 |
| Sf. Cuvios Iacov Pustnicul |
"Sfântul"
Într-una din zile s-a zvonit
în sat că Sfântul, de fapt nimeni nu ştia exact cum îl cheamă, găzduia de
câteva zile la Tudor al lui Bacalu şi ştirea a produs senzaţie. Nu erau rudă,
foarte puţini săteni se bucuraseră de privilegiul de a-l fi întâlnit o dată sau
de două ori prin pădure şi veştile acestea întreţineau o legendă îmbogăţită
ad-hoc despre acest personaj pe cât de straniu, pe atât de controversat. Prima
dată s-a auzit despre el imediat după terminarea războiului când fusese reperat
prin zona Pădurenilor un tânăr blond, desculţ şi îmbrăcat cu o haină
sărăcăcioasă peste care era legat cu sfoară de sac. Nu l-au luat în seamă şi
l-au numit Pustnicul.
Anii au trecut, a îmbătrânit
şi el, au îmbătrânit şi locuitorii care deveniseră subit mai curioşi şi... cam
atât. Ori de câte ori avea loc o astfel de întâlnire, Pustnicul le dădea
bineţe, îi binecuvânta, avea glasul blând ca un balsam iar din ochii săi cobora
o pace interioară care te însoţea multă vreme şi de care nu te-ai mai fi
despărţit toată viaţa. Evita cu delicateţe să dea alte amănunte decât: Sunt
pustnic, şi mă rog la Dumnezeu toată ziua. Pentru păcatele mele. Dar şi pentru
lume. Binecuvânta din nou şi se depărta plutind parcă pe deasupra mărăcinilor
cu aerul cel mai firesc.
Nu ştia nimeni cum îl cheamă,
de unde vine, unde îi este coliba căci trebuia să aibă una, şi nici alte
amănunte din viaţa sa. L-au descusut şi pe pădurar că acesta umbla toată ziua
prin zonă dar nici el nu ştia nimic mai mult decât ei.
S-a creat astfel o aură în
jurul acestui personaj, mai ales de când odată, dând faţă în faţă cu Pustnicul,
doi săteni - şi vorba lor nu mai putea fi pusă la îndoială - l-au întâlnit din
nou şi de data aceasta au stat mai mult de vorbă. Era într-o vară târzie şi
secetoasă, culturile se uscaseră, iarba nu mai avea vlagă să se înalţe deasupra
pământului, vitele începuseră să sufere, gospodarii terminaseră proviziile de
fân şi coceni de peste iarnă, vitele înţărcau prematur sau stârpiseră, caii nu
mai aveau cu ce să fie hrăniţi ca lumea, pentru a fi puşi la ham.
I-a ascultat în tăcere şi pe
urmă i-a întrebat:
- V-aţi rugat pentru ploaie?
- Da, da, dar degeaba.
- Hai să ne rugăm împreună a
zis el şi a căzut primul la rugăciune, exact pe locul unde se afla.
Au îngenuncheat şi ei
molfăind câte ceva în gândul lor. La un moment dat unul dintre săteni a ridicat
privirea pe furiş şi a zărit cu coada ochiului cum degetele Pustnicului
înălţate deasupra capului, erau înconjurate de un halou luminos, s-a
înspăimântat şi nu a mai avut curajul să-şi ridice ochii.
Nu ştie nimeni cât timp a durat
rugăciunea, ei nu aveau curajul să mai facă nici o mişcare, respectându-i cu
pietate atitudinea.
Mai târziu aveau să
povestească, fiecare cu alte cuvinte, cum au simţit un fel de fior, de căldură
interioară binefăcătoare pe toată durata rugăciunii şi pe care nu o mai
cunoscuseră în alte împrejurări. Cert este că la un moment dat, cerul s-a
întunecat aproape dintr-odată, ia uite ce repede s-a făcut seară şi-au zis ei,
pustnicul a mai continuat să se roage un timp în tăcere, apoi s-a sculat primul
zicând scurt:
- Să ne adăpostim undeva.
Ei rămăseseră fără grai, n-au
mai îndrăznit să deschidă gura, îl priveau ca pe un sfânt coborât dintr-o
frescă, totul părea de domeniul miracolului, un miracol la care doar să întinzi
mâna ca să-l atingi, şi i s-au alăturat sub coroana unui stejar viguros pentru
că în clipa următoare primii stropi de ploaie şi aduseseră o aromă specifică,
reconfortantă pe care o sesizezi numai în mijlocul pădurii.
Apoi a început să toarne cu
găleata şi de-abia atunci cei doi au căzut ca la un semn cu genunchii la pământ
şi să se închine plângând.
