , plin de casete, dosare, cărţi
, toate odihnindu-se parcă în jurul a
două computere şi un leptop, mereu cu ecranele gata să răspundă la comenzi. Din
mulţimea de casete care ocupă rafturile şi biroul, el ne selectează imagini din timpul Revoluţiei, din timpul
proceselor de la Timişoara, imagini cu mărturii ale supravieţuitorilor sau cu vizitatori de seamă din ţară şi
străinătate care-şi exprimă în interviuri admiraţia, preţuirea, opinia despre
tot ceea ce descoperiseră acolo.
El nu e un preşedinte,
el e un simbol. E pur şi simplu întruparea unui ideal, a unei speranţe.
Am plecat de acolo iradiat de
lumină, încărcat de impresii şi contrariat
de experienţele pe care le
trăisem în cele două zile.
Care e Timişoara cea
adevărată ? Cea a frumuseţilor ei
naturale, a parcurilor care îmbrăţişează Bega (entuziasmantul Parc al copiilor şi splendidul Parc al trandafirilor sunt adevărate podoabe de nuntire a omului cu
natura), a monumentelor baroce, a artiştilor plini de har, a Revoluţiei din
decembrie şi a Memorialului ei, sau…cea a patrimoniului lăsat în paragină, a
străzilor hurducate, a oamenilor trişti şi dezamăgiţi, a celor care nu mai vor
să ştie nici de Revoluţie, nici de Memorialul ei ?
 |
| Fântâna martirilor. Autor: Victor Gaga Travertin. Amplasare: scuarul din spatele gradinii de vară |
Eu cred că amândouă fac parte din Timişoara
cea adevărată, numai că una te umple de tristeţe iar cealaltă de speranţă.
Alexandru MELIAN
[1] Cei care vor să cunoască mai
îndeaproape activitatea acestei asociaţii pot consulta situl www.memorialulrevolutiei.ro
