Ioannis Zizioulas - Ființa eclesială
Ioannis
Zizioulas, viitorul mitropolit al Pergamului s-a născut pe 10 ianuarie 1931. Şi-a început studiile la
Universitatea din Tesalonic, dar a obţinut o primă diplomă în Teologie de la
Universitatea din Atena, în anul 1955. A studiat teologia
patristică sub coordonarea Părintelui George
Florovsky la Harvard Divinity School,
şi a obţinut titlul de Magistru în Teologie în 1956. Şi-a urmat studiile
doctorale sub îndrumarea aceluiași părinte George
Florovsky şi a obţinut titlul de doctor
în Teologie al Universităţii din Atena în anul 1965.
Vreme de paisprezece ani, a fost profesor de Teologie la Universităţile din
Edinburgh şi Glasgow. A fost ales membru al Academiei Internaţionale de Ştiinţe
Religioase din Bruxelles în anul 1973. A fost profesor invitat la Universitatea
din Geneva, la Universitatea Pontificală Gregoriană şi la King’s College
(Londra). În anul 1986, a devenit profesor de Teologie Dogmatică la
Universitatea din Tesalonic. Pe 22 iunie 1986 a fost hirotonit episcop, cu titlul de Mitropolit de Pergam, în cadrul Bisericii Ortodoxe a
Constantinopolului. În anul 1993 a
devenit membru al Academiei din Atena, iar din anul 2002 a devenit Preşedintele
acesteia.
În anul 2003 a fost decorat de
Preşedintele Republicii Elene cu Ordinul Fenixului, în grad de Mare Comandor.
Mitropolitul Ioan de Pergam a devenit apoi o figură semnificativă în dialogul
ecumenic dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte tradiţii creştine. A fost membru
al Comitetului Central şi al Comisiei „Credinţă şi Constituţie” al Consiliului
Mondial al Bisericilor. În anul 2006 i-a urmat IPS Arhiepiscop Stylianos
al Australiei ca preşedinte al Comisiei
Ortodoxe de dialog cu Biserica Romano-Catolică. IPS Ioan este cunoscut şi pentru
luările sale de poziţie în domeniul ecologiei, îndeosebi pentru seria de
prelegeri cu privire la „Păstrarea Creaţiei lui Dumnezeu”.
El este activ şi în cadrul
comisiilor de pregătire a viitorului Mare Sinod Panortodox, fiind în 2009
preşedinte al Conferinţei pre-sinodale pregătitoare, ca reprezentant al
Patriarhiei Ecumenice. A primit mai multe distincţii şi medalii. A fost ales Doctor
Honoris Causa al Institutului Catolic din Paris, al Şcolii Teologice
Ortodoxe din Belgrad, al Institutului Teologic Ortodox „Sf. Serghie” din Paris,
al Universităţii din Cluj-Napoca şi al Universităţii din Münster
(Germania). Este
considerat unul dintre teologii ortodocşi a căror influenţă este semnificativă
atât în lumea ortodoxă, cât şi în rândul teologilor catolici şi protestanţi.
Opera sa teologică se concentrează asupra a
două teme înrudite: eclesiologia şi ontologia teologică. Teologia lui a fost
marcată de influenţa teologiei ruse din diaspora, îndeosebi a lui Nikolai Afanasiev, Vladimir
Lossky şi a profesorului său, George
Florovsky, precum şi a Arhimandritului Sofronie (Saharov).
Prima lucrare a teologului Ioan Zizoulas a fost publicată în anul 1965, anume
teza sa de doctorat, intitulată Euharistie, Episcop, Biserică. Unitatea
Bisericii în dumnezeiasca Euharistie şi episcop în primele trei secole.
Aceasta a fost o contribuţie timpurie şi semnificativă la „eclesiologia
euharistică” asociată de obicei cu Nikolai Afanasiev,
în care sublinia rolul conducător esenţial al episcopului în slujirea Sfintei
Liturghii.
Cartea
mitropolitului grec pe care o voi prezenta în
rândurile următoare, a apărut în limba franceză, cu titlul „ L`etre
ecclesial” în anul 1981 la Geneva. Traducerea ediției de față îi aparține lui Aurel Nae și a apărut la
Editura Bizantină, în anul 1996. Cartea este structurată pe șapte capitole
mari, abordând fiecare câte o temă și este precedată de o scurtă introducere.
