 |
| Dumitru Vlăduţ |
Notă: Autorul
acestui articol, Dumitru Vlăduţ, născut în anul 1932 în satul
Ungureni, Tismana, este un bun cunoscător al obiceiurilor ungureneşti dar şi un
povestitor interesant. La solicitarea redactorului Ion Longin Popescu, de la hebdomadarul
„Formula AS”, a dat un interviu care a fost publicat luna trecută. Apoi, la
rugămintea dlui Popescu dar şi a redacţiei noastre „Semănătorul Tismana”,
Dumitru Vlăduţ, zis şi Mitu al lui Gârleanu, face acum alt pas, aşternându-şi
cu nostalgie pe un CD-ROM, amintirile din timpul vieţii. În prezent, este
pensionar şi îşi îngrijeşte gospodăria de la Ungureni. A fost profesor în
Craiova deci mânuieşte bine fraza, accentuând de fiecare dată când e cazul,
semnificaţia practică a arhaismelor. Pentru că aşa au rămas unele cuvinte
folosite în secolul trecut: arhaisme. Viaţa ţăranilor s-a schimbat iar multe
din vechile accesorii gospodăreşti au fost abandonate. Chiar şi utilitatea lor
s-a uitat, de aceea, am considerat necesar ca prin note de subsol să inserăm şi
definiţiile unor cuvinte pe care le considerăm azi arhaisme.
Exemplul dlui
Dumitru Vlăduţ trebuie urmat şi de alţii. Pentru că numai astfel putem să
păstrăm acest vechi patrimoniu lingvistic dar şi cultural prin folclorul şi
obiceiurile locului, care s-a acumulat în viaţa satului nostru de veacuri.
Aşteptăm să ne scrie şi alţii: bătrâni pensionari sau fiii şi nepoţii acestora
pe baza amintirilor pe care le-au depănat generaţiei de astăzi aceşti bătrâni.
Invităm pe toţi să ne trimită la redacţie aceste amintiri care cu siguranţă pot
fi pilde de viaţă pentru tinerii de azi, pe umerii cărora stă perpetuarea
neamului românesc. Să vedem în bătrânii noştri acele modele de oameni
harnici, aşezaţi în vatra moştenită din
tată în fiu, români legaţi de glie, cărora niciun mare imperiu sub talpa căruia
am stat vremelnic, n-a putut să le schimbe obiceiurile, tradiţiile moştenite de
milenii de la „cei mai drepţi şi viteji dintre traci”, cum spunea Herodot.
Redacţia
„Semănătorul Tismana”.
ÎN TRECERE PRINTRE GENERAŢII
Autor, Dumitru Vlăduţ
Se spune că un
suflet călătoreşte în timp şi se încarnează de şapte ori în şapte vieţi. Nu
ştiu dacă am venit pe această lume şi din ce număr al celor şapte am venit.
Dacă este
adevărat, sufletul meu s-a reîncarnat în pântecul unei tărănci doar cu trei
clase, dar destul de isteaţă să concureze chiar cu un absolvent al unei şcoli
superioare din zilele noastre. A locuit şi a muncit 92 de ani în satul
Ungureni-Tismana, Gorj. Se trăgea dintr-o familie venită de peste munţi, din
Transilvania. Străbunicul se numea Truşcă. A fugit de austro-ungari ca să nu-l
ia în armată. Împreună cu fiul său Simion au stat ascunşi în munţi cu 600 de oi
şi cu 7 perechi de cai. Au coborât din Carpaţi spre miazăzi şi au nimerit în
satul Ungureni, pe atunci, în 1778, – o aşezare cu 12 familii – nu se ştia de unde veniseră şi cum s-au aşezat aici.
Au găsit doar 12 case sistem bordeie – unele la suprafaţă, altele jumătate în
pământ şi a făcut şi străbunicul o casă din bârne cu două camere, cu obişnuita
tindă, în interior cu o corlată[1]
unde familia punea străchinile din pământ şi lingurile din lemn. După corlată
aveau un loc unde puneau drîglul[2]
ce trăgea focul din sobă unde coceau
mălaiul şi ţestul cu care coceau plăcinta şi friptura din carne de oaie şi
cartofi. Soba era din cărămidă – se numea sobă oarbă. Se făcea focul din camera
care se numea tindă[3]
şi încălzea camera de dormit. Aici, în camera de dormit, erau două paturi din
scândură, în loc de saltea puneau paie, fân şi perine umplute tot cu paie.
