Colaborare între revistele
„Formula AS” şi „Sămănătorul”.
Din stânga: Ion
Longin Popescu (Formula AS), Nicu N. Tomoniu
(Sămănătorul) şi Bogdan Lupescu (Formula AS)
DIN SERIA „MIRCEA CEL BĂTRÂN LA TISMANA”
Nicu N. Tomoniu:
Minunea relicvei
voievodale de la Tismana
Dicţionar. RELÍCVĂ ~e f. 1) Obiect păstrat ca o
amintire scumpă din trecut; vestigiu. 2) la pl. Rămăşiţă (oseminte,
resturi de îmbrăcăminte etc.) aparţinând unei persoane, considerate sfântă; moaşte. /relique
, lat. reliquiae, Sursa: NODEX (2002)
 |
| Mircea cel Bătrân |
§1. Minunea… continuării cercetărilor.
Despre vizita jurnaliştilor de
la „Formula AS” de la sfârşitul lunii octombrie n-am scris mare lucru timp
de o lună. După vizită, mă apucasem să scriu imediat,
relatând inclusiv despre telefonul primit prin care aranjam întâlnirea[1].
Simţeam totuşi că ceva nu era în regulă! În afară de
acel început şi un prim paragraf, nimic nu se lega mai departe.
Subconştientul îmi cerea esenţialul aidoma enigmei „Focului viu” al
lui Moise, care, când s-a urcat în muntele Sinai unde a primit poruncile de la Dumnezeu, a
văzut că un rug, un arbust, ardea cu o flacără
diferită… atunci când focul este dumnezeiesc, există ceva ce nu putem
percepe![2]
Începând cu anul 2011, trei rânduri
de jurnalişti demaraseră „la meserie” investigaţiile asupra
relicvei de la Tismana decupată din mantia lui Mircea cel Bătrân. Dar
numai într-o singură direcţie: pentru a afla dacă relicva
voievodală, datează într-adevăr din timpurile lui Mircea
Vodă (1386-1418) şi Dan Vodă(1383-1386). Răspunsul cert n-a
fost găsit până acum dar rezultatul final a fost executarea unei
casete pentru această relicvă, care se pare că zace acum pe un
birou al BNR.
Istoria mantiei din care este
extrasă această relicvă s-a trecut în planul secund, pentru
că mantia lui Mircea a dispărut de la Cozia. Adăugarea
directă a decupajului peste eventuala tăietură din mantie nu se
mai poate face! În consecinţă, imaginea mantiei a rămas doar
prin pictura portretelor lui Mircea Vodă din mânăstiri. Insă ce reprezintă simbolurile de
pe pânza bogat ornamentată a acelei mantii? Oare, cercetarea atentă a
relicvei, a mantiei din care a fost decupată, nu va duce în final la
confirmarea vechimii relicvei voievodale prin comparaţia simbolurilor de
heraldică şi sfragistică de pe cele două obiecte de
cercetare? Iar aceste cercetări nu duc cumva la alte ipoteze aflate
încă în dezbaterea istoriografiei noastre?
Aceste întrebări au condus la amânarea scrierii acestui articol pentru o documentare serioasă, pentru a nu pune boii înaintea carului. Trebuie să cercetăm întreaga istorie legată de obiect prin toate metodele folosite până acum de jurnalişti. Sau prin alte metode, cum ar fi metoda matematică a reducerii la absurd care pleacă de la negarea ipotezei (decupajul n-ar fi din mantie) ajungându-se în final - prin prelucrarea premizelor găsite - la un fals, care, paradoxal, confirmă tocmai ipoteza că decupajul aparţine mantiei. Mai simplu de înţeles această analiză: dacă faţa roşie a decupajului se potriveşte cu cea a mantiei, mai mult, chiar şi dosurile se potrivesc, nu e falsă presupunerea că decupajul n-ar fi din mantie? Un rezultat favorabil pe lângă alte proceduri ce se pot închipui. De pildă, am considerat relicva un obiect dintr-o mulţime de obiecte ale patrimoniului istoric legat de domnitor. Cercetarea istoriei, heraldicii şi sfragisticii din jurul acestor obiecte voievodale ne-au dezvăluit un fenomenal lanţ de coincidenţe şi ipoteze tulburătoare, şi aşa cum vom vedea, ele vor constitui un spin mortal pentru diversioniştii mistificării istoriei poporului român.
Aceste întrebări au condus la amânarea scrierii acestui articol pentru o documentare serioasă, pentru a nu pune boii înaintea carului. Trebuie să cercetăm întreaga istorie legată de obiect prin toate metodele folosite până acum de jurnalişti. Sau prin alte metode, cum ar fi metoda matematică a reducerii la absurd care pleacă de la negarea ipotezei (decupajul n-ar fi din mantie) ajungându-se în final - prin prelucrarea premizelor găsite - la un fals, care, paradoxal, confirmă tocmai ipoteza că decupajul aparţine mantiei. Mai simplu de înţeles această analiză: dacă faţa roşie a decupajului se potriveşte cu cea a mantiei, mai mult, chiar şi dosurile se potrivesc, nu e falsă presupunerea că decupajul n-ar fi din mantie? Un rezultat favorabil pe lângă alte proceduri ce se pot închipui. De pildă, am considerat relicva un obiect dintr-o mulţime de obiecte ale patrimoniului istoric legat de domnitor. Cercetarea istoriei, heraldicii şi sfragisticii din jurul acestor obiecte voievodale ne-au dezvăluit un fenomenal lanţ de coincidenţe şi ipoteze tulburătoare, şi aşa cum vom vedea, ele vor constitui un spin mortal pentru diversioniştii mistificării istoriei poporului român.
Surprizele găsite vor fi
tratate în paragrafele următoare dar mă grăbesc totuşi
să anunţ că regăsesc – a câta oară? - printre mistificatorii istoriei noastre pe
cel mai mare diversionist al istoriei basarabilor: Neagu Djuvara. Venit
sărac la Bucureşti din misiunea sa diplomatică din Africa, cu o
pensie de 50 dolari, dădu „bomba” îmbogăţirii sale, care,
într-un extenso diversionist, poate suna astfel: „casta antică a basarabilor nu a existat, basarabii fiind
descendenţii unui prinţ cuman!” Şi aşa ajunse el
milionar cu minciuna asta alături de lansatorii săi în mass-media:
„colonelul” auto-descoperit Robert Turcescu şi cameleonul politic al
presei, Ion Cristoiu. Asta ar fi una din minunile pe care le-a
emanat relicva voievodală dar să lăsăm detaliile pentru mai
târziu.
