Ioannis Zizioulas - Euharistie,
Episcop, Biserică
O recenzie de: Ionuț Hens
-
Teologul grec, Ioannis Zizioulas s-a născut la data de 10 ianuarie 1931 în
Kataphygion-Kozanis, Grecia. Este licențiat în Teologie la Universitatea din
Atena (Grecia) în anul 1955, obține un master în Teologie la Universitatea
Harvard din SUA în anul 1956 și titlul de doctor în Teologie la Universitatea
din Atena (Grecia) în anul 1966.
În ceea ce privește
activitatea sa didactică, este profesor la Universitățile din Atena (Grecia),
Edinburgh și Glasgow (Scoția), Tesalonic (Grecia) și profesor asociat la
Universitatea Gregoriană din Roma, la Universitatea din Geneva și la King’s College din Londra. A primit titlul de Doctor „Honoris
Causa” al Institului Catolic din Paris în anul 1990, al Universității din
Belgrad, 1991, al institului Saint Serge din Paris (2008), al Universității
Babeș-Bolyai (2009). Este co-președinte al Comisiei internaționale mixte de
dialog teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, din anul
2006 și membru al Academiei din Atena, din anul 1993 și președinte al Academiei
din Atena din anul 2002. Poartă titlul onorific de Mitropolit al Pergamului din
anul 1986.
Lucrarea „Euharistie, Episcop, Biserică” a fost
inițial prezentată ca teză de doctorat, alcătuită sub îndrumarea profesorilor
G. Florovsky, G. Williams și K. Stendahl de la Universitatea Harvard, susținută
apoi la Universitatea din Atena și publicată în limba greacă în 1966. În limba
română, ediția de față a apărut în anul 2009 la editura „Basilica” a
Patriarhiei Române. Este împărțită în trei capitole mari, încadrate de o scurtă
introducere și de concluzii generale. Ioannis Zizioulas studiază din punct de
vedere istoric importanța Euharistiei și a Episcopului în unitatea Bisericii
din primele trei secole creștine. Totodată, atrage atenția asupra faptului că
Ortodoxia tinde să fie redusă la statutul de ideologie. Se uită faptul că
Ortodoxia este Biserică, iar Biserica este o comunitate cu o structură
specifică, iar această structură este episcopocentrică. Această lucrare este
fundamentată pe izvoarelor primelor trei secole, avându-i în centru pe părinții
apostolici care au preluat moștenirea lăsată de Sfinții Apostoli.
În partea introductivă,
autorul ne pune în față tema lucrării și anume unitatea Bisericii în
dumnezeiasca Euharistie și în episcop ca pe o problemă istorică, localizează
punctul de plecare și felul în care se manifestă în zilele noastre raportat la
acea perioadă primară. Ioannis Zizioulas afirmă că unitatea Bisericii era
legată în acea perioadă la cel mai profund nivel de credință, de rugăciune și
de activitățile Bisericii. În anii ce au urmat perioadei apostolice, Biserica a
privit unitatea ca pe o problemă ce necesita preocupare permanentă și ca pe un
obiect al credinței puternice. Ceea ce observă teologul grec este faptul că
de-a lungul istoriei cei ce s-au ocupat de studierea a ceea ce înseamnă
unitatea Bisericii s-au oprit doar la acest aspect și nu au abordat problema care
privește unitatea în Euharistie și în episcop, temă de care este preocupat în
această lucrare.
În teologia apuseană erau
două scheme care conturau această temă. Prima aparținea adepților școlii de la
Tübingen care aveau două teorii: teologia
unității (idealul sau învățătura Bisericii primare privind unitatea sa) și istoria unității (se referă la ceea ce a
experiat Biserica ca unitate în perioada examinată. A doua schemă este cea
influențată de școala lui Harnack, care susținea antiteza dintre idealism și
universalism care reprezenta o altă formă între individualitate și totalitate,
spunând că întreaga evoluție a unității Bisericii a trecut mai întâi prin
individualism și apoi localism pentru a putea ajunge la organizare mondială,
având Roma drept centru.
Ioannis Zizioulas vede o eclesiologie hristologică având în centru
Euharistia, care formează centrul întregii vieți în Biserică.
Primul capitol al lucrării teologului grec este numit: „Relația dintre Biserică, Euharistie și episcop în conștiința Bisericii
primare” fiind premisa acestui subiect. În prima parte a acestui capitol
vorbește despre Biserică, o definește ca o realitate concretă în spațiu.
Biserica nu a fost identificată cu orice fel de adunare, ci numai de adunarea
euharistică (ekklesia). Pentru a exemplifica acest lucru, autorul face o
distincție între Biserica din Corint unde se afla adunarea euharistică și
adunarea din Ahaia, pe care îi numește doar „sfinți” și nu Biserică (nu se afla
în adunare euharistică în momentul primirii scrisorii). O altă denumire ce o
primește Biserica primară în paginile Noului Testament este cea de „biserica
din casă”. Mulți dintre cercetători au identificat-o pe aceasta cu familia
creștină, sau mai este descrisă de grupurile de creștini care se adunau în
jurul personalităților puternice (ex: Filimon, Priscila și Acvila). Noțiunea de
casă cu cea de Biserică au fost unite prin săvârșirea dumnezeieștii Euharistii.