Între paturi erau două laviţe unde şedeau ziua femeile şi torceau. Soba oarbă
încălzea camera de dormit iar copiii stăteau după sobă şi se încălzeau.
Străbunicul Truşcă
a schimbat beşica[4]
care înlocuia geamul şi a făcut două ferestre mai mari 1/0,5 m cu sticlă.
Iluminatul îl făceau seara cu lampă cu gaz – lampă numărul 5, 8 sau 11. La
lampă femeile coseau cămăşile populare de Paşti şi de Crăciun şi se ascundeau unele de altele să nu-şi fure
modelele. Ce veselie era de Paşti şi de Crăciun! Se vizitau neamurile şi se
supărau dacă nu stăteau cel puţin 2 – 3
zile în vizită.
Azi dacă îţi vin
musafiri, te gândeşti dacă au de gând să rămână mai mult timp, abia aşteaptă să
plece mai repede.
Şi ca să-mi
continui povestea, la străbunicul meu a venit un cioban din Gârla Mare; un om
voinic, frumos, cinstit şi harnic. Pentru hărnicia şi cinstea lui străbunicul,
i-a dat de soţie pe una din cele trei fete ale sale. Una a căsătorit-o după un
învăţător din satul Tismana – Dumitru Gh. Popescu, iar una a căsătorit-o după
un om bogat din Titerleşti de lângă Baia de Aramă – Tănăsoiu.
Şi ca să-mi
continui firul tinereţii – străbunicul meu fiind un om bogat, după moartea lui
a rămas Ion Gârleanu – bunicul meu cu multe oi. Avea o pivniţă făcută din lemn
şi o grindă cu cârlige din lemn de corn unde agăţa foalele[5].
Aşa le spunea, erau făcute din piele de oaie bine curăţite şi cusute de nu
curgea apa, după ce erau umplute.
Pe aceste cârlige
din lemn de corn erau agăţate foalele
(burdufurile), unele cu unt de oaie, unele cu lapte covăsit şi unele cu
smântână, jos pe pământ erau putinile cu brânză. Pe pământ, pentru că în
pivniţă nu era pardoseală. Era necesar pardoseala să fie din pământ pentru că
ţinea foalele cu unt, smântână şi lapte covăsit şi era rece. Uşile erau din
scânduri groase din lemn de stejar. Aici ţineau şi putineiele[6]
unde băteau laptele luat de la vaci şi scotea untul şi zara (lapte bătut). Ce
bună era zara cu mămăligă caldă ! La prânz mâncam împreună – pe o masă rotundă
din lemn cu scăunele mici împrejur. Eram câte 4 – 5 în jurul mesei mici şi
muiam toţi în aceiaşi tigaie unde era smântâna de oaie pregătită de bunica sau
de mama sau paparadă[7]
din 8 – 10 ouă amestecată cu brânză de oaie.
Ce bună era
mâncarea. Pe atunci nu se dădeau ajutoare
sociale sau subvenţii. Nici nu se cunoşteau aceste cuvinte. La acele
vremuri tradiţia, respectul faţă de părinţi, faţă de fraţii mai mari, era o
virtute. Nu se punea vreodată să gândeşti să treci prin faţa părinţilor şi
părinţii prin faţa bunicilor sau să-i întoarcă vorba sau să nu respecte porunca
părinţilor. Astăzi societatea s-a degradat atât de mult, încât copiii îi bat pe
părinţi, le întorc vorba, sau ca să scape mai repede de ei, îi duc la azil. Nu am auzit niciodată
când eram mic de acest cuvânt – azil.
