Cesare Pavese sau armonia lirică
Cesare Pavese(1908-1950) este un cunoscut jurnalist, eseist . critic
literar, poet, romancier italian.Cunoscutul critic Michele Prisco, îl aprecia
astfel în prestigioasa revistă,,La Fiera
Letteraria’’( Mândria literară), în 1974: ,,La Pavese, aproape în toate
paginile, se simte natura sa autentică de scriitor. Pentru Pavese discursul
riscă mereu să se mute în echivoc în sensul că proza lui are acele structuri pe
care le-am întâlnit numai la americani precum Faulkner şi Hemingway.’’
VISE ÎN LAGĂR
Erau
unele dimineţi în care ne trezeam ciudat de odihniţi, atât de odihniţi, încât
ni se părea că suntem frânţi de oboseală. Trupul ne atârna ca plumbul aşa cum
îţi atârnă câteodată în somn. În spate şi la picioare ne curgea un sânge
toropit, dar viu. Când ne uitam unii la alţii, fiecare dintre noi părea că vine
de undeva, de departe. Vorbeam despre zi, despre vremea pe care nădăjduiam
frumoasă, deşi până şi bucata de cer era acoperită de nori întunecaţi. Dar niciunul
nu îndrăznea să spună că tocmai toropeala şi oboseala cerului ne îndemnau să
stăm cu ochii închişi de mulţumire, o mulţumire ascunsă, ce ne lăsa nehotărâţi.
Nu ştiu dacă mai târziu, în timp ce ne plimbam printre
barăci, se găsea printre noi vreunul care să-i povestească tovarăşului său cum
îşi petrecuse noaptea. Într-o zi mă întrebară: ,,Tu ce ai visat?’’ dar n-am ştiut să le răspund
decât că dormisem ca un copil, fără vise.
Eram ca nişte copii printre barăcile acelea întunecate şi
triste, şi, în aşteptarea încolonării pentru plimbarea obişnuită, unii fugeau
de ici acolo, căutând câte ceva, alţii şedeau şi trândăveau pe câte o ladă sau
pe o treaptă. Cu toţii trândăveam, dar erau unii care ţineau morţiş să se lase
copleşiţi de căldură. Se temeau de gândul că ar fi trebuit să se deştepte apoi,
la o chemare venită, de undeva, din afară, pentru a pătrunde iar în zi. Şi
totuşi, toropeala aceea era în noi şi ne aducea o oboseală imensă răbdată cine
ştie cât şi cine ştie unde. Aveam impresia că ne împiedecăm, în zorii zilei, la
deşteptare, ca cel care iese dintr-o mare în care a înotat până la capătul puterilor, lăsând să-i cadă
drept în jos, în apă, picioarele istovite. Ceva se întâmplase cu certitudine în
timpul nopţii. Visasem cu atâta convingere, încât acum orice amintire părea
că-i ştearsă în noi şi stăruia în sânge, rămânea doar o stupoare lină de
îndoieli; la fel ca şi zumzetul tăcerii care te face uneori să te gândeşti la
un urlet, la un zgomot atât de asurzitor încât nu mai auzi nimic.
Nu-mi este ruşine să mărturisesc că-mi este teamă de
întuneric, mie care m-am ţinut dârz în lagărul acela al disperării şi al
mizeriei, în care fiecare zi, când răsărea senină ne copleşea de întristare,
atât era de absurdă. Ne temeam nu numai de întuneric,ci şi de noi înşine.Nu
însemnă neapărat că cel care e teme de întuneric, crede în minuni posibile.
Este nici mai mult nici mai puţin decât un om care ştie că sângele şi gândurile
lui se pot trezi din amorţeală în contact cu întunericul şi pot să spumege de
minuni, cum spumegă de transpiraţie calul. Se întâmplă, câteodată, să ne trezim
dimineaţa, încetul cu încetul, fără nici o zguduitură, aşa cum s-ar apropia o
luntre uşoară de mal; coboram din pat amorţiţi, uitându-ne în jurul nostru
surprinşi ca şi cum barăcile ar fi fost aceleaşi eterne barăci, dar ochii
noştri spălaţi în marea neagră a viselor din somn, n-ar fi fost în stare să le
recunoască îndată. Toţi cei care se aşezau încă din zorii zilei, ridicând ochii
către neliniştiţii care îşi căutau de lucru sub cerul întunecat, pe prispa lagărului,
aveau aerul de a-şi căuta printre tovarăşi pe aceia care în timpul nopţii
călătoriseră cu ei, înfruntaseră spaimele viselor alături de ei, peripeţiile
viselor de acum tulburi. Nimeni nu vorbea despre ele. Ne era de ajuns să ştim
şi să simţim cum se topeşte uluirea în noi. Vorbeam mai tot timpul despre
prezent, despre treburile noastre
obişnuite. Dar cum era cu neputinţă în lagăr să începi un
lucru anume şi să-l duci la bun sfârşit, ne luam de fiecare dată după
capriciile cerului, în seninătatea lui căutam cu aviditate să o regăsim pe a
noastră, dar zi de zi ne luptam cu altă decepţie, căci tristele noastre barăci,
dovedeau zădărnicia. Soarele şi vântul ne exasperau, cum îi exasperează
bolnavii. Apoi, o dată, la sfârşitul verii, ne obişnuiserăm să fim trişti,
chiar şi sub cerul splendid, asta însemna foarte mult pentru liniştea noastră,
căci printre noi,tocmai cei care păreau mai calmi şi mai senini erau cei care
sufereau cel mai mult.
Poate că, în timpul nopţii, ni se întâmpla să trăim ceea ce
ascundeam cu atâta grijă peste zi. Noaptea trupul nostru îşi lua zborul dincolo
de ultima bracă, dincolo de tăcutele coline, chiar dacă în somn mai zăream
barăci şi coline în locul unui câmp negru în care lucrurile se văd într-o
lumină a lor, proprie, iar spaimele, durerile, neliniştile şi regăsirile sunt
acelaşi lucru cu tumultul sângelui care mugeşte în întuneric. Întâmplările
trăite în somn erau uitate încă înainte
de-a se fi întâmplat, şi poate că tocmai de aici izvora nimicitoarea trudă de a
le readuce la lumină. Erau unele nopţi în care, dacă ne-ar fi văzut cineva
dormind, poate că nu ne-ar fi recunoscut. Murea în baraca noastră o flacără
absentă; ai fi zis că ezită, ea însăşi pradă visului. Nimic din tot ce atingea
lumina ei palidă şi slabă nu era adevărat.
Prezentare
şi traducere de Livia Mărcan