Mircea cel Bătrân se născu
în anul 1355, la un an după fratele său. Ajunşi la maturitate,
aceştia îşi împărţiră frăţeşte grijile
mânăstirilor Tismana şi Cozia. Mai întâi, Dan Vodă dădu din
Argeş, la 3 oct. 1385, hrisovul său celebru de înzestrare a
mânăstirii Tismana ce fusese începută din zid, pe Valea Tismanei, de
tatăl lor Radu I Voievod (1377-1383). Dar dania nu fu cu noroc! Dan
Vodă căzu în luptă cu Şişman ţarul bulgar din
Târnovo, la 23 sept. 1386[3],
urcând ca domn în locul lui, la Argeş, Mircea Vodă. Căderea
Târnovei sub turci, în 1383, duse la moartea în robie la turci a ţarului
Şişman, la 3 iunie 1395. Rămas singurul apărător al
creştinătăţii în faţa puhoiului otoman, Mircea cel
Bătrân încheie cu Sigismund al Ungariei
la 7 martie 1395, un tratat „în condiţiuni de perfectă
egalitate”. În timpul lungii sale domnii, Sigismund I a respectat teritoriul
şi autonomia ţării şi suveranitatea Domnului. În titulatura
sa n-a trecut niciodată Ţara Românească printre ţările
pe care le stăpânea[4].
Ca semn de respect şi însemnătate pentru locul ocupat ca suveran în
Europa, Mircea cel Bătrân şi-a împodobit mantia cu simboluri
heraldice conform vremii, sigilii, inele şi alte obiecte de mare preţ
executate după moda familiilor domnitoare ale Europei cu care se înrudeau
în antichitate casta basarabilor. Vom detalia în paragrafele următoare.
Să mai amintim că, prima
cheie a enigmei autenticităţii relicvei voievodale se află chiar
în relatările copilăriei nepotului lui Ghiţă Barbu
Bărbulescu. Din care aflăm că pictorul era un mare credincios
care postea atunci când se apuca de pictat o icoană. Se închina cu
smerenie, plasa şevaletul cât mai posibil spre răsărit iar
alături avea obiectele personale de care nu se atingea nimeni! Abia
după decesul lui şi fiind proaspăt geolog, nepotul pictorului, Crişan
Rădulescu, a găsit mica relicvă voievodală printre
obiectele lui personale şi a citit însemnarea acestuia privind
provenienţa şi vechimea sa.
Este cert atunci faptul că
pictorul era conştient că decupajul din mantia lui Mircea Vodă,
adus de la Cozia, era un obiect căruia îi atribuia virtuţi magice de protejare a purtătorului,
un talisman care-l ajuta la pictat. Iar secretul cu care ţinea relicva,
dovedeşte că era conştient că deţinând-o, ar fi putut
interesa persoane care, într-un fel sau altul, se vor strădui să-l
convingă să o cedeze. Fie mânăstirii Cozia, fie muzeelor, fie
securităţii. (Să nu uităm că a pictat atât în regat
cât şi în perioada comunistă!). De altfel, Crişan Rădulescu
poartă obiectului aceiaşi grijă, luând în considerare faptul
că şi în vremurile de azi, trebuie luate toate măsurile ca
să ne protejăm valorile de hoţi. A declarat mereu că vrea
să păstreze relicva sfântă ca moştenire pentru fiica lui,
orice ofertă bănească excluzând-o din start! Prezenţa relicvei însăşi îl
ajută să gândească astfel!
Iar existenţa ei, ineditul
descoperirii şi valoarea sa de patrimoniu, ne mobilizează pe
toţi cei conştienţi că cercetarea nu se poate opri aici!
§2. Mantia lui Mircea cel Bătrân : un început al simbolurilor de independenţă .
Mantia lui Mircea Vodă nu este
importantă doar prin faptul că o purta un mare domn al
Ţării Româneşti. Ea reprezintă primul model al caftanului[5]
pe care-l vor purta mai târziu, domnii munteni sau moldoveni. Coloristica respectă tradiţia
heraldică valahă, atât la nord de Dunăre cât şi la sud de
Dunăre în vremea asăneştilor, pornind de la fraţii vlahi
Ioan şi Petru. Stilistica florală e inspirată de anumite
simboluri princiare care dovedeau autoritatea supremă de „Ban”= Domn şi „Sarab” = rege. Prin
ungerea şi încoronarea sa de către un mitropolit, domnului i se
dădea titlul IO = Ioanes - ”cel ales de Dumnezeu” şi “domn din mila
lui Dumnezeu”, titulatură confirmată de toţi boierii prin
puparea mâinii domnului.
Nu întâmplător domnii români
din secolul XIX reintroduc mantia ca simbol al autorităţii supreme, având o trenă
foarte lungă, la fel ca a lui Mircea Vodă care o croise dintr-o
pânză dreptunghiulară, prinsă cu un simbol princiar pe
umărul drept. Mantia a fost
folosită şi la încoronarea lui Ferdinand I, spre deosebire de Carol I
care a fost încoronat în uniformă de general. Mantia regală a
lui Ferdinand I era ţesută la
fel ca a lui Mircea Vodă: ţesătură de mătase roşie ornamentată cu fir de aur.
Mantia lui Mircea Vodă n-avea gulerul de hermină ca al mantiei lui Ferdinand I dar
respecta hermina ca simbol, ea fiind stilizată ornamental atât pe mantia
lui Mircea cât şi pe sigiliul mare al lui[6].
În afară de aceasta, existau şi alte simboluri ale
autorităţii supreme care apar pe monedele lui Mircea cel Bătrân:
coroana princiară deschisă, mantia până la glezne, gulerul de hermină,
buzduganul (uneori o spadă sau suliţă) şi globul crucifer.
În discuţiile mele la Tismana
cu reprezentatul revistei „Formula AS”, dl Bogdan Lupescu, am ţinut
neapărat să dezvoltăm o strategie de studiu asupra acestor
simboluri extrem de importante. Jurnalistul Dan Gheorghe de la „România
liberă” îşi concentrase atenţia asupra decupajului din mantia
lui Mircea Vodă, existent la Cozia (provenit tot din cel de la Tismana),
stăruind pe lângă toţi specialiştii din Bucureşti
să se pronunţe asupra vechimii. Sau al felului de
lucrătură. Noi trebuia să mergem mai departe, fiecare cu o
investigaţie independentă. Astfel, dlui Lupescu, ca jurnalist la
„Formula AS”, i-ar reveni fotografiatul celeilalte bucăţi de la
Cozia, pentru ca îmbinând cele două decupaje să identificăm
exact modelul floral existent. Apoi vizitând muzeele şi bisericile cu
picturile murale care ne interesează, dl Bogdan Lupescu, cu mult mai multe
posibilităţi de deplasare ca mine, să adune un album de imagini.
Prin aceste imagini, urmează să constatăm asemănări
sau deosebiri cu ceea ce deja avem ca floristică şi coloristică
în decupajul din mantie. Asta pe lângă simbolurile numismatice sau ale
medaliilor, prezente în imaginile luate la Tismana. 
Foarte interesantă este, în dreapta,
„Stema regelui Vlahiei” (Rey de Blaqui) din “Livro do Armeiro Mor”, armorial
portughez din secolul al XVI-lea, în care se reiau motivele heraldice din
armorialele secolelor XIII – XV. În afară de coloristica
roş-galbenă, observăm stilul floral asemănător cu cel
de pe mantia lui Mircea Vodă: motivul frunzei roşii şi modelul
franjurilor, sugerând armurile de luptă ale regilor.