Pe vremuri
pământurile se împărţeau de părinţi când îşi măritau fetele sau însurau băieţii
– prin cuvânt. Tu ai locul, de la Peri de două pogoane, tu ai locul de sub
coastă de 3 pogoane. Cuvântul era lege şi se respecta zestrea dată din
moşi-strămoşi. Astăzi cuvântul nu mai este lege, legea o fac astăzi judecătorii
după spusele unor avocaţi ce joacă dublu rol şi pentru pârât şi pentru
reclamant. Într-o discuţie cu un avocat apropiat, spunea că el însuşi face şi
hotărârile unor judecători, aceştia doar semnează sentinţa. Ce se cred? Cum va
fi această sentinţă, în favoarea cui? Într-o zi, cu ani în urmă, aşteptând să
intru la un avocat, zicea el că este cel mai bun, a ieşit o ţărancă cu ochii în
lacrimi. Am întrebat-o de ce plânge? S-a uitat lung la mine şi mi-a zis: Am
spus d-lui avocat că trebuie să-mi recuperez o casă moştenită şi ocupată de
unii fără drept. E, şi? Mi-a zis d-l avocat că mă ajută să-mi recuperez casa,
dar să-i dau jumătate din valoarea casei că trebuie să-i împartă cu
judecătorul. Nu ştiu dacă a spus drept sau nu, dar cuvintele ei mi-au rămas în
tiparul creierului. Ei bine, pe timpul bunicilor, străbunicilor casele se
dădeau fiilor sau fiicelor prin cuvânt, fără avocat sau judecători şi le
stăpâneau fără să fie tulburaţi.
Dar să-mi continui
povestea. După moartea străbunicilor a rămas bunicul – un om admirabil, cu
suflet bun şi nobil. Blândeţea lui mi-a afectat toată viaţa. A murit în 1947 la
24 octombrie la ora 5 dimineaţa şi parcă sufletul ştie că va părăsi trupul,
călătorind în spaţiu. În seara zilei de
23 octombrie să mai stau de vorbă cu el şi m-a rugat să-i dau un pahar de
ţuică. I-am îndeplinit dorinţa şi am mers să mă culc, dar parcă cineva nu mă
lăsa să plec, iar noaptea a fost foarte agitată. Aveam 15 ani. Dimineaţa nu se
făcuse lumină bine, am fugit repede la patul unde era bunicul. Trăgea să moară,
sufletul se chinuia să părăsească trupul. Nu m-am despărţit de patul lui în
cele 3 zile şi astăzi după aproape 80 de ani, merg la mormântul lui şi-l
îngrijesc. Am şi eu doi copii, sunt fiecare la casele lor, dar nu seamănă cu
copiii din copilăria mea. Copiii din vremurile noastre vopsiţi cu roşu şi cu
făţărnicie, nu mai sunt copiii timpurilor respectului, dragostei şi dorului de
părinţi. Aşteaptă să moară părinţii să împartă prada rămasă.
Şi iar îmi
continui povestea. După moartea bunicului a rămas mama văduvă cu 3 copii. Unul
l-a dat la o rudă care nu avea copii. Şi cum unele generaţii muncesc din greu,
îşi fac o situaţie bună, trăiesc din munca lor cinstită, fără ajutoare sociale,
fără subvenţii; vine altă generaţie care încet, încet destramă ce au făcut
bunicii şi părinţii lor.
Urmează alte
generaţii. Câtă muncă trebuie să depună această generaţie să refacă măcar o
parte ce au realizat străbunicii,
bunicii şi părinţii lor.
Actualizând
situaţia – Regatul României şi Ţara Românească pe vremuri, nu aveau televizor,
internet şi uneori nici radio, dar aveau un ţăran sănătos, dornic de muncă,
dornic să-şi crească copiii cu respect şi frică de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu
a lăsat pe pământ o singură credinţă, dar satana a tulburat credinţa unică,
lăsată de Dumnezeu şi a înfiinţat mai multe religii. Acum încep conflictele
religioase între oameni. Dacă ar fi să asociem societatea cu credinţa – au
acelaşi deznodământ. Au apărut partidele. Odată cu înmulţirea lor s-au înmulţit
şi conflictele sociale, a dispărut respectul faţă de om, au dispărut şcolile cu
educaţie sănătoasă, a dispărut grija doctorului faţă de pacient, a dispărut
cinstea şi dreptatea din unele instituţii juridice. Viaţa trebuie să fie
compusă din obligaţii, datorii şi speranţe şi singura bucurie ar fi atunci când
te achiţi de o parte din ele, dar dacă pentru muncitorii cinstiţi minciuna este
un păcat capital, pentru politicieni minciuna este o virtute. Se poate spune şi
pentru alte categorii ce fac alte
meserii, dar slujesc politicul.