Relația „celor mulți” cu „Unul”, Care se oferă pe Sine pentru ei leagă
temeliile istorice ale Euharistiei cu tradiția iudeo-creștină a slujitorului
lui Dumnezeu. Conștiința că cei mulți sunt uniți până la identificare cu Unul,
care se oferă în locul lor, s-a arătat a fi la fel de veche ca însuși
creștinismul. Conștiința a fost aceeași de-a lungul Bisericii primare: „cei
mulți devin noul, adevăratul Israel, devin o unitate până la identificarea cu
Hristos”. Principalele imagini ce descriu Biserica în Noul Testament sunt
bazate pe ralația „celor mulți” cu „Unul”, iar accentul nu se pune pe ideea de
„trup”, ci pe genitivul „al lui Hristos”. O altă idee importantă este faptul că
organizarea Bisericii a format o unitate euharistică, nu a împrumutat din lumea
din jurul ei, ci s-a născut în mod natural prin adunarea euharistică. Cultul
Bisericii primare este săvârșit pe pământ, dar ia un chip al cultului ceresc,
Hristos este preaslăvit în ceruri, dar în același timp prezent pe pământ în
Euharistie. Treapta de Apostol nu a fost înțeleasă ca o autoritate ce există în
paralel cu autoritatea lui Hristos, ci ca însăși autoritatea lui Hristos. Prin
dumnezeiasca Euharistie, Hristos s-a unit cu Biserica până la identificare.
Succesiunea apostolică își avea originea în dumnezeiasca Euharistie, în
săvârșirea căreia, episcopii urmau apostolilor.
Capitolul al II-lea al acestei lucrări poartă numele: „unitatea în dumnezeiasca Euharistie și în episcop și formarea
Bisericii catolice”. Dorința Sfântului Ignatie era ca în fiecare Biserică
să existe un singur episcop și o singură Euharistie. Lega episcopul de
Euharistie într-un mod inseparabil și de unitatea Bisericii. Sfântul Iustin
Martirul și Filozoful ne spune că creștinii din comunitășile rurale ale Romei
formau o singură comunitate cu creștinii de la orașe. Dar, o dată cu înmulțirea
numărului creștinilor era nevoie de formarea de comunități bisericești speciale
(paroikia) la sate, apărând astfel horepiscopii (episcopi ai satelor). Trebuie
amintit faptul că termenul de paroikia nu avea înțelesul de parhie, ci de
Biserică locală completă cu propriul ei episcop.
O altă problemă abordată în acest capitol este cea a termenului de Biserică
catolică. Acest termen de „catolic” primește două nuanțe. Apusenii îl consideră
în sens calitativ (complet, întreg, general), iar ortodocșii în sens cantitativ
(nu universal sau geografic). Termenul de catolic a mai fost folosit și în
disputa cu ereziile, pentru a arăta că Biserica catolică reprezintă întregul,
spre deosebire de erezii care reprezintă doar o parte a întregului. Pentru
biserica primară, catolicitatea însemna ortodoxie. Biserica catolică se identifică
cu Hristos întreg, se află și este revelat în cel mai palpabil mod în adunarea
euharistică și în comuniunea tuturor membrilor fiecărei Biserici sub conducerea
episcopului. Trecerea Bisericii de la termenul de catolic la cel de ortodox
apără în momentul apariției ereziilor când se simte nevoită să se apere (vremea
Sfântului Policarp) punând accentul pe activitatea de învățare Ortodoxia nu
poate fi concepută fără Euharistie, în acest sens Sfântul Irineu spune că: „învățătura
noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia ne confirmă învățătura...”
O altă definiție dată Bisericii este cea a Sfântului Ciprian când spune că:
„cine nu are Biserica drept mamă, nu-L poate avea pe Dumnezeu ca Tată”.
Capitolul al treilea este numit: „Dezvoltarea
Euharistiei unice sub conducerea episcopului în mai multe adunări euharistice
conduse de preoți. Apariția parohiei și relația sa cu unitatea diocezei
episcopale”. Acest capitol se referă la o altă etapă în care se afla
creștinismul. Sporirea numărului creștinilor a dus la nevoia organizării
Bisericii în așa fel încât să îndeplinească serviciul liturgic tuturor
creștinilor și să nu afecteze tradiția apostolică. La aceasta s-a mai adăugat
și persecuția asupra creștinilor de care nu au scăpat nici episcopii, astfel
absentând perioade lungi din mijlocul comunității pe care o păstoreau. Cu
precădere acest lucru s-a întâmplat la sfârșitul secolului al treilea și
începutul secolului al patrulea. Dacă la început numai episcopii erau
hirotoniți pentru a oferi Euharistia, cu această perioadă a fost adăugată la
rugăciunile pentru hirotonirea presbiterilor, singura diferență fiind dreptul
de a hirotoni.
Păstrarea inițială a singurei Euharistii, aflată sub conducerea episcopului
în fiecare Biserică era expresia vie a unității Bisericii lui Dumnezeu pelerină
în acel loc într-un singur trup desăvârșit, Trupul întreg al lui Hristos.
Astfel, parohia nu forma o unitate euharistică dependentă și autosuficientă, ci
o extensie în spațiu a singurei Euharistii. Astfel, presbiterul săvârșea Euharistia
în numele episcopului, care rămânea singurul și adevăratul conducător al
trupului mistic al Bisericii lui Dumnezeu. Astfel chiar și după apariția
parohiilor, fiecare Biserică locală a continuat să formeze, un cerc deplin, un
singur trup, însuși trupul lui Hristos, manifestat în istorie printr-o singură
Euharistie.
Pornind de la cuvintele Sfântului Ignatie care dorea unitatea Bisericii
într-o singură Euharistie și un singur episcop, consider că în ciuda tuturor
greutăților și a celor ce au stat împotriva păstrării acestei Tradiții,
Biserica a găsit cele mai inspirate decizii condusă prin ajutorul lui Dumnezeu.
Consider că acest studiu al mitropolitului Ioannis Zizioulas este bine
argumentat și a punctat miezul problemei în ceea ce privește unitatea Bisericii,
printr-o singură Euharistie și un singur episcop.