§3. De la premize adevărate, la psihologie şi logică matematică.
Jurnalistul Dan Gheorghe de la
„România Liberă”, urmărind interesul istoric recent al celor
două decupaje finale din mantia lui Mircea Vodă, a făcut o
investigaţie de toată lauda. A trăit o adevărată
aventură pe urmele valoroasei relicve voivodale - decupajul Cozia - dar în final, n-a rezultat de la
specialişti nicio concluzie certă privind vechimea lui. Aceştia,
ca şi noi „independenţii”, au gândit însă premizele de plecare.
Cu care, prin extrapolare şi logică matematică se poate ajunge
la un rezultat. Pentru că enigma
stabilirii vechimii decupajelor din mantie cere cercetare
multidisciplinară. Nu mă
feresc s-o spun că această idee mi-a venit făcând apel până
şi la psihologia şi filosofia unui vecin, şofer de meserie.
Acesta, nu mi-a putut răspunde la întrebarea de câte ori a înconjurat
pământul, lucrând patru decenii ca şofer la antreprizele de
construcţii hidrotehnice Bicaz, Porţile de Fier, Cerna, Motru,
Tismana şi Jiu dar mi-a spus că a socotit că doar în
marşarier l-a înconjurat de vreo zece ori.
Să procedăm şi noi
atunci, la extrapolarea logică a P1, P2, P3 premize găsite.
Prima încercare de stabilire a
vechimii relicvei voivodale o face proprietarul, respectiv, geologul
Crişan Rădulescu. Gândeşte la o datare C14. Numai un coleg
geolog din Cozia o poate face, cu ajutorul bănesc al stareţului Mânăstirii
Cozia, expertiza costând foarte mult. Povesteşte jurnalistul Dan Gheorghe:
„arhimandritul Bartolomeu Andronie, care
se arată uimit de o asemenea poveste. Ştirea ajunge la Banca
Naţională a României, pentru că stareţul îl cunoaşte
pe profesorul universitar doctor Mircea Perpelea, vâlcean de origine,
totodată director al Centrului de Pregătire Profesională şi
Activităţi Sociale al BNR. Problema e că dacă vrei să
stabileşti vechimea acestei bucăţi de stofă, atunci trebuie
s-o supui testului cu Carbon-14. Numai că acest test poate deteriora fatal
pânza.” [8]
Totuşi, pentru a avea o
confirmare oficială, Crişan Rădulescu acceptă o tăiere
a relicvei pe care o deţine pentru a fi trimisă la Cozia. Primele
sale cercetări ca geolog fuseseră totuşi foarte concludente. El
extrage din ţesătură un fir subţire, presupus de aur,
şi face un test simplu cu acizii pe care-i are la îndemână. Nici
măcar acidul sulfuric nu-l atacă, firul rămânând intact
fără a fi afectat. Avem, în consecinţă, prima premisă
P1.
P1. Dacă proprietarul acceptă
cu, riscul pierderii integralităţii obiectului valoros prin analiza
C14, în niciun caz nu e vorba de un fals. Bunicul său a
păstrat zeci de ani acest obiect. Să căutăm şi
altă premisă.
Dan Gheorghe: „Specialistul care a transcris toate documentele, aflate pe teritoriul
României, ale Mănăstirii Cozia este Cristina Manea de la Muzeul
Naţional de Istorie. De la interlocutoarea mea aflu că se mai
păstrează, până azi, haine ale unor boieri, în diverse lăcaşe
de cult. Cât despre lucruri personale ale lui Mircea cel Bătrân, istoricul
e categoric - "nu s-a păstrat, până azi, niciun obiect personal
al domnitorului". Apariţia acestui petic, la Tismana, e
deocamdată privită de expert cu circumspecţie, însă
dacă se va dovedi adevărat, e un fapt foarte important pentru istoria
noastră. Cât priveşte arhivele Mănăstirii Cozia, Cristina
Manea spune că nu a găsit nicio referire la faptul că domnitorul
ar fi donat acestei mănăstiri vreo haină a sa. Dar trebuie spus
că o parte din arhivele de la Cozia se află în Rusia, expediate în
1917, odată cu tezaurul Băncii Naţionale. Este posibil ca în
arhivele de la ruşi să se scrie de vreo haină a lui Mircea,
dăruită Coziei. "E foarte posibil ca şi Mircea cel
Bătrân să fi dăruit Mănăstirii Cozia diverse obiecte
personale", conchide expertul.”[9]
P2. Întărim ultima concluzie a
expertului prin faptul ştiut (istoricul Ştefulescu şi
alţii) că primii voievozi basarabi au construit mânăstiri pentru
a se „îngropa în ele” (cum spunea Iorga). Mânăstirea Cozia fiind casa
de veci a lui Mircea Vodă, e normal ca vestimentaţia acestuia
să ajungă la Cozia şi nu să rămână la Argeş,
deşi s-a stins acolo în amărăciunea sufletului său
credincios după 30 de ani de lupte pentru creştinătate şi
în interesul întregii creştinătăţi. Fusese greu lovit de
pierderea Dobrogei şi a cetăţilor de la Dunăre, fiind
nevoit să încheie pace cu păgânii după ce Vlad I Uzurpatorul (domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 - decembrie 1396) ca să rămână la putere în locul lui Mircea, acceptase plata haraciului şi
luarea unor fii de demnitari ca ostatici la
curtea sultanului.
Dan Gheorghe: „Trebuie avut în vedere că mănăstirea a trecut prin
perioade foarte tulburi, mai ales de la jumătatea secolului al XVIII-lea,
când e transformată în puşcărie. Mormântul lui Mircea e spart de
trei ori. Din piatra originală de mormânt se mai păstrează azi
doar o mică bucată, în muzeul mănăstirii. Alt fapt, de-a
dreptul mârşav, se petrece în timpul Primului Război Mondial, când
România e aproape în întregime ocupată. Atunci, soldaţii germani
îşi adăpostesc caii în biserica mănăstirii. Animalele sunt
legate chiar de grilajul care înconjuară mormântul voievodului,
povesteşte stareţul, din ce-a aflat de la înaintaşii săi.
Tot ce a mai rămas din rămăşiţele pământeşti
ale domnitorului Ţării Româneşti există practic într-un mic
sarcofag, ceremonia de reînhumare având loc în perioada în care România era
condusă de Regele Mihai. "Ar fi extraordinar dacă acea
bucată din mantia domnitorului Mircea s-ar întoarce la Cozia.
Binecuvântăm pe cei care vor face această frumoasă lucrare",
speră stareţul Bartolomeu Androne.”