Aceasta este
societatea de azi din România. Mă întreb câţi ani vor trece pentru ca ţara să
revină la ce a fost odată? Generaţia de azi nu va mai fi ca generaţia mea,
poate venind în altă viaţă să mă întâlnesc cu lumea din copilăria mea. Aş avea
multe adevăruri să mai spun, dar mă opresc aici pentru că nu e nimeni pe strada
vieţii mele să mă vadă plângând, nu e nimeni pe strada vieţii mele să mă vadă
cântând. Pe drumul celor 82 de ani mai trec din vreme în vreme să-mi aduc
aminte de acele timpuri – frumoase – chiar dacă părinţii ne duceau cu ei la
munca din câmp, ne puneau o pătură din lână de oaie şi ne lăsau să mâncăm
mămăligă rece sau mălai cu brânză şi ceapă,
dar eram sănătoşi şi plini de viaţă. Azi nu se mai duc copiii la capul
locului unde munceau părinţii pământul, îi plimbă cu cărucioare care mai de
care sofisticate. În criză de educaţie tinerii nu-şi mai respectă aproapele,
bătrânii, au uitat să mai dea şi bună-ziua. Unii se cred aşa de deştepţi de li
se pare că drumul pe care merg este prea îngust pentru ei – şi răspund
părinţilor: „Ce ştiţi voi, lumea s-a schimbat,
s-a modernizat, voi sunteţi perimaţi”. Aşa înţeleg tinerii din noua
societate – săracă în educaţie, în respect faţă de aproapele său şi faţă de
dascălul care i-a pus condeiul[8]
în mână. Dacă aşa înţeleg ei viaţa, este foarte trist. Satele au rămas fără
ţăranul roşu la faţă, harnic şi dornic să-şi muncească pământul.
Societatea nouă pe
care ei o consideră modernă, este bolnavă şi în prezent politicienii nu au
găsit medicamentul pentru tratarea bolii, s-a schimbat cinstea şi omenia din
vremurile frumoase cu amintiri, cu respect - chiar şi în unele mănăstiri sau
schituri - s-a profanat rolul omeniei şi al muncii cinstite cu îmbogăţirea prin
metodele escrocilor. Locul omeniei şi cinstei a fost ocupat de înşelăciune, de
trădare şi de minciună – de făţărnicie, de înavuţire prin viclenie, ajutaţi de
educaţia bolnavă a generaţiei de azi. Răspunsul: „Ce ştiţi voi bătrânilor,
lumea a progresat”. Au dreptate – a progresat în minciună, în muncă necinstită,
în hoţie, în lipsă mare de educaţie. Oare nu sesizează nimeni aceste lipsuri,
aceste degradări ale vieţii şi cine este de vină? E sigur că peste educaţia de
azi s-a aşternut o ceaţă deasă de nu se
poate pătrunde nici dacă ai purta ochelari
cu dioptrii foarte mari.
Vinovată pentru
această degradare a generaţiei este educaţia. Societatea noastră este bolnavă
grav şi vinovaţii sunt cei care conduc, dar şi televiziunea. Cum să faci atâta
critică unui profesor, unui învăţător că a luat elevul de urechi, în loc să
întrebi elevul de ce a fost luat de urechi. Îl trimit pe profesor în faţa
Consiliului de disciplină, pregătind, atât părinţii cât şi Consiliul să-l dea afară pe profesor. Nu domnilor, cei
ce propovăduiţi această metodă duceţi la o degradare şi mai mare a tinerei
generaţii. Faceţi educaţie elevului să
nu-i dea profesorului ocazia să-l ia de urechi. Situaţia este aşa de
încurcată pentru că azi nici societatea nu mai pregăteşte profesori sau
învăţători ca pe timpul meu. Nu am văzut, sau dacă sunt, sunt cazuri rare, să
te plângi superiorilor din justiţie să-ţi dea dreptate pentru că ai fost
neîndreptăţit într-un proces, şi să îţi răspundă: judecătorii sunt imuni, nu
pot fi traşi la răspundere. Dacă te plângi de un primar ales că încalcă legea
în favoarea sa - ori nu ţi se răspunde, ori îi dă dreptate primarului. De toate
acestea se fac responsabile, lipsa de educaţie a societăţii în care trăim,
notele obţinute la concursuri pentru ocuparea unui post de judecător, ale unui
profesor, ale unui medic sau ale altor „specialişti de duzină”. Iar modul
neprofesional în care televiziunile prezintă anomaliile societăţii, dă cel mai
clar răspuns al lipsei de educaţie, care a intrat într-o umbră.