Încă din primele rânduri ale cărții, Ioannis Zizioulas definește Biserica nu ca o instituție, ci ca un
mod de existență, o manieră de
a fi. Taina Bisericii este strâns legată de ființa omului, de
ființa lumii și de Dumnezeu.
Prin faptul că omul devine membru al Bisericii, el devine „chip al lui
Dumnezeu”, el există, așa cum Dumnezeu
Însuși există, dobândind modul de a fi a lui Dumnezeu.
Zizioulas, subliniază faptul că omul, pentru a ajunge la această stare are
nevoie de comunitate, de un act eclesial și nu unul
individual după cum îl numește autorul.
Pentru aceasta, e nevoie ca și Biserica să
aibă o credință dreaptă și o înțelegere corectă
a ființei lui Dumnezeu.
Ființa lui Dumnezeu
este una rațională: fără conceptul de comuniune, nu s-ar putea
vorbi de ființa lui Dumnezeu.
Tautologia “ Dumnezeu este Dumnezeu” nu spune nimic în planul ontologiei, tot așa cum afirmația logică A=A,
este o logică și morlă și, în consecință, o negație a ființei, care este
viață
În
continuare, autorul abordează o problemă din perioada Bisericii primare. Pe
Sfinții Părinți nu i-a
preocupat problema existenței lui
Dumnezeu, ci felul în care există El. Sfinții Părinți, aici amintindu-l pe Sfântul Atanasie cel Mare, spunea
că ființa lui Dumnezeu este percepută prin experiența comunității eclesiale și aceasta poate fi cunoscută prin relație și dragoste
personală. Iar în continuare în interiorul acestei comunități pune accentul pe Euharistie care constituia practic
ființa eclesială. Zizioulas afirmă că Euharistia este
afirmarea prin excelență a istoriei,
sfințirea timpului.
Primul
capitol al acestei cărți este numit de
către Zizioulas: „ De la Personaj la Persoană”. În acest capitol, autorul
diferențiază conceptul de persoană din gândirea platonică
de cel real care i se atribuie acestui termen. Gândirea platonică nu vede
conceptul de persoană legat în permanență de suflet,
care asigură ființa omului,
spunând că omul se poate atașa de un alt
corp constituind o altă individualitate. Răspunsul care i se oferă acestei
gândiri este acela că ființa constituie o
unitate. Răspunsul la această gândire a fost dat în istorie de Biserică, care a
fixat termenul de persoană, prin exprimarea credinței în Dumnezeul Cel întreit. Se spune că această credință era străveche și se transmitea
de la o generație la alta prin
actul Botezului. În filosofia greacă termenul „ipostas” nu avea nicio legătură
cu termenul „persoană”, fiind strâns legat de termenul „substanță”.
Capitolul
al doilea poartă numele „ Adevăr și comuniune”.
În acest capitol, autorul pune accentul pe Euharistie care Îl revelează pe
Hristos-Adevărul ca „vizită” și „chivot”:” Și cuvântul S-a
făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut
slava Lui, ca Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr “ (Ioan1,14) al lui Dumnezeu în istorie și creație, pentru ca
Dumnezeu să poată fi contemplat în slava Adevărului Său și „participat” în comuniunea Sa de viață. Astfel, Biserica nu are altă realitate sau experiență a Adevărului în calitatea lui de comuniune atât de
perfectă ca Euharistia. În adunarea euharistică, Cuvântul lui Dumnezeu se
adresează omului și creației nu ca interpelare din afară, așa cum se întâmpla în Vechiul Testament, ci ca„trup”,
adică interior propriei noastre experiențe.
Capitolul
al treilea poartă numele de „Hristos, Duhul Sfânt și Biserica”. Acest capitol abordează teme ca hristologie,
pnevmatologie și instituțiile eclesiale în teologia ortodoxă. Zizioulas afirmă că
pnevmatologia trebuie să fie constitutivă hristologiei și eclesiologiei, să reprezinte condiția însăși de existență a lui Hristos și a Bisericii.
Acest lucru, la nivelul Bisericilor locale se poate afirma că acestea pot
constitui o singură Biserică universală.