P3. Interesul enorm al
clerului, instituţiilor de arhivistică, muzeistică şi al
BNR pentru relicva voievodală. Cu accent pe premiza 2, datorită
grijii deosebite a stareţului de a avea în mânăstirea Cozia relicva
de mare preţ. Deja datarea relicvei lui Mircea prin ardere pentru analiza
C14 este atunci exclusă! Dar înţelegem interesul înaltelor feţe
bisericeşti pentru moaşte (cărora li se atribuie puteri
supranaturale) ele putând fi şi părţi de veşmânt sau orice alt obiect care a
aparţinut unei persoane considerată
sfântă. Şi nu în ultimul rând, găsirea acestei relicve este ea
însăşi o minune dar şi un argument extrem de puternic pentru
canonizarea lui Mircea cel Bătrân. Merită toată
consideraţia faptele M.S. Regele Mihai şi ale stareţilor de la
Mânăstirea Cozia care au păstrat ce a mai rămas din piatra grea şi masivă a
sarcofagului medieval ce aminteşte pe cele egiptene[10].
Alaiul de jale al preoţilor, boierilor, oştenilor şi poporului,
care a secondat carele care-l treceau pe răposatul Mircea Vodă
dealurile de la Argeş la Cozia trebuie să primească cea mai mare
cinstire prin canonizarea lui Mircea cel Bătrân!
Dan Gheorghe despre execuţia
casetei: „Acest lucru chiar se va
întâmpla, ne asigură Mircea Perpelea, oficialul de la Banca
Naţională. Peticul adus la Bucureşti se află în prezent la
Monetăria Statului, instituţie din subordinea BNR. Am primit
confirmarea de la directorul Monetăriei, Octavian Schen. Aici va fi
realizată o raclă, acoperită cu foiţă de argint, în
care să fie păstrată bucata de pânză. "Vrem ca racla
să ajungă la Mănăstirea Cozia", spune Mircea Perpelea.
Racla ar costa 10.000 de lei, conform calculelor Monetăriei. "Se vor
găsi, cu siguranţă, banii necesari", nu-şi face
probleme reprezentantul BNR.
În consecinţă, toate
investigaţiile de până acum conduc la adevărul logic că
relicva a aparţinut lui Mircea cel Bătrân. Chiar dacă am apela
şi la logica matematică am ajunge la acelaşi rezultat. Concret,
dacă toate premizele P1, P2, P3 sunt adevărate, conjuncţia lor
prin operatorul AND ar fi o premisă adevărată. Dar şi
disjuncţia a două dintre ele prin operatorul OR ar conduce la o premiză adevărată chiar
dacă una din premise ar fi falsă[11].
Iar premiza adevărată este că n-avem de-a face cu un fals sau o
intenţie de fals ci cu un veritabil decupaj din mantia lui Mircea
Vodă.
§4. Mantia lui Mircea Vodă şi simbolurile sale heraldice
 |
| Hemina de pe sigiliul 1390 |
„Umbra lui Mircea la Cozia” nu mai e
un titlu de poezie ci un îndemn sfânt de a cunoaşte istoria basarabilor
care ne-au lăsat Vodiţa, Tismana, Cotmeana, Cozia, Snagov şi
altele, ca umbre ale divinităţii
supreme pe pământul zbuciumat al ţării noastre.
Iar, pornind de la cercetările
asupra micii relicve, ajungem la cercetarea altor obiecte din vremea lui Mircea
Vodă, descoperind o istorie spectaculoasă, în care ipotezele noi nu
încetează să ne întărâte.
Să privim cu atenţie pe
sigiliul mare (imaginea din dreapta) din 1390 aflat pe tratatul dintre Mircea
şi Vladislav al Poloniei. El este executat după prima stemă de
stat a Ţării Româneşti, identificată la sfârşitul
secolului al XIV-lea pe un document emis la 20 ianuarie 1368 de domnitorul
Vladislav I (Vlaicu Vodă, unchiul lui Mircea Vodă). Stema lui Vlaicu
(imaginea din stânga) consistă dintr-o pasăre heraldică (vultur)
cu capul conturnat, având la dextra[12]
o cruce si în cantonul superior, senestru[13]„Este
logic să
se presupună că acel anonim “Rex Valachorum” de la
sfârşitul secolului al XIII-lea, al cărui stemă personală –
scut cu primul câmp fasciat în roşu şi aur, reprodus pe Armorialul Wjmbergen,
este un inaintaş al Basarabilor, al căror armorial familial este
identic a avut şi o stemă a formaţiunii statale pe care o
conducea şi că aceasta avea aceleaşi elemente heraldice majore
(vultur cu capul conturnat, cruce, stea) ca şi cea documentată în
secolul al XIV-lea pentru ţara Românească. Pentru originea veche – de
la începutul secolului al XIII-lea, atât a stemei Basarabilor, cât şi cea
a viitoarei Ţări Româneşti pledează mai multe argumente.
Pentru stema de familie a primei Case domnitoare româneşti este clar
că ea nu a putut să fie concedată de regii Ungariei, ca suzerani
ai teritoriului sud-carpatic, deoarece culorile Basarabilor (aur cu roşu)
sunt superioare celor ale stemei maghiare arpadiene (argint cu roşu), ceea
ce face evident faptul că stema strămoşilor Basarabilor este
veche şi obţinută independent faţă de coroana
maghiară. Este de semnalat şi asemănarea stemei Basarabilor cu
cea a Asăneştilor de la sudul Dunării, ambele având, probabil,
origini comune.”[14]
o stea cu sase raze, flancată dextra de o lună, crai-nou, totul fiind
înscris într-un scut de tip francez, vechi. Fără nici o
îndoială, sigiliul lui Mircea Vodă şi-a însuşit, la mijloc,
stema lui Vlaicu Vodă. Dar ea este mai veche decât prima ei atestare,
datând cel puţin din vremea domniei lui Basarab I, primul domnitor al
ţării Româneşti.
Aşa stând lucrurile, Mircea
Vodă a adăugat pe sigiliul său din 1390 nu numai stema unchiului
său Vlaicu, dar şi alte elemente de sfragistică ce amintesc de
rolul şi puterea anticei familii a basarabilor. Pe lângă acvila
valahică, atrage atenţia în sigiliul lui Mircea Vodă şi
ornamentul vegetal înconjurător stemei realizat din vrejuri, volute
şi motivul florii de crin. Dacă pe pecete acest motiv e mai greu de
identificat, crinul angevin se distinge bine sub portalul central de pe paftaua
moşului său Alexandru, aşa zis Prinţul Negru, fiul marelui
Basarab (1310-1352). Pare paradoxal, pentru că relaţiile dintre Tara
Românească şi Ungaria, au cunoscut o evoluţie sinusoidala in
perioada celui de-al doilea rege angevin, Ludovic (1342-1382). Confruntat după 1359 cu criza
autorităţii sale regele Ludovic avea mereu de furcă cu voievozii
români. Anul 1359 este considerat punctul culminant al afirmării
independenţei Tarii Româneşti faţă de Ungaria datorită
înfiinţării Mitropoliei ţarii de către Nicolae Alexandru
(1352-1364). Înfiinţarea Mitropoliei a fost precedată de multiple
negocieri cu Patriarhia de la Constantinopol şi anul 1359 este anul în
care domnul român a avut succes în relaţiile cu Ludovic, fiul lui Carol
Robert de Anjou. De la marele Basarab până la Mircea Vodă,
incontestabil că a avut loc treptat o afirmare a independentei
naţionale. Ea a culminat cu momentul în care au început în Ungaria luptele
pentru putere pentru că Ludovic,
neavând moştenitori masculini, dinastia
regală din Ungaria se clătina din temelii. Şi totuşi, Mircea Vodă
păstra motivele stilistice ale crinului angevin pe mantia sa. Istoria ne
spune şi de ce: atât el cât şi înaintaşii lui l-au ajutat
să vină la putere pe Sigismund de Luxembourg. În 1385 acesta s-a
căsătorit cu Maria de Anjou, fiica cea mai mare a regelui Ludovic I
al Ungariei și Poloniei, care devenise
regină la moartea tatălui ei, în 1382.