Soarele a intrat
într-o mare eclipsă şi nu se ştie când va ieşi. Această eclipsă a acoperit
întreaga societate de azi. Vedeţi cei ce aveţi sarcina să trataţi lipsa educaţiei
! Găsiţi cât mai repede antidotul, altfel toată vegetaţia va dispărea şi va
trebui ca multe generaţii să suporte lipsa voastră de instruire, a tinerilor
vlăstare care nu va şti să folosească oprirea sau ruperea lanţului ce a dus
educaţia într-o situaţie atât de întunecată. Faceţi ceva cei ce sunteţi aleşi să scoateţi educaţia din fântâna
întunecată ca soarele să iese din eclipsă, altfel suntem condamnaţi la jafuri,
crime şi, în final la sărăcie. Aduceţi educaţia, respectul şi buna voinţă la
timpurile tradiţionale pe care voi le consideraţi perimate, altfel educaţia pe
care voi o propovăduiţi astăzi va fi imens de dureroasă, mai dureroasă decât
dacă te înţeapă cineva cu o sabie, cu un vârf ascuţit de suliţă. Faceţi ca
mersul societăţii să nu aibă mersul unui şarpe veninos. Faceţi o societate bine
educată şi instruită dacă cei ce ne conduceţi sunteţi înzestraţi cu o astfel de
educaţie sănătoasă, altfel va fi un dezastru pentru marea parte a populaţiei şi
o binefacere doar pentru cei ce se îmbogăţesc într-o perioadă scurtă.
Treziţi-vă din
somnul tratat cu stupefiante care vă fac să vă simţiţi nişte zei. Pentru că au
dispărut şcolile cu tradiţii frumoase, uzinele, fabricile s-au transformat în
fier vechi şi au fost vândute profitorilor timp de 25 de ani. Poate găsiţi
antidotul să trataţi boala educaţiei şi instruirea pentru muncă cinstită a acestei
generaţii până nu va fi prea târziu. Au trecut 25 de ani de la roşu la albastru
a apărut intermediarul – gâdele[9]
negru ce acoperă educaţia competentă, dreptatea şi speranţa generaţiei de azi!
Grăbiţi-vă domnilor să nu fie prea târziu !
Am întârziat 25 de ani în întunericul semănat de unii – să nu vină
timpul ca tratamentul vostru să aducă moartea societăţii în falsa voastră
modernizare. Eu prefer educaţia ce se propovăduia în bordeie cu case mici cu
geamuri din băşică de oaie.
Vlăduţ Dumitru
[1] CORLÁTĂ, corlate, s.
f. (Reg.) 1. Iesle. 2.
Îngrăditură sau colibă pentru vite, pe câmp. 3. Împletitură de formă
bombată care se aşază pe car când se transportă snopi sau fân. 4. Poliță în jurul cuptorului pe care se țin vase
de bucătărie și alte lucruri mărunte; prichici. [Pl.
și: corlăți] – Din magh.
korlát. Sursa: DEX '09 (2009)
[2] drîglu (-li), s.
m. – 1. (Trans.)
Vătrai. – 2. Dărăcitor, scărmănător. – Var.
drîgl. Probabil der.
cu suf. -lo de la sl.
drŭgati „a tremura”; caz în care sensul său primar ar fi fost cel de
„agitator”, cf. bg.
drăglec (Candrea, Scriban). Dacă această teză este sigură, este dublet
de la drehlă (var. drelă),
s. f. (ciupercă
comestibilă, Auricularia tremelloides), cf.
rut. drjachlij, ucr.
drachlij „care tremură” (Tiktin), numită astfel datorită consistenței sale, cf. numele științific și posibil de aici drîglă, s.
f. (mîrțoagă), cf.
bg. draglă (Conev 57;
Scriban). – Der. drîgîi,
vb. (Mold.,
a scutura, a agita), cf. rut.
drygaty (Candrea); drîgla, vb.
