O viaţă închinată poeziei sau nevoia de viaţă din lirica Luciei Silvia Podeanu
Moto:
Ar trebui să ne
mândrim cu durerea -
orice durere ne
aminteşte de rangul
nostru înalt...
Novalis
Deşi e un subiect "dureros" în speţă,
abordarea durerii, ca parte a fiinţei noastre, a destinului nostru, este, pe
cât de spectaculoasă, pe atât de necesară. încă din zorii fiinţei noastre, ne năştem
în această lume, fie cu durerea adânc înrădăcinată în noi înşine, fie ca parte
integrantă a durerii fiinţelor dragi nouă. a îngerului alb care ne însoţeşte
prin viaţă şi ne binecuvântează de dincolo de ea - mama. Pe parcursul lin sau
tumultuos al vieţii, acumulăm dureri de moment sau de îndelungată convieţuire,
unele dintre ele vindecabile, altele, din nefericire, nu.
Fie că este vorba de aducerea pe lume a unui prunc,
de o problemă legată de sănătate ori de stările noastre sufleteşti, durerea ne
însoţeşte mereu, fiindu-ne aproape, tot mai aproape, ca o slugă credincioasă,
ca un valet pregătit să toarne în cupa dimineţilor amăreala unei pilule sau să
stingă în amurg lampa soarelui, aducând noaptea plină de nelinişti. Acestei
dureri constante, cu fiece clipă mai vie, trebuie să-i facem faţă cu stoicism, nu
să luptăm împotriva ei, ci să o acceptăm, să ne-o însuşim tară drept de echivoc.
Către amurguri, "vizionarea" filmului
vieţii poate deveni o experienţă dureroasă, transformând vechi dureri în clipe mai vii ca niciodată, mai atroce,
pregătite să rupă din suflet bucată după bucată, aducând veste despre iminenţa
neantizării În această nedefinită şi perpetuă durere, unii oameni îşi regăsesc
puterea de a crea, de a scoate la iveală comori nepreţuite, de a face
inventaruri în care cuvântul de ordine să fie: dorul de lumină. Un astfel de
creator, supus de-a lungul vieţii multiplelor variante de coexistenţă cu
durerea, este poeta novăceană Lucia Silvia Podeanu, un creator de frumos,
preocupată, nu atât de durerile sale fizice sau spirituale, cât de cele ale
aproapelui: durerea socială - cauzată de nedreptate şi inechitate, durerea
vremurilor - cauzată de degradarea accentuată a moralei şi adevărului, durerea
părinţilor - cauzată de absenţa copiilor sau plecarea lor în îndepărtate lumi
pentru rostuire, durerea fiinţei umane - datorată pierderii fiinţei iubite, de
năruire a lumii proprii.
In opera lirică a Luciei Silvia Podeanu, filonul
durerii este adânc, puternic înrădăcinat în fiecare clipă a zilei. Durerile
poetei (cuvânt pronunţat durere/dureri/
durerii pe parcursul lucrării de peste 61 de ori) sunt generate de
nemulţumirile acesteia legate de diferitele aspecte ale cotidianului asfixiant,
un cotidian al ascensiunii fortuite a nonvalorii, al neglijenţei celor
îndreptăţiţi, al oropsiţilor sorţii, indiferent dacă aceştia sunt tineri
plecaţi spre zări deşarte, copii orfani ori bătrâni aflaţi la limita sărăciei
şi mizeriei umane sau chiar al pariilor societăţii.
Versurile cărţii poartă în ele un dor nestăvilit de
(re)unire cu persoana iubită, dispărută demult în neant, către acolo unde
stelele se întâlnesc doar printre veşnicii.
Dorul acesta devine obsedant, insistent, arzător,
născut din durere, durerea despărţirii poate prea devreme. purtată ca povară
de-a lungul vieţii. In acest palimpsest liric, uşor romanţat, durerea redevine
vie, puternică, apucând cu tentaculele mrejele sufletului muritorului, precum în Să rescriu uitate poveşti. Doar noi.
Lacrimi sau în Sunt o sută de motive: Aş putea să scriu istorii/ Ce-am văzut in
ochii tăi/ Legănarea verde-a mării/ Şi misterele din ei,/ Dar cel mai mult
iubesc/ Lumina sufletului tău curat/ Izvorâtă in seninul din privire/ Ce îmi
este atât de drag.
Nemulţumirea datorată decăderii simţirii lirice
contemporane, a mesajului fundamental al poeziei,
pervertirea acesteia cu aşa-zisele accente
moderniste, "stropite" cu nămol şi "coborâte" la nivelul
instinctelor primare, completează tabloul durerii. Poezia trebuie/ ar trebui să
rămână pură şi frumoasă, stare care să inspire, să motiveze la viaţă: Vă rog!/ Lăsaţi Poezia/ să viseze-n gânduri
roz,/ în trandafiriu în zori/ şi in roşu înmiresmat/ în amurgul/ primăverii
parfumat (Vă rog!).
Renunţarea la poezie înseamnă, pentru autoare,
renunţarea Ia sine. la propria fiinţă, pierderea irevocabilă a contactului cu
realitatea, apariţia fulgerătoare a regretului de a nu mai şti cine este, de
fapt. Arcuşul pătimaş al durerii se răsfrânge precum un cânt de păcat şi iubire,
zâmbet născut din plâns, precum în aforismul care mărturiseşte: eu nu plâng de durere, ci doar râd de ea...
Cotele atinse par de neimaginat, muritorul ajunge
până aproape de Dumnezeu, ale cărui daruri binecuvântate trebuie să fie:
răbdarea, puterea şi demnitatea - Dă-mi.