Simbolurile folosite în
sfragistică şi numismatică ale basarabilor pot fi rodul
sprijinului reciproc cu alte ţări într-un anumit context istoric. Ele
dovedesc şi reînvierea vechilor legături ale familiilor nobiliare
antice din care se trăgeau basarabii. Schimbarea situaţiei
geopolitice dintr-o zonă nu schimbă din temelii viaţa populaţiilor
sedentare, legată juridic prin statutul ei faţă de proprietatea
materială. Pentru că nu se apucau romanii, angevinii, mongolii,
otomanii, ţarii slavi sau sovieticii să strângă dările de
la popor cu ajutorul propriilor înalţi funcţionari umblând prin
satele vechii Dacii… Atâta le-ar fi trebuit! Intr-un teritoriu, chiar ocupat,
populaţia băştinaşă relaţionează cu
ocupanţii prin conducătorii autohtoni: de la nobilii daci, cnezii sau
voievozii locali şi până la şefii secţiilor raionale de
partid din vremea sovrom-urilor Republicii Populare Române prin care sovieticii
ne-au secat întreg tezaurul strâns de români pe vremea regatului. În toate
timpurile, ordinele cavalereşti, diplomele, medaliile şi alegerea de
şefi locali nu lipseau din recuzita imperiilor. Călugărul
italian Rogerius[15]
căzu în anul 1241, în mâinile tătarilor cu prilejul marii invazii a
acestor cei mai cruzi barbari din câţi s-au abătut asupra Europei. În
captivitate, scrise cartea Carmen
Mizerabile unde ne vorbeşte despre cnezatele de pe lângă
episcopia din Oradea unde-şi dusese misiunea. Cnezatul românesc din acele
părţi era acelaşi cu cnezatele din celelalte părţi ale
ţării aşa cum şi biserica românilor forma o unitate
religioasă pe lângă unitatea de limbă a poporului nostru pe care
doar Rogerius o putea înţelege şi nicidecum tătarii. Barbarii
descoperă aici un vechi drept românesc, o unitate de organizare
administrativă, politică şi judecătorească. Rogerius
ne spune limpede cum au instituit tătarii cneji locali, că unul
dintre ei fusese stăpânul lui, că răspundea de 1000 de case
alături de alţi 100 de cneji, iar după instituirea cnejilor s-a
întronat pacea, s-au slobozit târgurile şi s-a înscăunat dreptatea.
„Instituţiunea cnezatului este o instituţiune curat
românească. Ea nu se regăseşte nici la unguri nici la
nemţii din Ardeal. Ea n-a fost putut fi adusă nici de tătarii
din Rusia, de pe unde au venit, fiindcă acolo, deşi există
denumirea de cneaz, ea are altă accepţiune. La popoarele slave, cneaz
este un titlu şi însemnează principe, duce sau rege. Cneazul n-a
putut fi adus, deci, din Rusia, după cum susţine Hunfalvy,
fiindcă instituţia cneazului, ca instituţie, nu o găsim
acolo”.[16]
Cu toate împrejurările unor vremuri cumplite, populaţia
românească din Evul Mediu şi-a putut păstra instituţiile
sale vechi, cnezatul şi voievodatul. Voievodatul avea atribuţia
principală de a organiza apărarea teritoriului şi îşi
exercita jurisdicţia asupra unui teritoriu mai mare, numit terra, adică ţară.
Cnezatul era restrâns la teritoriul cneazului care avea îndatorirea
principală de a distribui dreptatea, iustitia.
Iată deci un exemplu edificator
cum voievozii, respectiv domnitorii din neamul basarabilor, puteau
să-şi exercite autoritatea intr-un teritoriu fără ca
să treacă împreună cu populaţia la cultul religios al celui
care politiceşte stăpânea teritoriul. Vremelnic, în vremea
cruciaţilor s-a întâmplat şi acest lucru dar cu pagube mari pentru
cruciaţi, trimişii papilor în Imperiul Bizantin sfârşind tragic
fie în lupte, fie în închisoare. „În
secolul al XII-lea, o răsturnare radicală a echilibrului de
forţe se produsese în Balcani. Asăneştii creaseră, la sud
de Dunăre, al doilea imperiu bulgar (1186-1394) iar hegemonia
bizantină fusese distrusă, asăneştii căutând
să-şi întărească imperiul cu ajutorul papei şi de ce
nu, după cum vom vedea mai târziu, chiar vizând scaunul imperial de la
Constantinopol. Dar a patra cruciadă, iniţiată în anul 1202 de
către papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) sfârşită prin
prădarea Constantinopolului în 1204, înspăimântă pe ţarii
bulgari prin cruzimea cruciaţilor şi spurcarea scaunului imperial de
către prostituate bete. În aprilie 1205, la numai un an de la întemeierea
Imperiului latin al Constantinopolului (1204-1261) armatele ţarului bulgar
Ioniţă Caloianul (Cel frumos) (1197-1207) măcelăriră
trupele primului împărat latin al Constantinopolului, Baudauin întâiul.
Ioniţă îl prinse pe acesta prizonier şi-l închise într-un
turn unde Baudauin şi muri. Dar
Ioniţă nu se opri aici. În anul 1207 ucise în luptă şi pe
conducătorul cruciaţilor Boniface de Montferrat. Şi totuşi
Ioniţă Caloianul primise coroana din mâinile papei Inocenţiu al
III-lea!” [17]
Tot aşa, dincoace de Dunăre, începând cu Tihomir, apoi cu fiul
lui, Basarab I, şi „băsărăbeştii” cum îi numea Hasdeu,
trecuseră vremelnic şi formal, prin coresponenţă, de cultul
religios catolic. Şi se pupară voievozii noştri cu regii unguri,
primiră ordine cavalereşti, dreptul de a folosi simbolistica
ungurească în monetărie şi în sigilografie, apoi se certară
ca nişte ţărani pe o palmă de slog şi se luară la
bătaie la Posada pentru Banatul Severinului.