Pe urmă mulţi ani la rând nu
a mai ştiut nimeni nimic despre el, şi tuturor ne-ar fi părut rău să aflăm că
s-a depărtat din preajma noastră. Noi toţi ne obişnuiserăm cu gândul că el,
sfântul, a seca iyvorul lacrimilor din ochii vo;tri.e iubeşte şi se roagă
pentru noi.
După socotelile mele acum ar
fi trebuit să aibă în jur de optzeci de ani şi ardeam de nerăbdare să-l cunosc.
Sau măcar să-l văd de la distanţă.
Iar vestea că el se afla acum
la numai vreo sută de metri de locuinţa mea, nu-mi dădea pace. M-am îmbrăcat în
grabă şi am ieşit în stradă, fără să ştiu ce motiv aş fi putut invoca pentru o
vizită care putea trece ca inoportună.
Pe stradă, mişcare
neobişnuită de oameni şi toţi se îndreptau spre casa lui Tudor Bacalu. Asta
însemna că nu mai era nevoie de nici un pretext, de nici o formalitate
justificatoare. Am păşit în vârful picioarelor, am intrat în curte, el se afla
pe prispă şi sta de vorbă cu oamenii.
Era slab, ochii adânciţi în
orbite, barba scurtă, părul rar şi alb îi orna cu nobleţe tâmplele, tras la
faţă încât fără să vrei te gândeai cu care din sfinţii Patericului să-l
asemeni. Privirea blândă, glasul cald, îmbietor care te învăluia prietenos şi
contrar firii lui plăpânde, destul de puternic. Purta un mintean ros de vreme,
legat peste mijloc cu sfoară şi tot desculţ. Semăna cu un profet trimis de
Dumnezeu să zgâlţâie conştiinţele adormite ale neamului.
Oamenii puneau întrebări la
care răspundea răbdător. Avea ochii umezi, lăcrimaseră de curând iar mai apoi
avea să plângă aproape fără reţinere.
- Oameni buni, numai de la
optzeci şi nouă încoace, românii au omorât aproape douăzeci de milioane de
prunci curaţi şi nevinovaţi ca îngerii şi mai ales lipsiţi de orice apărare.
Adică încă odată populaţia României! Aţi înroşit pământul ţării cu sângele lor
şi acest sânge strigă întruna către Dumnezeu. Cum să nu fie supărat Dumnezeu pe
noi românii care am fost creştini altădată?! Mai rău ca în camerele de gazare
de la Auschwitz. O cruzime şi un sadism care întrec orice închipuire. O ruşine
pentru noi ca naţiune care ne pretindem civilizată! Şi masacrarea aceasta
barbară, nedemnă de vremurile pe care le trăim continuă fără oprelişti. Pruncii
pe care îi naşteţi acum şi de care vă bucuraţi vor duce în spate păcatele
voastre şi dacă ei vă vor blestema, nici în morminte nu veţi avea parte de
linişte! Să ţineţi minte lucrurile acestea că nu sunt vorbe goale. Ne aşteaptă
vremuri grele, grele, din ce în ce mai grele. Domnul va arde recoltele pe
câmpuri, veţi semăna dar nu veţi avea ce culege, vă veţi ruga dar nu veţi fi
ascultaţi, vitele nu vor mai avea ce mânca, apele vor trece peste multe din
satele voastre, pământul se va scutura şi ne va scutura şi pe noi de pe
spinarea lui că netrebnici am ajuns! Tinerii voştri se vor stinge în floarea
vârstei, vă veţi uita la ei cum mor şi nu-i veţi putea ajuta cu nimic. Veţi
vedea cum se usucă mădularele voastre de carne şi va seca izvorul lacrimilor
voastre. Şi mai ales cutremure! Oamenii vor suferi de boli noi şi necunoscute
pentru care nu se există antidot. De toate acestea nu aveţi cum să vă feriţi
pentru că sunteţi chiar în calea lor. Tropotul urgiei îl aud de pe acum, eu
v-am prevenit! Şi furtuna care va devasta totul s-a pus deja în mişcare. Lumea
nu se mai închină la Dumnezeu ci la ban. Tinerii nu se mai căsătoresc cu preot
în faţa altarului ci trăiesc, mai degrabă se împreunează ca vitele pe apucate
şi pe urmă se despart şi caută fiecare pe altcineva cu care să se culce. Mânia
lui Dumnezeu fierbe ca un cazan care este gata să dea în clocot. Se culcă
bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie făcând de râs neamul omenesc, lucruri de
care şi animalelor le-ar fi scârbă să privească. Degenerarea a muşcat cu colţi
de fier din măduva neamului. Vă veţi ruga la Dumnezeu şi Dumnezeu nu va lua
aminte la plânsul vostru pentru că şi-a întors mila de voi.