Doamne, puterea/ Să nu blestem. Dă-mi, Doamne./ puterea să-mi port cu/ demnitate
durerea (Pătimaş : cântec de
dragoste).
Cauzele durerii sunt, pe cât de simple, pe atât de
logice: pervertirea simţurilor, decadenţa vremurilor, fala nejustificată (Poveste englezească), răul originar (Zeul tăcut), falsa prietenie (Prietenii), suferinţa umană (Balul
albastru) şi, nu în ultimul rând,
îndepărtarea de Dumnezeu: Domnul Sfânt,
aşa ne-arată/ Că de el ne-am depărtat,/ Că de toate cele sfinte/ Şi curate am
uitat (Ne-am depărtat). Aşa după
cum şi-a obişnuit cititorii, Lucia Silvia Podeanu, într-un joc mimetic de-a
vina şi vinovatul, de-a pedeapsa şi condamnatul, reformulează dileme
ancestrale, încercând să ofere răspunsuri, într-o acerbă luptă cu şinele.
Ideile se înlănţuie în Glumă, hotărând dacă E bine ca Pentru tine să rămână. O Noapte de octombrie sau Încă
o iarnă va stabili dacă Singura lege admisă este cea a durerii. Înşirate pe o scară, florile
prevestesc neantul. Te întrebi dacă, obosit De lunga aşteptare. Cât de curând. Instinctul salvării de durere construieşte, din lespezi de
marmură, trepte spre dincolo. în acest furibund tablou clinic, Curg în râuri... romanţe, se înalţă Odă
limbii române, se zămislesc tâlcuri
adânci, amintind de Un ochi râde,
un ochi plânge. încercând adesea firescul
regret că Timpuriu se-aştern
brume. Eres(ul) purtător de Vise
fără Răspuns, desprins dintr-o Povestea Vulturilor zideşte Tărâmul durerii, din care cu greu răzbate dorul şi tânguirea dintr-o Scrisoare.
In cartea Luciei Silvia Podeanu durerea este mai
mult decât laitmotiv. Devine raţiune, esenţă, un modus vivendi. Dar, nici
despărţirea de lume, nici plecarea spre stele, nici întrebările rămase Ură
răspuns, nu astâmpără dorul nestins de viaţă, nevoia de un nou răsărit şi nu
pot curma speranţa, ce trebuie să rămână vie, chiar clacă, în nesăbuinţa ei,
Pandora a mutilat-o pentru totdeauna.
Tărâmul
Durerii este o respiraţie romantică, încă un
vis împlinit, acela de a lăsa moştenire urmaşilor frânturi ale unui suflet
împărtăşit, de fiecare dată. din frumuseţile raiului, din liniştea îngerilor,
care-l motivează să creeze.
O lectură mai mult decât interesantă, plăcută,
motivaţională, care să poarte muritorul cu gândul la adevăratele valori ale
vieţii, ale sufletului, ale durerii.
Mesajul cărţii poate fi sintetizat simplu, nu există
o definiţie general valabilă a durerii, nici un mod general de a o percepe, dar
există suflete pe care durerea le înnobilează, apropiindu-le tot mai mult de Divinul curgător, aşa cum mărturiseşte autoarea printre rânduri, şi tot aşa cum
subliniază marele romancier francez H. de Balzac: Toate durerile sunt individuale, efectele lor nu sunt supuse unei
reguli ftxe: unii îşi astupă urechile, ca să nu mai audă nimic; şi există
suflete mari şi deosebite care se aruncă în durere ca într-o genune...
Gheorghe
A. STROIA
Adjud, Făurar 2015
LUCIA SILVIA
PODEANU (Novaci - Gorj): TĂRÂMUL DURERII (versuri, A5 clapetat, 100 de pagini)
Tărâmul durerii este un tărâm aparte… florile sunt
de culoarea sângelui, iarba creşte în tăcere, cerurile vânăt-purpurii, norii
sunt de plumb, visele sunt presupuncturile nevralgice ale minţii, sentimentele
contradictorii generează furtuni, sculptând destine în stâlpi de nisip şi sare,
precum în ţara lui Lot. Poate doar credinţa rămâne intactă, neatinsă, mai
puternică şi mai vie ca niciodată, ca unic remediu al atâtor coşmaruri, al
atâtor înfrângeri asumate.
În această lume a plutirilor la graniţa
transcenderii, mesajul principal al cărţii poate fi sintetizat în trei cuvinte
simple: Durere, Speranţă, Credinţă. Durerea pentru dispariţia fiinţelor dragi
şi, mai mult, pentru toate pierderile irecuperabile pe care neamul nostru le-a
suferit de-a lungul existenţei sale milenare, dar care obligă la renaştere
morală şi spirituală - prin care să redevenim ce-am fost: o naţiune liberă,
care să aibă capacitatea de a-şi decide singură soarta, depăşindu-şi pentru
totdeauna ideea de înfrângere. Speranţa – că există un capăt al durerii, uneori
mai aproape, alteori mai îndepărtat, de la care viaţa se va putea măsura, simţi
şi trăi altfel. Credinţa - că întotdeauna în lupta dintre Bine şi Rău, Binele
învinge întotdeauna.
Prin Tărâmul durerii, Lucia Silvia Podeanu şi-a
atins scopul - un îndemn general de a trece peste orice durere şi de a readuce
în fiecare clipă a efemerei existenţe umane: Lumina, Dragostea şi Adevărul.
(Gheorghe A. STROIA)