Şi totuşi, Basarab I, ţinuse în alegeri partea lui Carol
Robert de Anjou al Napolei, susţinut de papa Bonifaciu VIII, deşi
ungurii îl aleseseră pe Wenceslas al Boemiei. Faptul era de altfel foarte
normal: voievozii basarabi primiseră drepturile lor în procesul de la
Ohrida cu încuviinţarea lui Theodor I Lascaris (1208-1222), primul
împărat la Niceea pus de cruciaţii veneţieni după
căderea Constantinopolului. Susţinerea lui Carol Robert în alegerile
ungureşti de către basarabi, se lăsă cu fericire pentru
viitoarea Ţară Românească sau Terra Transalpina cum o va
confirma regatul maghiar mai târziu. Tânărul fecior de voievod, viitorul
Basarab, căpătă ca feude ducatele de Făgăraş
şi Almaş luând în căsătorie pe comitesa Margareta, catolică, cu care zidi „Klosterul” din
Câmpulung.
Şi aşa făcură
echilibru strategic şi formal între ortodoxie şi catolicism şi
urmaşii, culminând în vremea lui Mircea cel Bătrân, cu încheierea
împreună cu Sigismund al Ungariei,
la 7 mart. 1395, un tratat de pace în perfectă egalitate. Şi
până la încheierea păcii cu Imperiul Otoman spre sfârşitul
vieţii sale, Ţara Românească avu sub Mircea, domnul cu cea mai
lungă titulatură: „Eu, întru
Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos
iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui
Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste
toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste
munţi, încă şi către părţile
tătăreşti şi Amlaşului şi
Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului
Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia,
încă până la marea cea mare şi stăpânitor al
cetăţii Dârstorului”.
Lungul şir al
coincidenţelor heraldice şi al simbolurilor sfragistice de pe
obiectele primilor basarabi întemeietori de ţară, arată că
aceştia nu erau „nişte
ţărani mai înstăriţi care împărţeau dreptatea de
pe prispă“[18]
ci ei aveau multe însemne specifice familiilor domnitoare ale apusului.
Îmbrăcămintea şi bijuteriile specifice arată legăturile
strânse pe care le aveau domnitorii basarabi cu casa regală angevină
a Franţei şi chiar cu Edward, Prinţul Negru[19],
fiul cel mare al regelui Eduard al III-lea al Angliei, primul englez Prinţ
de Wales.[20]
Proiectul Genesis şi rezultatele analizelor ADN-ului recoltat la Curtea de
Argeş dezmint teoria djuvaristă a „prinţului cuman”. „Mormântul 10 (n.r. unde a fost îngropat
bărbatul) de la Curtea de Argeş este cel mai simplu şi cel mai
profund mister din istoria medievală a românilor. Nici al ungurilor, nici
al cumanilor, nemaidorit de semenii săi deoarece în el odihnea un român
roman“. „Nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe
defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană“,
afirmă cercetătorul clujean, Alexandru Simon
§5. Legendarul Negru Vodă şi
Prinţul Negru al Ţării Româneşti. 
Pe sigiliul lui Mircea cel
Bătrân şi mult mai evident pe monedele sale, se află nişte
simboluri năucitoare: mustelidele şi acvila valahă. Acvila se
identifică imediat pe scutul francez de pe sigiliul din 1390, dar
dacă priviţi ovalul din dextra scutului central veţi avea
surpriza să identificaţi hermina, un simbol ale autorităţii
supreme care va apare mai târziu pe gulerele caftanelor domneşti din
secolul al XVI-lea şi până la Ferdinand I Întregitorul.
Odată cu cercetările
asupra „mormântului lui Negru Vodă” demarate în anul 1920 la Curtea de
Argeş iese la iveală şi o cingătoare a cărei pafta
uluieşte arheologii prin complexa sa arhitectură gotică având în
interiorul portalului central vestita zână din folclorul mitologic
francez, Melusina, având capacitatea de a se metamorfoza parţial în
şarpe - de regulă - sau în sirenă cu şolduri ispititoare,
rareori. Metamorfoza zânei de pe paftaua acestui voievod nu respectă mitul
original deşi şarpele neveninos este arhicunoscut în mitologia
românească. Melusina se metamorfozează pe pafta în lebădă
sau barză simbolul fertilităţii la români. Interpretarea ar fi
că, prinţul îngropat nu se angaja să fie „şarpele casei”,
responsabil la ţară cu paza locuinţei ci va răspândi o idee
fertilă conform mitului căruia dacă barza sau lebăda va
privi la o femeie ea va rămâne curând însărcinată. De la aceste
ipoteze, lucru sigur rămân simbolurile angevine de sub portal, frunza
şi floarea de crin.
Proiectul GENESIS[21]
clarifică într-un fel lucrurile, paftaua găsită în mormântul 10
de la Argeş nu poate fi datată înainte de 1330-1340 „scoţând din calcul ca bărbatul
îngropat să fie legendarul Negru Vodă, cel care, aşa cum spune
legenda din cărţile de istorie, a descălecat la sud de
Carpaţi şi a format Ţara Românească, fiind primul ei
conducător”. Cercetătorii susţin că „voievodul îngropat la Curtea de Argeş
ar putea fi unul dintre fiii lui Basarab I. Ar fi murit la circa 40 de ani,
între 1340-1350, ar fi avut ochii, părul şi tenul închise la culoare
şi ar fi fost catolic. Rămân un mister de ce mormântul acestuia a
fost atât de ascuns şi ce semnifică inscripţia de pe un inel
găsit în mormântul său, inel similar ca aspect cu cel al
Prinţului Negru al Angliei, contemporan cu domnitorul român”.
Inscripţia, în limba latină, de pe inele este însă aceiaşi.
Traducere: „Isus mergea, trecând prin mijlocul lor“. Dar pe inelul voievodului
numit azi „Prinţului Negru al
Ţării Româneşti”, mai apare şi inscripţia AL MA
care ar corespunde lui Alexandru şi Maria. Ducând ipoteza mai departe, ar
însemna că Basarab I a avut un prim fiu Alexandru căsătorit cu
Maria şi un alt fiu Nicolae Alexandru căsătorit cu Clara! De ce
s-a ascuns existenţa acestui fiu care trecuse la catolicism ne spune
cercetătorul Alexandru Simon care afirmă că „Ce e interesant e că mormântul
defunctului de la Argeş a fost ascuns, dovadă sunt numeroasele
straturi de pietriş de deasupra mormântului. Din asta, istoricii deduc
că bărbatul înmormântat acolo este probabil unul din fiii lui Basarab
I de care nu trebuia să se mai ştie. „Mormântul 10 nu trebuia să
fie vizibil în noua biserică (n.r. cea existentă acum), dar defunctul
nu trebuia deranjat, ceea susţine identificarea cu un membru al familiei
domneşti, care devenise indezirabil. Singura explicaţie pentru
asemenea atitudine faţă de defunctul din Mormântul 10 în contextul
Bisericii Argeş II (care n-a fost terminată/ pictată complet
până în anii 1360) este confesiunea sa, o confesiune care devenise
periculoasă pentru stat în noul cadru ecleziastic şi politic, mai
exact în circumstanţele victoriei (în final definitive) a orientării
„de rit grec” asupra celeia „de rit latin".”.