(Olt., Banat, Trans.,
a scărmăna, a dărăci); drîglat, s.
n. (scărmănare, dărăcit).
Sursa: DER (1958-1966)
Sursa: DER (1958-1966)
[3] TÍNDĂ, tinde, s.
f. Încăpere mică situată la intrarea caselor țărănești. ◊ Expr.
A face o treabă până în tindă = a începe un lucru fară a-l termina. ♦ (înv.)
Coridor, galerie. ♦ Pronaos. ♦ Prispă, pridvor, cerdac. [Pl.
și: tinzi] – Lat.
*tenda (< tendere).
Sursa: DEX '09 (2009)
Sursa: DEX '09 (2009)
[4] Băşica udului de porc, miel sau vacă se folosea
acum două secole, bine umflată ca minge de volei. Secţionată şi întinsă la
maxim pe un o ramă cadru, se folosea ca geam pentru bordeie.
[5] FOÁLE, foale, s. n. 1. Aparat care servește la comprimarea și la suflarea aerului cu ajutorul
unei camere cu burduf de piele cu pereți plisați, acționată prin mânere sau printr-un
sistem de pârghii. ♦ Burduful plisat al unor instrumente muzicale (acordeon,
armonică etc.). ♦ Sac primitiv făcut din
pielea unor animale; burduf. 2. (Reg., fam.) Abdomen. [Var.: (1) foi s. m.]
– Lat. follis.
Sursa: DEX '09 (2009)
Sursa: DEX '09 (2009)
[6] PUTINÉI ~ie n. Vas
asemanător cu o putină, dar înalt și strâmt, în care se bate smântâna sau laptele
pentru a alege untul. /putină + suf. ~ei
Sursa: NODEX (2002)
Sursa: NODEX (2002)
[7] Regional prin paparadă se înţelege un amestec de diferite alimente: ouă cu brânză, ouă cu roşii, unt cu făină de
porumb, etc.
[8] CONDÉI, condeie, s.
n. 1. Unealtă de scris în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; toc. ◊ Mânuitor de condei
= scriitor (talentat). ◊ Expr. Ca
din condei = regulat, ordonat, frumos. A trage condeiul = a încărca
la socoteală. Dintr-un condei sau dintr-o trăsătură de condei =
dintr-odată. ♦ (Înv.) Nume dat
unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru înnegrirea sprâncenelor. 2.
Fig. Mod de a scrie bine,
îndemânare la scris, talent scriitoricesc. ◊ Expr.
A avea condei = a scrie ușor (și bine), a avea talent la scris. A o aduce bine
din condei = a vorbi sau a scrie cu meșteșug; a ieși din încurcătură printr-o întorsătură pricepută a
frazei. 3. Par lung care, împreună cu lopata, formează cârma plutei. –
Din ngr. kondíli.
[9] gîde (gîzi), s.
m. – 1. Călău. – 2. Tiran. – 3. (Arg.)
Judecător. Sl. (bg.)
gidija „nebun, extravagant, temerar”, poate de origine orientală. Sec.
XVII. Semantismul nu este foarte clar. După Cihac, II, 111, din ceh.,
pol. kat „călău”, ceea ce
nu pare posibil. – Der. ghidan,
s. m. (nume propriu de
cîine), pentru a cărui variație vocalică cf.
gîză-ghiză; ghidănac, s.
n. (ciocan; ciomag); ghidălan, s.
m. (vlăjgan); ghiduș, s.
m. (caraghios, bufon), cu suf.
-uș; ghidușesc, adj.
(caraghios); ghidușie, s.
f. (caraghioslîc). Ghiduș este considerat de Philippide, Principii,
64 și DAR ca der.,
de la ghidi; de Lacea, Dacor., III, 750 și la Scriban din mag.
büdös „puturos”, de unde provine și săs. bidusch;
și de
Drăganu, Dacor., VI, 276-80, din mag.
gidós „păstor de capre”, aluzie la un obicei popular de Crăciun. Nici
una din aceste explicații nu ni se pare convingătoare. Sursa: DER (1958-1966)