Capitolul
al patrulea se ocupă de tema „ Comunitatea euharistică și catolicitatea Bisericii”. Zizioulas afirmă că termenul
de catolic a fost împrumutat de la Aristotel, iar în acea perioadă nu se vorbea
ca în zilele noastre de catolicitate, ci Biserică catolică, atrăgând atenția că nu putem vorbi de catolicitate. Catolicitatea
Bisericii este în cele din urmă o realitate istorică, natura sa este revelată și percepută real în Euharistie. În perioada Bisericii
primare, comunitatea euharistică era în componența ei o
comunitate catolică, în sensul că depășea nu numai
divizările sociale, ci chiar pe cele naturale, așa cum se va
realiza această depășire în Împărăția lui Dumnezeu. Astfel conținutul originar
al noțiunii de „catolicitate” nu este unul moral, ci
hristologic. Biserica este catolică nu pentru că ascultă de Hristos, este
catolică pentru că este Trupul lui Hristos și se află acolo
unde este Hristos.
Capitolul
al cincilea poartă numele de „Continuitatea apostolică în conștiința teologică a
Bisericilor Ortodoxe.” Prin urmare
abordează tema conceptului de succesiune apostolică. Continuitaea apostolică a
fost identificată cu noținuea de
istorie liniară. Practic acest capitol abordează acest subiect din două puncte
: din perspectivă istorică și eshatologică.
Astfel, nu există Împărăție în afara
lucrării Duhului Sfânt, ceea ce rezultă că Împărăția lui Dumnezeu
este comunitate, lucru care implică o structură, fiindcă presupune în același timp o chemare și o linie
fundamentală de demarcație, o judecată (Matei 25,31-46). Apoi, nu există
Împărăție care să nu fie centrată pe Hristos, înconjurat
de Apostoli, ceea ce implică o nouă structură. Zizioulas a identificat
structura Împărăției lui Dumnezeu
cu Euharistia, unde „multiplul” devine „unul”, putând fi observat la Cina cea
de Taină când le-a oferit Apostolilor un fel de „diagramă” a Împărăției lui Dumnezu.
Al șaselea capitol este numit „Hirotonie și Comuniune”. Și în acest
capitol, mitropolitul Ioannis Zizioulas pune accentul pe caracterul hristologic
al slujirii. Bisericii. Dacă Hristos este Cel a cărui preoție se reflectă în slujirea Bisericii, Duhul Sfânt este
Cel ce face din această slujire o realitate personală. Rolul Său este de a face
slujirea lui Hristos personală și existențial adaptată la circumstanțele de timp și loc. Astfel, hirotonia reprezintă actul prin care rolul
Duhului Sfânt se realizează.
Ultimul
capitol al acestei cărți poartă numele
: „Biserica locală în perspectivă euharistică.” Astfel acest capitol își propune să arate semnificația și importanța ce o are eclesiologia ortodoxă. Eclesiologia ortodoxă
are la bază ideea că acolo unde se află Euharistia, acolo se află și Biserica în plenitudinea sa, ca Trup al lui Hristos. Conceptul
de Biserică locală decurge din faptul că Euharistia este săvârșită într-un loc dat și reunește prin „catolicitatea” sa pe toți membrii Bisericii din acel loc. Natura catolică a
Euharistiei arată faptul că adunarea euharistică ar trebui să cuprindă pe toți membrii Bisericii dintr-un loc dat, indiferent de
statutul social., iar natura geografică a Euharistiei este transmisă de
adunarea euharistică și prin ea
Biserica este totdeauna comunitatea dintr-un loc particular.
Aș dori să închei spunând că Biserica este totodată condiția misiunii creștine, deoarece
numai prin ea se poate face o misiune adevărată, reprezentând și scopul imediat în realizarea acesteia, pentru că Biserica este parte integrantă din mesajul
Evangheliei, fiind o instituție care face
parte din planul lui Dumnezeu de a mântui lumea prin recapitularea ei în trupul
lui Hristos: “ Și nu numai pentru neam, ci și ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei
împrăștiați”(
Ioan 11, 52).
Jimborean Silviu Aurelian,
Teologie Pastorală, anul III