§6. GENESIS rescrie istoria Ţării Româneşti?
Şi iată cum, plecând de la cercetarea privind tradiţia heraldică, simbolistica monetară, sigilară şi vestimentară a basarabilor, ajungem să rescriem istoria ştiută până acum a Ţării Româneşti. Da, conform acestora, se poate interpreta că basarabii au trecut vremelnic şi formal la cultul catolic. Dar există şi alte date documentare care arată că există anumite tratate de alianţă ale vlahilor cu imperiile, care se încheiau cu clauza participării cu oaste a basarabilor în războaiele iscate. Şi unde primeau, ordine cavalereşti, însemne şi simboluri heraldice, inele, insigne şi chiar dreptul de a bate monede cu simbolurile partenerului deşi era catolic. De pildă, Vlaicu Vodă are crucea pe stema sa iar Mircea cel Bătrân, ortodox fiind, participă alături de cruciaţi în Bătălia de la Nicopole spre nefericirea Sfântului Nicodim de la Tismana care, de neam sârb fiind, era vizat şi el de otomani. Mai mult, Mircea fu nevoit, după tragedia sârbească de la Câmpia Mierlei, să-l trimită pe Nicodim pentru protecţie în exil în Ardeal, la… unguri.
De aceea, nu putem fi întrutotul de
acord cu concluziile dlui Alexandru Simon in proiectul Genesis. Nu e nevoie
să mai „inventăm” încă un frate al lui Nicolae Alexandru. Cum
adică? Unul e catolic, celălalt ortodox, care pe deasupra mai
înfiinţează şi Mitropolia Ţării Româneşti? Vedem
că interesele politice majore ale celor două ţări, Ungaria
şi Ţara Românescă, erau mai importante decât prozelitismul
catolic sau ortodox, pentru că a existat şi din acesta! Am avut
şi noi prin minunile Sfântului Nicodim de la Tismana, nişte înalte
feţe ungureşti convertite la ortodoxism, nu cu scrisori sau
declaraţii formale ci prin Taina Sfântului Botez!
Aşa că, ar fi bine s-o
lase mai moale cercetătorii cu Prinţul Negru al Ţării
Româneşti frate de-al lui Nicolae Alexandru! Ştim că ar prinde
bine interpretările de tot felul din istoriografia noastră dacă
acest frate ar fi „inventat”. Şi poate e chiar real dacă prin actele
ungureşti se găseşte un document ce vorbeşte de „fii lui
Basarab I”. În oricare din cazuri, cercetătorii istoriei medievale ar avea
o mare uşurare! Numai eu ştiu câtă bătaie de cap am avut
şi cu Negru Vodă descălecătorul din Făgăraş
şi cu Radu Voievod Negru ce fusese scris pe mormântul Sfântului Nicodim[22]
de la Mânăstirea Tismana. Şi acum, s-o iau de la capăt cu
genealogia basarabilor? Vorba dr. Atanasie M. Marienescu, membru al Academiei
Române, în 1911: „De 5, 6 ani mă
ocup îndeosebi cu studierea Ţerii-Româneşti, scrutând scrierile mai
ale tuturor istoricilor români, cari le-am putut căpăta. Cu
supărare am observat, că o istorie mai rău compusă şi
mai încâlcit scrisă decât a Ţerii-Româneşti cu greu se poate
afla la alt popor în Europa.”
Aşadar, să facem şi
noi puţin haz de necaz! Ca urmare a unor concluzii din proiectul GENESIS,
genealogia basarabilor s-ar modifica cu doi voievozi Alexandru, după cum
se vede alăturat. 
Iar scenariul într-o bogată
imaginaţie – cum are de regulă românul – ar arăta astfel:
„Basarab I după înfrângerea lui Carol Robert de Anjou la Posada,
încearcă o apropiere de casa regală franceză şi pentru
întărirea independenţei Ţării Româneşti. Trimite pe
fiul său Alexandru, născut cu bosniaca Maria să sprijine regatul
maghiar in perioada celui de-al doilea rege angevin, Ludovic (1342-1382). Era o
măsură strategică acesta neavând moştenitori de parte
bărbătească ci numai fete. Iar ca moştenitor la domnia
ţării avea un alt fiu Alexandru, din prima căsătorie cu
unguroaica Clara. După datele obţinute de cercetătoarea Beatrice
Kelemen, de la Universitatea Babeş-Bolyai, Institutul de Cercetări
Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe, Prinţul Negru al
Ţării Româneşti (îngropat în mormântul 10) ar fi avut la moartea
sa circa 40 de ani şi ea s-a petrecut între anii 1340-1350. Datele au fost
obţinute în anul 2012 când s-au recoltat trei probe biologice de la
acesta: un os de la picior, o falangă şi o măsea. Osul şi
falanga au fost folosite pentru analiza de Carbon 14 la Miami (Beta Analytic,
locul unde s-a făcut testul), iar din măsea a fost extras ADN-ul.
Segmentele alese de ADN din cromozoni au fost „citite“ în Coreea. Coroborând
aceste date cu cele deja rezultate din heraldică şi sfragistică
ar rezulta că Alexandru Vodă Negru (deja i se poate da acest nume,
care fusese însuşit în istoriografia noastră de către fiul
său Radu Voievod Negru, ctitorul mânăstirii Tismana) şi-a
pierdut viaţa în timpul războiului de o sută de ani dintre
francezi şi englezi şi anume în bătălia de la Crécy, din
anul 1346.
După părerea lui Dan Cernovodeanu[23]
, neîndoielnic, simbolurile crinului angevin şi ornamentele din frunze fac
parte, alături de acvila valahă, din heraldica basarabilor. Reiese
conform celor 5 smaralde şi celor 5 ramificaţii din semnul angevin de
pe epoletul mantiei lui Mircea cel Bătrân că erau un şir de
cinci basarabi, Basarab I, Alexandru Vodă Negru, Vladislav I (Vlaicu
Vodă), Radu I Vodă şi Mircea Vodă care ar fi avut
legături cu filiala angevină. Mai mult sau mai puţin
întărite de actele de suveranitate, depinde din ce parte se văd
treburile! După istoricii maghiari suveranitatea era deplină,
după ai noştri suveranitatea era formală. Cert este că
după încercarea de apropiere de Ludovic I, Basarab I, pierzând pe
Alexandru Vodă Negru, asociase la domnie pe Alexandru fiul Clarei.
După negocieri cu Patriarhia de la Constantinopol în anul 1359 se
înfiinţă Mitropolia Ţării Româneşti, basarabii trecând
la cultul de rit grec, Alexandru
botezându-se ca un creştin ortodox şi luând numele Nicolae. La putere
în regatul maghiar fu ajutat să vină Sigismund de Luxembourg
(1387–1437)
Mircea cel Bătrân a păstrat relaţii strânse cu Sigismund
de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva
extinderii Imperiului Otoman. În tratatul militar între cele două
ţări, încheiat la Braşov în 7 martie 1395, Mircea se intitula
"voievod transalpin, duce de Făgăraş, ban de Severin
şi spune că Sigismund i-a fost întotdeauna prieten şi
sprijinitor, ceea ce arată că între ei nu fusese vreun conflict pe
faţă.”