Lacrimile îi brăzdează faţa
fără încetare iar el nu-şi mai dă osteneala să le oprească. Oamenii nu mai au
curajul să-l privească şi se uită în jos. Mulţi dintre ei fac semnul crucii:
- Are dreptate, aşa este.
Vorbele lui cădeau ca un
potop căruia nu i te poţi opune. Avea ceva maiestuos şi imperativ în rostirea
lor, cu toată îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă.
- Nu vă mai rugaţi pentru
trai bun că osânda voastră este mult mai mare decât suferinţele de care aţi
avut parte până acum. S-a umplut lumea de case de pierzanie, de îndemnuri la
desfrânare, de nelegiuiri din ce în ce mai păcătoase şi sminteala celor care
zic că propovăduiesc dreptatea nu se mai opreşte. Nimeni nu mai munceşte cu
drag şi frică de Dumnezeu ca altădată. Toată lumea vrea numai privilegii: bani,
bani şi iar bani! Daţi-ne bani că ocupăm strada, daţi-ne bani că vă punem foc!
M-am scărpinat în cap, suntem
gata să o luăm şi pe politică.
Când am ridicat ochii, m-a
strigat pe nume şi am tresărit ca un şcolar prins copiind.
- Eu o să termin imediat şi
mă trag să mă odihnesc. Dar să vii şi dumneata înăuntru că am să-ţi spun ceva.
M-am înroşit până în vârful
urechilor de parcă toţi mă arătau cu degetul.
Înăuntru gazda i-a oferit o
gustare de măsline, prăjituri de casă şi vin. A mâncat puţin iar firea mea
nesuferită nu s-a sfiit să observe că înghiţea şi sâmburii. Probabil că starea
lui de permanentă asceză ajunsese să-şi spună cuvântul fără să-şi dea seama. Un
pustnic, numai el ştie cât se roagă, cât posteşte, cât veghează, aşa că nu era
de condamnat. Şi fiindcă discuţia alunecase pe generalităţi, l-am auzit la un
moment dat răspunzând la o remarcă a gazdei:
- Toţi păcătuim... Părinte.
Nu a îndrăznit să-l numească Sfânt. Ne vine timpul la fiecare, închidem ochii
şi, Judecata! Ori jos la gheena ori sus în sânul lui Avraam. Dar nu ajungem
alde noi ăştia de aici, acolo cu păcatele pe care le ducem în spate.
- Hm,... Dumnezeu ne iubeşte.
Pe toţi. Fără osebire. Numai din cauza celor mai păcătoşi suferă cel mai mult.
Nu doreşte nici osândirea, nici moartea lor. Ci numai să se întoarcă şi să fie
vii. Un om adult însă, nu-şi mai aduce aminte de toate păcatele sale săvârşite
în cursul vieţii şi rămâne numai cu o idee vagă: cam atât m-am străduit, în
rest sunt dator cu sumedenie de păcate, dar asta aşa la modul general. Ori
Dumnezeu nu judecă per global. Atâta plus, atâta minus, tragem linie şi ce
obţinem: mai multe rele sau mai multe bune?
Tot ce a considerat Dumnezeu
că trebuie să ştie omul despre viaţa viitoare, ne-a lăsat scris în Biblie. Dar
la fel cu o scară la care lipsesc câteva trepte, trebuie să ne străduim să ni
le închipuim dacă vrem să înţelegem mai mult. Iar cine se preocupă, continuă
să-şi pună întrebări şi se roagă pentru arătare. Din această cauză eu îmi
închipui - şi aici a accentuat: eu îmi închipui - că din nemăsurata iubire a
lui Dumnezeu pentru noi, Judecata nu are loc imediat. Dincolo nu mai există
timp. Ieşind din lumea aceasta, omul a intrat în veşnicie. Altă lume, alte
unităţi de măsură. Şi îşi vede dintr-odată cu toată claritatea, mai limpede ca
la un calculator de ultimă generaţie toate greşelile de toate felurile începând
să zicem de la vârsta de câţiva anişori când înţelege ce este bine şi ce este
rău, când iese voit de sub ascultarea părinţilor, când aude de Dumnezeu şi se
îndepărtează voit, până în clipa când se cere de la el sufletul. Adică: în 15
ianuarie a anului cutare, am avut atâtea gânduri-vorbe-fapte bune sau rele pe
care le retrăieşte instantaneu şi nu are nici cum să le modifice, nici cum să
le măsluiască. Şi la fel fiecare zi în parte, clipă de clipă că poate să-şi
calculeze singur şansele de mântuire când vede că are la minus să zicem peste
300 de mii gânduri-vorbe-fapte rele faţă de numai treizeci să spunem de
gânduri-vorbe-fapte bune.
