Faceți căutări pe acest blog

joi, 6 decembrie 2012

Cesare Pavese sau armonia lirică



Cesare Pavese sau armonia lirică


 Cesare Pavese(1908-1950) este un cunoscut jurnalist, eseist . critic literar, poet, romancier italian.Cunoscutul critic Michele Prisco, îl aprecia astfel  în prestigioasa revistă,,La Fiera Letteraria’’( Mândria literară), în 1974: ,,La Pavese, aproape în toate paginile, se simte natura sa autentică de scriitor. Pentru Pavese discursul riscă mereu să se mute în echivoc în sensul că proza lui are acele structuri pe care le-am întâlnit numai la americani precum Faulkner şi Hemingway.’’

VISE ÎN LAGĂR

          Erau unele dimineţi în care ne trezeam ciudat de odihniţi, atât de odihniţi, încât ni se părea că suntem frânţi de oboseală. Trupul ne atârna ca plumbul aşa cum îţi atârnă câteodată în somn. În spate şi la picioare ne curgea un sânge toropit, dar viu. Când ne uitam unii la alţii, fiecare dintre noi părea că vine de undeva, de departe. Vorbeam despre zi, despre vremea pe care nădăjduiam frumoasă, deşi până şi bucata de cer era acoperită de nori întunecaţi. Dar niciunul nu îndrăznea să spună că tocmai toropeala şi oboseala cerului ne îndemnau să stăm cu ochii închişi de mulţumire, o mulţumire ascunsă, ce ne lăsa nehotărâţi.
Nu ştiu dacă mai târziu, în timp ce ne plimbam printre barăci, se găsea printre noi vreunul care să-i povestească tovarăşului său cum îşi petrecuse noaptea. Într-o zi mă întrebară: ,,Tu  ce ai visat?’’ dar n-am ştiut să le răspund decât că dormisem ca un copil, fără vise.
Eram ca nişte copii printre barăcile acelea întunecate şi triste, şi, în aşteptarea încolonării pentru plimbarea obişnuită, unii fugeau de ici acolo, căutând câte ceva, alţii şedeau şi trândăveau pe câte o ladă sau pe o treaptă. Cu toţii trândăveam, dar erau unii care ţineau morţiş să se lase copleşiţi de căldură. Se temeau de gândul că ar fi trebuit să se deştepte apoi, la o chemare venită, de undeva, din afară, pentru a pătrunde iar în zi. Şi totuşi, toropeala aceea era în noi şi ne aducea o oboseală imensă răbdată cine ştie cât şi cine ştie unde. Aveam impresia că ne împiedecăm, în zorii zilei, la deşteptare, ca cel care iese dintr-o mare în care a înotat  până la capătul puterilor, lăsând să-i cadă drept în jos, în apă, picioarele istovite. Ceva se întâmplase cu certitudine în timpul nopţii. Visasem cu atâta convingere, încât acum orice amintire părea că-i ştearsă în noi şi stăruia în sânge, rămânea doar o stupoare lină de îndoieli; la fel ca şi zumzetul tăcerii care te face uneori să te gândeşti la un urlet, la un zgomot atât de asurzitor încât nu mai auzi nimic.
Nu-mi este ruşine să mărturisesc că-mi este teamă de întuneric, mie care m-am ţinut dârz în lagărul acela al disperării şi al mizeriei, în care fiecare zi, când răsărea senină ne copleşea de întristare, atât era de absurdă. Ne temeam nu numai de întuneric,ci şi de noi înşine.Nu însemnă neapărat că cel care e teme de întuneric, crede în minuni posibile. Este nici mai mult nici mai puţin decât un om care ştie că sângele şi gândurile lui se pot trezi din amorţeală în contact cu întunericul şi pot să spumege de minuni, cum spumegă de transpiraţie calul. Se întâmplă, câteodată, să ne trezim dimineaţa, încetul cu încetul, fără nici o zguduitură, aşa cum s-ar apropia o luntre uşoară de mal; coboram din pat amorţiţi, uitându-ne în jurul nostru surprinşi ca şi cum barăcile ar fi fost aceleaşi eterne barăci, dar ochii noştri spălaţi în marea neagră a viselor din somn, n-ar fi fost în stare să le recunoască îndată. Toţi cei care se aşezau încă din zorii zilei, ridicând ochii către neliniştiţii care îşi căutau de lucru sub cerul întunecat, pe prispa lagărului, aveau aerul de a-şi căuta printre tovarăşi pe aceia care în timpul nopţii călătoriseră cu ei, înfruntaseră spaimele viselor alături de ei, peripeţiile viselor de acum tulburi. Nimeni nu vorbea despre ele. Ne era de ajuns să ştim şi să simţim cum se topeşte uluirea în noi. Vorbeam mai tot timpul despre prezent, despre treburile noastre
obişnuite. Dar cum era cu neputinţă în lagăr să începi un lucru anume şi să-l duci la bun sfârşit, ne luam de fiecare dată după capriciile cerului, în seninătatea lui căutam cu aviditate să o regăsim pe a noastră, dar zi de zi ne luptam cu altă decepţie, căci tristele noastre barăci, dovedeau zădărnicia. Soarele şi vântul ne exasperau, cum îi exasperează bolnavii. Apoi, o dată, la sfârşitul verii, ne obişnuiserăm să fim trişti, chiar şi sub cerul splendid, asta însemna foarte mult pentru liniştea noastră, căci printre noi,tocmai cei care păreau mai calmi şi mai senini erau cei care sufereau cel mai mult.
Poate că, în timpul nopţii, ni se întâmpla să trăim ceea ce ascundeam cu atâta grijă peste zi. Noaptea trupul nostru îşi lua zborul dincolo de ultima bracă, dincolo de tăcutele coline, chiar dacă în somn mai zăream barăci şi coline în locul unui câmp negru în care lucrurile se văd într-o lumină a lor, proprie, iar spaimele, durerile, neliniştile şi regăsirile sunt acelaşi lucru cu tumultul sângelui care mugeşte în întuneric. Întâmplările trăite în somn erau uitate  încă înainte de-a se fi întâmplat, şi poate că tocmai de aici izvora nimicitoarea trudă de a le readuce la lumină. Erau unele nopţi în care, dacă ne-ar fi văzut cineva dormind, poate că nu ne-ar fi recunoscut. Murea în baraca noastră o flacără absentă; ai fi zis că ezită, ea însăşi pradă visului. Nimic din tot ce atingea lumina ei palidă şi slabă nu era adevărat.


Prezentare şi traducere de Livia Mărcan