Dacă scenariul se va dovedi o
poveste, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa…
§6. Ca o concluzie
În acest mic studiu documentar multe
lucruri reprezintă o premieră care atestă veridicitatea relicvei
voievodale de la Tismana. Din original, s-a decupat un mic petic pentru
cercetări prin metoda analizei C14 sau alte metode. Credem că nu mai
este cazul. Putem spune că moaştele din mantia lui Mircea cel
Bătrân au produs deja o minune: aceea a unei cercetări plină de
surprize legată de acest mare voievod al Ţării Româneşti,
numit Mircea cel Bătrân sau Mircea cel Mare!
A fost într-adevăr mare acest
viteaz voievod al românilor şi merită să-l punem acolo unde-i e
locul ! Şi anume, în lumea sfinţilor alături de duhovnicul
său „kir popa Nicodim” de la Mânăstirea Tismana.
Considerat încă din
viaţă sfânt, Nicodim Grâcič, alias Prea Cuviosul Nicodim de la
Tismana, a fost canonizat abia la 26 octombrie 1955.
Să împlinim o dreptate şi
să restabilim acest adevăr şi cu Sfântul Mircea cel Mare!
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru publicaţiile "Sămănătorul"
ARTICOL PE ACEIAŞI TEMĂ ÎN REVISTA "FORMULA AS", autor Bogdan Lupescu:
[1] Formula AS va mai face
obiectul şi altor articole
[2] „Rugul aprins” e un mister
pe care eu l-am dezlegat singur, aşa cum şi Artur Silvestri îl
dezlegase la fel de singur studiind viaţa de cărturar a
mitropolitului Tit Simedrea. Care şi el la rândul lui, îl aflase din
Muntele Athos. În fine, unde şi acesta fusese aflat acolo, ca venit din
Muntele Sinai. „În Biblie scrie foarte
clar că Moise când s-a urcat în muntele unde a primit poruncile de la
Dumnezeu, a văzut că un rug, un arbust ardea cu o flacără
diferită, specială, neasemănătoare cu flacăra pe care
o vedem când arde orice lucru, şi totuşi nu se prefăcea în
cenuşă şi era mult mai verde, mult mai viu ca alţi copaci.
Aşa era înţelesul că atunci când focul este dumnezeiesc,
există ceva ce nu putem percepe, ceva frumos, care te întinereşte, te
înviorează, cum s-ar zice te face cum erai în tinereţe, asta
simţi.”
[3] P.P. Panaitescu – Mircea
cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000, pag. 54
[4] Orice afirmaţie
contrară e dovedită prin lucrarea Al. A. Vasilescu – Diplomele lui
Sigismund I, regele Ungariei şi Ioan Huniade, voevodul Transilvaniei, dela
Mănăstirea Tismana, sunt false, Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944. Studiul contestat la început de
P.P. Panaitescu, a fost confirmat de mărturiile târzii ale celor care au
dat comanda falsurilor (Mitr. Râmnicului) şi călugării
urmaşi celor care le-au executat.
[5] CAFTÁN, caftane, s. n.
(Înv.) Manta albă, lungă și
largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau
domnitorii și demnitarii. ◊
Expr. A îmbrăca (cu sau în) caftan = a (se) ridica la rangul de domn sau
de boier. ♦ Rang de boierie. – Tc. kaftan. Sursa: DLRM (1958)
caftán (caftáne),
s. n. – 1. Manta de gală. Caftanul fastuos, din stofă albă țesută cu fir galben, cu blană
la mîneci și la gît, era un cadou
oficial de învestitură, pe care sultanul obișnuia
să-l facă marelui vizir, domnitorilor din Moldova, Muntenia și Transilvania și hanului Crimeei. La rîndul lor, domnitorii dăruiau
un caftan de altă culoare fiecărei persoane pe care o numeau în funcții publice, astfel încît noțiunea de caftan a ajuns să se
confunde cu cea de numire sau acordare de titlu. – 2. Îndeletnicire sau funcție al cărei semn distinctiv era
caftanul. Sursa: DER (1958-1966)
[6] Sigiliu din 1390 aflat pe
tratatul dintre Mircea şi Vladislav al Poloniei
[9] Ibidem
[10] P.P. Panaitescu – Mircea
cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000, pag. 403
[11] Pe principiul
terţiului exclus: pOR(NOTp) <==> 1 In logica matematică „Adevărat” se notează cu „a” sau
„1”, „fals” se notează cu „f” sau „0”.
[13] SENÉSTRĂ s.f.
(Herald.) Partea stângă a unui blazon, a unui scut. [< fr. senestre,
cf. lat. sinistra – stângă]. Sursa: DN (1986)
[15] Vezi cap. 30,
„Arătările lui Rogerius”, G. Popa-Lisseanu – Continuitatea românilor
în Dacia”, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2010
[16] ibidem
[17] Nicolae N. Tomoniu –
Sfântul Nicodim de la Tismana, Ed. Cuget românesc, Bârda, 2010, pag. 149
[18] Expresia aparţine
reputatului Alexandru Simon, cercetător la Academia Română, (Centrul
de Studii Transilvane din cadrul UBB, Centrul pentru Studierea
Populaţiei), co-autor alături de Adrian Ioniţă (Academia
Română, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti) şi
Beatrice Kelemen (Universitatea Babeş-Bolyai, Institutul de Cercetări
Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe) al recentului studiu asupra
mormântului 10 de la Curtea de Argeş, respectiv proiectul GENESIS. Vezi, http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/printului-negru-Tarii-romanesti-cercetatorii-cluj-iasi-bucuresti-dezleaga-misterul-unui-voievod-ingropat-curtea-arges-1_5458c6770d133766a886c48a/index.html
[19] Datorită
bogăţiei în aur a basarabilor şi a meşterilor lor
bijutieri se poate emite ipoteza ca
inelul prinţului să fie executat în Argeş.
[20] Prinţ de Wales este
un titlu acordat în mod tradiţional pentru moştenitorul aparent al
unui monarh britanic sau englez. Au existat mai mulţi prinţi şi
prinţese cu acest titlu de-a lungul istoriei. Edward fiul cel mare al regelui Eduard al
III-lea al Angliei (1327-1377) murind cu un an înaintea tatălui său a
rămas cu acest titlu. Actualul Prinţ de Wales este Prinţul
Charles.
[22] Inscripţia din 1843
începe aşa: „„În acest loc a fost înmormântat trupul sfântului
preacuviosului părintelui nostru Nicodim arhimandritul, începătorul
din temelie acestui sfânt şi dumneziesc lăcas, carele l-au
înălţat şi prin râvna şi cu ajutorul
binecredincioşilor Radu V(oie)v(od)
Negru şi a fiilor săi Dan V(oie)v(od) şi Mircea
V(oie)v(od).”
[23] Dan Cernovodeanu
-Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