M-am scuturat violent şi fără
să vreau.
- Am discutat despre asta şi
cu preoţi, ne-am contrazis dar am rămas la părerea mea. Sună prea eretic, mi-au
zis. Am contraargumentat că peste 99,9 la sută din oameni ar trebui să meargă
în iad pentru curăţirea sufletelor lor. Am cunoscut în viaţa mea câteva zeci de
călugări, pustnici şi nevoitori de toată curăţenia, aproape sfinţi. Pe aceştia
Dumnezeu îi primeşte cu toată bucuria în Rai, acoperindu-le cele inerente,
păcatele lor care sunt puţine şi în general mai mici ca ale celorlalţi. Dar ce
înseamnă aceştia la cele câteva milioane de laici întâlniţi de mine in cursul
vieţii şi pe care diavolul aproape că nici nu-i mai ispiteşte, aşa sunt de
căzuţi şi înrobiţi lui?
Şi mai este încă ceva: Ce vei
zice dacă vei vedea îngerii urcându-se şi coborându-se deasupra Fiului omului,
îi zice Domnul la un moment dat lui Natanael? Deci îngerii sunt aici
printre noi.
- Bine dar..., m-am pomenit
eu intervenind, apoi m-am ruşinat de îndrăzneala mea, odată trecuţi dincolo,
cum pot ei să-şi mai ajute loruşi?
- Tot din marea Sa
milostivire, iarăşi îmi închipui, pentru că nu am fundament scripturistic la ce
voi spune acum, că ei au la îndemână milosteniile pe care le vor fi făcut,
atâtea câte sunt, în timpul vieţii. Dar şi milosteniile celor rămaşi în
urmă, plus rugăciunile Bisericii pentru mântuirea lor. Şi pot oferi celor din
jur o parte din zestrea lor duhovnicească din mâncarea, băutura, hainele de
care dispun ei acolo, din faptele lor bune.
- Bine dar, ei sunt de-acuma
duhuri, nu mai mănâncă, nu mai beau, nu mai au trebuinţă de cele materiale...
- Eu aş zice să nu ne grăbim.
Când unui om i se amputează un picior, o anume perioadă de timp el simte
mâncărimi în piciorul care-i lipseşte! Nimic din ce se petrece în jurul nostru
nu este întâmplător. La fel cred că un om trecut dincolo, va avea o anume
perioadă senzaţia de foame, de sete, de anume dureri de care a suferit înainte
să închidă ochii. O altfel de foame, sete sau dureri faţă de cele pe care le
cunoaştem noi aici. Un beţiv îmi închipui la fel că va cere de băut şi va
suferi că nu i se dă. Oferind celor cu lipsuri, fiecare astfel de duh să zicem,
punctează şi zestrea lui duhovnicească va creşte iar el vede concret cum i se
înclină balanţa, cum se modifică raportul dintre cifrele bilanţului propriu,
după fiecare astfel de binefacere. Duhul acesta care a fost aici un om, primind
o farfurie cu mâncare, va simţi aroma, căldura, gustul şi de asemenea senzaţia
de saturaţie la fel ca pe pământ deşi lucrurile nu sunt identice. Şi această
farfurie cu mâncare nu se va goli niciodată. De acord cu mine?
- Sunt derutat, nu ştiu ce să
zic.
- Mai departe. Cred că
fiecare om va trebui să ia iertare de la toţi cei cărora le-a greşit iar el la
rândul lui să-i ierte pe toţi cei care i-au greşit lui. Numai dacă va vrea.
Voinţă liberă. Şi după aceea va intra la Judecata Domnului. Şi iarăşi zestrea
lui duhovnicească este supusă modificării, dar sub ochii lui, astfel că el ştie
în fiecare moment cum stă din acest punct de vedere.
- Bine dar se spune că aşa
cum vei fi găsit, aşa vei fi luat şi aşa cum vei fi luat, aşa vei fi judecat.
- Aici mi se pare că este una
din treptele lipsă în raţionamentul meu.
- Vreţi să spuneţi că
sufletele îşi continuă evoluţia şi dincolo?
- Obligatoriu. Aurul trebuie
să-şi recâştige vechea sa strălucire. Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul
tuturor oamenilor. Sufletele nu se întorc la Dumnezeu decât în starea de
curăţenie absolută, aşa au fost primite de la Dumnezeu. Toţi adică se vor
mântui dar nu în acelaşi timp şi nu în acelaşi fel. Şi nici în iad suferinţa nu
este aceeaşi pentru toţi. Iar ei, oamenii, ajunşi aici, se vor ruga. Se vor
ruga necontenit iar Domnul care vede totul, ştie totul, poate totul, Se va milostivi
de ei pe măsură ce căinţa lor va fi mai arzătoare şi făcută din inimă. Şi încă
ceva. În acest, hai să zicem staţionar, pentru că nu am alt termen, se va face
distincţie între cei care după Judecată merg în gheenă şi ceilalţi. Iar ei văd
asta cu ochii lor, asistă şi se îngrozesc. Îi văd şi pe cei care suferă acolo
jos, precum bogatul nemilostiv, lucru de care se vor înspăimânta şi mai mult şi
ca atare, mai vârtos se vor ruga. Ceea ce le va fi benefic în final.
- Un sistem întreg.
- Nu am terminat încă. Tot
dintre ei, cei îmbunătăţiţi, sfinţi, sfinţiţi vor fi luaţi şi ridicaţi în Rai
şi ei iarăşi vor asista la înălţarea lor. Motiv în plus pentru ca rugăciunile
lor să fie cât mai stăruitoare, îmbunătăţindu-li-se palmaresul pe măsura
creşterii lor duhovniceşti. Şi îi vor putea zări şi recunoaşte pe cei care s-au
învrednicit de dumnezeiasca răsplată. Şi mulţi vor zice atunci: Uite pe acela
sau aceia pe care i-am ocărât, i-am nedreptăţit, i-am batjocorit, oameni cu
care m-am certat şi n-am vrut să mă împac, cum se mângâie în sânul lui Avraam.
Şi vor recunoaşte atunci: Vinovaţi suntem Doamne! Şi oricât de mari şi sincere
ar fi lacrimile lor de căinţă, nu vor mai putea îndrepta sau schimba nimic. Vor
putea doar să se roage pentru iertare.
- Concepţiile dumneavoastră
sunt extrem de curajoase. În gheenă focul este veşnic.
- Exact. Dar după cuvenita curăţire, Domnul îi va ridica pe
aceşti osândiţi în obezi, că şi aurul stă în topitoare doar cât se curăţă, ăsta
este scopul. Aduceţi-vă aminte de cuvintele: Domnul coboară la locuinţa
morţilor şi iarăşi scoate, din prima carte a Regilor.
- Atunci veşnicia nu mai este... veşnicie? Nu înţeleg.
- Dincolo nu mai avem unităţi
de măsură a timpului.
- ...
- Şi mai e încă ceva ce n-am
amintit: Biblia precizează că viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Mare
atenţie la acest cuvânt care e deosebit de greu: viermii trebuie să aibă ce
roade! Poate că aici este vorba doar de regretele, de căinţa fiecăruia dintre
noi pentru că ne-am abătut, aproape în totalitatea cazurilor, cu bună ştiinţă
de la Cuvântul lui Dumnezeu. Mai departe mi se obturează şi mie propriile
viziuni despre iad. Nu uitaţi că Petru s-a lepădat de trei că nu cunoaşte pe
Domnul. După slăvita Înviere Domnul l-a întrebat pe el tot de trei ori: Mă
iubeşti tu, Petre? Şi numai după aceea l-a repus în demnitatea de stâlp al
apostolilor. Dacă eu am trăit aici cincizeci, şaizeci de ani în păcate de tot
felul, nu vi se pare corect ca dincolo tot cincizeci sau şaizeci de ani,
echivalenţi vieţii pământeşti, să-i petrec numai rugându-mă, ca să fiu astfel
curăţit? Şi ţineţi cont de faptul că acolo omul nu doarme, nu se duce la
serviciu şi numai această perioadă în sine este tot un fel de veşnicie. Ia
gândiţi-vă: şaizeci de ani de rugăciune aproape neîncetată! Dumnezeu are toată
veşnicia în faţă.
Am rămas tulburat. Poate ar
fi fost mai bine să rămân acasă.
- Şi ce voiam să-ţi spun
dumitale este aceasta: de câteva ori ai fost în cumpănă, în mare cumpănă. Ai
simţit fâlfâirea morţii pe la ureche şi de fiecare dată Domnul S-a milostivit
şi te-a scăpat de la moarte. Adu-ţi aminte ce i-ai promis Domnului că vei face
dacă te scapă de la moarte.
Nu am mai zis nimic. Eram
k.o.
Când am ajuns acasă, trecând
prin faţa oglinzii m-am privit fără să vreau. Îmbătrânisem subit.
